Scope of insurer guarantee fund guarantee cap: application per subrogated insurance claim rather than per creditor entity

Şedinţa publică din data de 19 mai 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 12.12.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună:

(i) Anularea Deciziei FGA nr. 2082 din 11.10.2016 ca fiind netemeinică şi nelegală.

(ii) Obligarea intimatei FGA la plata sumei de 6.561,71 RON, dintre care:

- 4.321,45 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco;

- 1.284,37 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 03.12.2015;

- 956,19 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obţinute în Dosarul x/2015

(iii) Obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta A. în vederea soluţionării prezentului litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1905 din 23 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, având ca obiect "anulare act administrativ" şi a dispus anularea deciziei nr. 2082/11.10.2016, emisă de pârât.

A obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea ce a făcut obiectul deciziei anulate.

3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1 Prin recursul formulat, reclamanta A. S.A. a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinţei, admiterea în tot a contestaţiei, astfel cum a fost formulată şi precizată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, a arătat că este criticată hotărârea instanţei de fond exclusiv în ceea ce priveşte următoarele aspecte: soluţia prin care instanţa de fond a reţinut că în speţă ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 213/2015, iar nu cele ale Legii nr. 135/1995, soluţia prin care instanţa de fond a respins cererea A. de obligare a FGA la plata directă a sumei solicitate.

A menţionat recurenta că sentinţa instanţei de fond a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal şi că litigiul dedus judecăţii este guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr. 213/2015. Raportul juridic de garantare şi raportul principal de asigurare s-au născut în acelaşi moment, ca urmare a încheierii poliţei RCA emise de B., iar falimentul B. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

Legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite din partea fondului este legea în vigoare la momentul naşterii situaţiei juridice care a generat acest drept, respectiv Legea nr. 136/1995, iar suprimarea sau plafonarea garanţiei legale prin legea nouă nu s-ar putea face fără ca legea nouă să aibă efect retroactiv.

Soluţia prin care instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 a fost dată cu aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 6 alin. (1), (2) şi 5 din C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Totodată, hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 13, 14, 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României privind dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

A menţionat recurenta că FGA este obligată să pronunţe o singură decizie prin raportare la toate documentele, informaţiile şi prevederile contractuale pe care este chemată să le verifice.

În considerarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 care consacră caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ şi care conferă instanţei posibilitatea să reformeze decizia administrativă dedusă judecăţii, ca urmare a anulării deciziei contestate, se impunea şi obligarea Fondului la plata sumei indicate prin cererea de plată. Soluţia de admitere în parte a cererii în sensul obligării FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată, ignoră dreptul reclamantei la soluţionarea procesului într-un termen rezonabil.

A mai arătat recurenta că sentinţa recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 16 din Norma 16/2015 a ASF şi că orice soluţie a instanţei care ar permite FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată ar reprezenta o sancţionare a reclamantei pentru omisiunea culpabilă a FGA de a analiza fondul cererii.

În raport de aceste critici recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei recurate în sensul admiterii în tot a contestaţiei formulate de aceasta.

3.2 Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs şi a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a hotărârii atacate şi, rejudecând cauza, respingerea în tot a contestaţiei formulate de reclamantă, cu cheltuieli de judecată.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat caracterul contradictoriu al motivării instanţei de fond.

În susţinerea cererii de recurs cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, în privinţa calităţii de creditor de asigurare a reclamantei A., care deţine o creanţă de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obţinut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogaţiei legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilităţile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile şi limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.

Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B., în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanţelor preluate de la asiguraţii CASCO, însă suma maximă pe care o poate obţine în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Ca atare, recurentul-pârât a apreciat a fi greşită interpretarea primei instanţe cu privire la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit căreia plafonul de garantare trebuie aplicat pentru fiecare contract de asigurare în parte şi că relevant este contractul de asigurare obligatorie RCA încheiat între B. şi persoana vinovată de producerea accidentului, iar nu cel de asigurare facultativă încheiat între A. şi asiguratul său. A apreciat recurentul, în esenţă, că o astfel de interpretare adaugă la lege, întrucât dispoziţiile Legii nr. 213/2015 stabilesc plafonul maxim prin raportare la un "creditor de asigurare", iar nu la o "creanţă de asigurări" ori la un "contract de asigurare". În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 24 lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014 şi Ordinul CSA nr. 11/2011.

Astfel, a susţinut recurentul că interpretarea primei instanţe conduce la concluzia nelegală că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către FGA, preluând obligaţiile asigurătorului, ceea ce contravine scopului înfiinţării Fondului, prevăzut de art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum şi de art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015. Nicio dispoziţie legală nu prevede preluarea de către Fond a obligaţiilor asigurătorului, ipoteză care ar contraveni însuşi scopului legal al acestei instituţii publice, care constă în protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător prin efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile FGA, potrivit condiţiilor şi plafonului stabilit de lege. Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor de produse şi servicii de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii sau ca obligaţii ale asigurătorului în faliment.

Aşadar, FGA nu are calitatea de continuator/succesor al asigurătorului falit, ci reprezintă o persoană juridică de drept public, care desfăşoară operaţiuni administrative şi intră în raporturi de drept administrativ cu petenţii. Obligaţiile Fondului sunt obligaţii noi, proprii, iar nu obligaţii preluate de la asigurătorul falit.

În opinia recurentului-pârât, modalitatea de interpretare de către instanţa de fond a textelor de lege incidente încalcă mecanismul de garantare prevăzut de art. 2 alin. (1) şi alin. (3) şi de art. 11 din Legea nr. 213/2015. Introducerea de către legiuitor a unui plafon maxim de despăgubire este menit să protejeze asiguraţii şi, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei. Or, reclamanta A. nu este un asigurat, ci un asigurător CASCO, un profesionist care desfăşoară acte şi operaţiuni comerciale, în scopul obţinerii de profit care, pentru diferenţa de valoare dintre plafonul maxim de despăgubire şi creanţa pretinsă, se poate înscrie la masa credală a asigurătorului, în procedura falimentului.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, calitatea de creditor de asigurare a A. nu poate fi reţinută în raport de fiecare contract de asigurare în parte încheiat cu asigurătorul în faliment, aceasta având calitatea de unic creditor de asigurare, care decurge din creanţa pe care o are împotriva B.. În acest sens, pârâtul a reiterat aspectele anterior expuse, referitoare la natura şi condiţiile dreptului de regres pe care îl exercită reclamanta.

Recurentul-pârât a criticat şi înlăturarea susţinerilor sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a asigurătorului B., apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 2 art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 21/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr. 85/2014.

Astfel, recurentul a apreciat că cele două proceduri speciale se derulează în strânsă interdependenţă, calitatea de creditor a A. neputând fi tratată diferit în cadrul fiecăreia din aceste proceduri. Poziţia A. de unic creditor în cadrul procedurii falimentului, chiar dacă deţine o pluralitate de creanţe, impune concluzia că, şi în cazul procedurii administrative, reclamanta deţine tot calitatea de unic creditor, chiar dacă deţine o pluralitate de creanţe de asigurări.

Această concluzie este întărită, în opinia pârâtului, de necontestarea de către reclamantă a modalităţii de înscriere în tabelul creanţelor, respectiv cu o creanţă scadentă în sumă de 450.000 RON, sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei creanţe. Aşadar, în procedura falimentului, reclamanta nu a formulat niciun demers prin care să pună în discuţie interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, contestând doar înscrierea sub condiţie suspensivă a creanţei reprezentând sumele respinse la plată, nu şi înscrierea creanţei de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim de despăgubire, sub condiţie rezolutorie.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă şi recurentul-pârât au depus întâmpinări la dosarul instanţei de recurs, solicitând respingerea recursului declarat de partea oponentă, ca nefondat.

5. Cu privire la examinarea recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 22.11.2018 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 08.09.2020, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 19 mai 2020.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză

1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A. SA

Înalta Curte analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate constată că recursul este nefondat.

Înalta Curte constată că recurenta a criticat în esenţă sentinţa instanţei de fond cu privire la următoarele aspecte:

a) în ceea ce priveşte faptul că instanţa de fond a reţinut că în speţă ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 213/2015, iar nu cele ale Legii nr. 136/1995;

În legătură cu această critică, recurenta-reclamantă a susţinut punctual că, raportul juridic de garantare şi raportul principal de asigurare s-au născut în acelaşi moment, ca urmare a înceierii poliţei RCA emisă de societatea B., iar falimentul B. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare. Precum şi faptul că soluţionarea cererii de plată prin raportare la procedura reglementată de Legea nr. 213/2015, nu schimbă cu nimic concluzia privitoare la legea aplicabilă problemei de drept substanţial.

b) în ceea ce priveşte respingerea cererii A. de obligare a FGA la plata directă a sumei solicitate.

Recurenta-reclamantă cu privire la această critică a susţinut că instanţa de fond putea soluţiona direct cererea prin care a solicitat plata directă în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că prevederile art. 13, 14 şi 16 din Legea nr. 213/2015 prevăd soluţionarea cererii într-o etapă unică de către FGA.

Aşadar în raport de susţinerile recurentei reclamante:

a) În ceea ce priveşte legea substanţială aplicabilă litigiului de faţă, recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în fiinţă Legea nr. 136/1995, care nu prevedea niciun plafon de garantare.

În esenţă, argumentaţia recurentei-reclamante a fost construită în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiţii suspensive (producerea evenimentului asigurat şi falimentul asigurătorului B.) şi că data intrării în faliment a asigurătorului nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii obligaţiei legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta şi-a întemeiat cererea de plată pe dispoziţiile art. 20, art. 23 şi art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraţilor prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor .

Art. 20 din această Normă dispune că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (...)."

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

Aşadar, recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată şi nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat şi nu a solicitat a-i fi aplicate dispoziţiile Legii nr. 136/1995, astfel încât intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată în raport de voinţa manifestă a reclamantei şi de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul naşterii raportului de garantare, nu susţin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei RCA.

Astfel cum în mod corect a indicat intimatul-pârât, că între FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referinţa la o condiţie suspensivă nu poate fi primită.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) şi a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (19.02.2016).

b) Referitor la critica recurentei-reclamante conform căreia art. 18 din Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ şi conferă instanţei dreptul de a reforma decizia administrativă dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege.

În concluzie, instanţa de recurs apreciază că şi această critică privitoare la soluţionarea printr-o etapă unică a cererii de plată, şi încălcarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 13, 14 şi 16 din Legea nr. 213/2015 este o critică nefondată şi va fi respinsă ca atare.

2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Înalta Curte apreciază că recurentul-pârât invocă în mod formal critica privitoare la contradictorialitatea motivării sentinţei recurate, critică ce se subscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Instanţa de recurs constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu respectarea prevederilor at. 425 C. proc. civ.

În temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, instanţa este obligată să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În speţă, Înalta Curte, analizând raţionamentul juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate de prima instanţă, prin raportare la critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că nu pot fi identificate aspecte contradictorii, ori argumente străine de natura pricinii în considerentele sentinţei recurate, prima instanţă pronunţând o hotărâre care s-a raportat la argumentele prezentate de părţi şi la textele de lege aplicabile în materie.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul pârât a invocat critici care vizează, în esenţă, înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, fiind corectă.

De asemenea, în atare situaţie nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În concluzie, în mod corect instanţa de fond a apreciat ca fiind nelegală Decizia nr. 2082/11.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a refuzat plata sumei de 4321,45 RON despăgubire, 1284,37 RON penalităţi de întârziere şi 956,19 RON cheltuieli de judecată, către A. S.A., reţinând că s-a plătit suma de 450.000 RON către acest creditor de asigurare, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte reţine că prin întâmpinarea la recursul formulat de FGA, intimata-reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. În condiţiile în care cererea de recurs formulată de FGA urmează a fi respinsă, Înalta Curte în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât să plătească intimatei-reclamante suma de 500 RON reprezentând onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocate atât de recurentul-pârât şi cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR împotriva sentinţei civile nr. 1905 din 23 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraţilor la plata cheltuielilor de judecată către recurenta-reclamantă A. S.A. în cuantum de 500 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 mai 2020.