FGA appeal dismissed; ordered to pay CASCO insurance claimant difference using policy terms rather than mandatory liability valuation norms

Şedinţa publică din data de 19 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 19.08.2016, reclamantul A. a solicitat instanţei de contencios administrativ anularea parţială a deciziei nr. 1244/29.07.2016, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), în sensul acordării dreptului pentru suma totală de 7.186,10 RON, cu titlu de despăgubire în dosarul de daună x, aferentă autovehiculului marca x cu număr de înmatriculare x, asigurat CASCO la B. S.A. cu poliţa de asigurare x.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 761 din 07 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a anulat art. 2 din Decizia nr. 1244/29.07.2016, emisă de pârât şi l-a obligat pe acesta să plătească reclamantului diferenţa dintre suma de 7.186,10 şi suma prevăzută la art. 1 din decizia anterior menţionată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 761 din 07 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs, pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor prin care a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea în tot a sentinţei recurate, iar pe fond să se respingă acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.

În susţinerea cererii de recurs, recurentul-pârât a invocat următoarele critici:

Sentinţa Civilă nr. 761/07.03.2017 este netemeinică si nelegală, fiind rezultatul unei interpretări superficiale şi vadit eronate a situaţiei de fapt şi a probelor administrate în cauză, precum si a unei gresite interpretări si aplicări a legii de către instanţa de fond.

Recurentul afirmă că potrivit prevederilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România: "Contractul de asigurare atestă existenţa asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule. Încheierea contractului de asigurare de răspundere civilă pentru pagube produse din accidente de vehicule se dovedeşte cu poliţa de asigurare/documentul Cartea verde."

Recurentul susţine că CASCO este o asigurare facultativă în baza căreia societatea de asigurare achită despăgubiri pentru avariile accidentale (parţiale sau totale) şi/sau furtul suferite de vehiculul asigurat şi înscris în poliţa de asigurare.

În ceea ce priveşte costul reparaţiilor pentru avariile la autoturismul aparţinând reclamantului, recurentul-pârât precizează că, a ţinut cont la instrumentarea dosarului de daună de prevederile poliţei de asigurare CASCO nr. x încheiată între A., în calitate de asigurat, şi B.., în calitate de asigurător, şi de prevederile de la art. 5.12 din Condiţiile de asigurare

Astfel în cadrul instrumentării dosarului de daună preluat de FGA de la asigurătorul B. S.A., în faliment şi în conformitate cu prevederile Condiţiilor de asigurare care fac parte integrantă la poliţa de asigurare CASCO nr. x încheiată între A., în calitate de asigurat, şi B. S.A., în calitate de asigurător, Fondul de garantare a asiguraţilor a stabilit că, întrucât creditorul nu a făcut dovada suportării unor cheltuieli cu reparaţia la momentul depunerii cererii de plată la FGA şi nici ulterior plăţii de către FGA, acesta nu a dovedit că a suportat cheltuieli superioare sumei achitate de FGA.

Recurentul-pârât a apreciat că suma solicitată în plus faţă de suma achitată de FGA nu este dovedită prin costuri suplimentare, întrucât reparaţia nu a fost efectuată de unitatea care a emis devizul de reparaţie, această apreciere pentru un cost mai mare având doar un caracter orientativ în cazul în care reparaţia s-ar efectua la unitatea emitentă a devizului de reparaţie, ceea ce nu s-a întâmplat.

Recurentul susţine că despăgubirea ce se poate plăti creditorului de asigurare nu poate depăşi cuantumul despăgubirilor calculate conform prevederilor legale incidente, întrucât despăgubirea are doar caracter reparator şi nu este menită a aduce o îmbogăţire fără justă cauză asiguratului.

Recurentul-pârât susţine că el nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolventei unui asigurător.

FGA nu este succesoarea în drepturi şi obligaţii a vreunui asigurător şi nu datorează despăgubiri prin "efectul legii", asa cum a înţeles reclamantul.

FGA nu plăteşte pentru asigurătorul în faliment, după cum nici asigurătorul în faliment nu plăteşte prin subscrisa FGA.

FGA nu plăteşte în baza răspunderii contractuale, FGA neavând niciun raport contractual cu creditorul de asigurare astfel ca FGA-ului nu i se pot impune tarife şi preţuri ale pieselor practicate de diferite unităţi reparatoare.

FGA analizează cu ajutorul sistemului de calcul AUDATEX care este un sistem agreat atât de unităţile reparatoare cât şi de asigurători.

În concluzie, recurentul afirmă că FGA in baza dispoziţiilor legale nu preia riscul neexecutarii contractului de asigurare.

Mai arată recurentul-pârât că potrivit practicii judiciare în materie nu sunt acordate daune-interese, în ipoteza in care există neexecutare fara sa existe prejudiciu. În plus, art. 1.537 C. civ. întăreşte şi el acest punct de vedere, arătând că nu este suficientă proba neexecutării pentru acordarea de daune-interese, fiind cerută şi dovada prejudiciului.

Recurentul susţine că în cazul dedus judecaţii beneficiarul asigurării de tip CASCO a suferit un prejudiciu constând în avariile produse la autoturism, însă acesta nu s-a prezentat la unitatea service, acesta solicitând efectuarea reparaţiilor în regie proprie.

Potrivit art. 12, alin. (2) din Legea 213/2015:

"... Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare".

Raportat la aceste dispoziţii FGA este obligat la a analiza şi instrumenta dosarele de dauna conform acestor condiţii insa, ce se confunda este faptul ca, acestea sunt condiţii de asigurare şi nu condiţii de tarifare sau de preţuri impuse de către unităţile reparatoare.

Instrumentarea dosarului de dauna s-a făcut întocmai conform condiţiilor de asigurare şi nu in afara acestora.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor acoperă creanţele de asigurări. în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor si serviciilor de asigurări. iar nu ca obligaţii proprii, obligaţia fiind născuta din raportul, contractual, al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul.

Recurentul-pârât precizează că a respectat procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015 şi cea prevăzută de Norma ASF nr. 16/2015 astfel că despăgubirea ce se poate plaţi asiguratului nu poate depasi cuantumul pagubei suferite, intrucat despăgubirea are doar caracter reparator, si nu este menita a aduce o inibogatirc fara justa cauza asiguratului.

Acesta este si criteriul pe baza căruia FGA instrumentează dosarele de dauna şi acordă despăgubiri creditorilor de asigurare, FGA nefiind ţinut în analiza dosarelor de dauna de preturile practicate de anumite unităţi reparatoare, aceasta situaţie fiind aplicabila asigurătorilor care sunt autorizaţi si sunt liberi sa dispună de resursele proprii potrivit propriilor politici si cu atât mai mult, FGA nu a preluat o obligaţie exigibilă, asa cum susţine reclamantul.

În drept, recurentul-pârât a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimatul-reclamant a depus întmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca temeinică şi legală.

5. Cu privire la examinarea recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 22.11.2018 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 08.09.2020, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 19 mai 2020.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa recurată raportat la criticile ce i-au fost aduse, faţă de probatoriul administrat, dar şi prin prisma prevederilor legale aplicabile şi a jurisprudenţei relevante, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare înfăţişate.

Înalta Curte, analizând sentinţa recurată din perspectiva primului motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport cu criticile recurentului-pârât, constată că acestea nu sunt întemeiate.

În temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, instanţa este obligată să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În speţă, Înalta Curte, analizând raţionamentul juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate de prima instanţă, prin raportare la critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că nu pot fi identificate aspecte contradictorii, ori argumente străine de natura pricinii în considerentele sentinţei recurate, prima instanţă pronunţând o hotărâre care s-a raportat la argumentele prezentate de părţi şi la textele de lege aplicabile în materie. În fapt, Înalta Curte apreciază că acest motiv de casare nu este susţinut de critici exprese, ci recurentul-pârât l-a invocat mai mult formal fără a arăta care ar fi motivele contradictorii, ori străine de natura pricinii pe care judecătorul fondului le-a exprimat în cuprinsul considerentelor sentinţei recurate.

În ceea ce priveşte criticile recurentului-pârât subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază de asemenea că acestea nu sunt întemeiate, având în vedere următoarele:

Înalta Curte cu privire la situaţia de fapt reţine că între părţi a apărut o situaţie litigioasă deoarece prin decizia nr. 1244/29.07.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost admisă cererea de plată formulată de reclamant pentru suma de 3030,71 RON, fiind respinsă pentru diferenţa în cuantum de 4155,39 RON.

În justificarea deciziei sale de acordare parţială a despăgubirilor FGA a arătat că suma ce nu a fost acordată constituie diferenţa dintre devizul antecalculat depus de reclamant şi evaluarea realizată de pârât cu ajutorul sistemului de specialitate, decizia respectând dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii şi dispoziţiile Legii nr. 213/2015.

În soluţionarea prezentului recurs, Înalta Curte va avea în vedere Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod temeinic şi legal a reţinut că potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în vederea protejării drepturilor creditorilor de asigurări, Fondul va lua măsurile necesare cu privire la deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnică a avariilor, instrumentarea dosarelor de daună şi avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic. Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare.

Totodată în mod corect a reţinut instanţa de fond şi că refuzul la plata integrală a cererii de despăgubiri, prin decizia 1244/29.07.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor întemeiat pe dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014, este greşit, deoarece aceste dispoziţii sunt aplicabile exclusiv contractelor de asigurare civilă obligatorie, nefiind incidentă în cauză, deoarece intimatul-reclamant a formulat cerere de despăgubire în temeiul unei poliţe CASCO.

Aşadar, instanţa de recurs apreciază că instanţa de fond a reţinut în mod corect că decizia contestată este parţial nelegală deoarece nu fundamentează refuzul de plată a diferenţei în cuantum de 4155,39 RON, în condiţiile în care suma solicitată se situează net sub pragul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precum şi cel stabilit în contractul de asigurare, ale cărui clauze sunt obligatorii pentru recurentul-pârât în temeiul art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte mai reţine că devizul estimativ a fost emis de o reprezentanţă a mărcii de autoturisme x, iar împrejurarea că alte reprezentanţe x practivă preţuri mai mici, nu poate constitui un temei al reducerii cuntumului despăgubirilor.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurentul-pârât, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR împotriva sentinţei civile nr. 761 din 7 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 mai 2020.