Validity of Environmental Fund calculation methodology and evidentiary requirements for waste recycling contributions under O.U.G. 196/2005

Şedinţa publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Fondului pentru Mediu şi Ministerul Mediului:

- să se constate nelegalitatea dispoziţiilor art. 2 din Ordinul MMP nr. 578/2006 de aprobare a Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, a dispoziţiilor art. 23, 24, 25, 26 si 27 din anexa la Ordinul MMSC 1032/2011 de modificare a Ordinului MMP 578/2006 şi a dispoziţiilor 23, 24, 25, 26, 27, 28 din anexa la Ordinul MMSC 192/2014 de modificare a Ordinului 578/2006;

- anularea Deciziei nr. 31/2017 emisă de AFM în soluţionarea contestaţiei administrative formulate de A. împotriva Deciziei de impunere nr. x/08.02.2017, înregistrată sub nr. x/08.02.2017, şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/08.02.2017, înregistrat sub nr. x/08.02.2017;

- să se constate nulitatea absolută a actelor de control (Decizia si RIF) şi, în subsidiar, să se constate nulitatea absolută parţială a actelor de control (Decizia şi RIF);

- să se anuleze/desfiinţeze în totalitate actele de control (Decizia şi RIF) şi, în subsidiar, să se anuleze/desfiinţeze parţial actele de control (Decizia şi RIF)

- obligarea pârâţilor Administraţia Fondului pentru Mediu şi Ministerul Mediului la restituirea sumei de 528.433 RON, achitată la data de 27.03.2017 în baza Deciziei de impunere nr. x/08.02.2017, cu titlu de obligaţii fiscale principale suplimentare.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1626 din 3 aprilie 2018, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului în privinţa capetelor de cerere 2-5 şi a respins aceste capete de cerere formulate în contradicotiru cu acest pârât, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a respins acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu şi primul capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, ca neîntemeiate.

3. Recursul exercitat

3.1. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

1. Cu privire la nelegalitatea dispoziţiilor art. 2 din Ordinul MMP 578/2006, recurenta reclamantă susţine că prima instanţă a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material şi, totodată, că motivele expuse sunt vădit contradictorii.

În esenţă, recurenta reclamantă susţine că, prin dispoziţiile art. 2 din Ordinul nr. 578/2006, organul administrativ se abate de la dispoziţiile art. 17 din O.U.G. nr. 195/2006, în sensul că, în mod expres, menţionează ca metodologia aprobată prin ordin nu vizează exclusiv stabilirea unui mod de calcul unitar al contribuţiilor (aşa cum dispun dispoziţiile art. 17 din O.U.G. nr. 195/2006), ci şi a unei documentari a modului de calcul, în opinia instanţei de fond nu numai că nu sunt încălcate normele de tehnică legislativă, dar, prin aceasta adăugire a organului administrativ, se urmăreşte protejarea contribuabilului de potenţiale controale cu excese de putere.

Susţine recurenta reclamantă că este de natura evidenţei că, prin dispoziţiile art. 2 din Ordinul MMP 578/2006, se extinde sfera de reglementare a organului administrativ, dispoziţiile art. 17 din O.U.G. nr. 578/2006 nepermiţând, nici expres, nici implicit, adoptarea unui act administrativ cu caracter normativ care să stabilească o "documentare" a modului de calcul a contribuţiilor, astfel că sunt încălcate dispoziţiile art. 76 din L 24/2000.

În opinia recurentei reclamante, acest aspect este de necontestat, iar încercarea instanţei de fond de a confirma extinderea sferei de reglementare a organului administrativ, prin expunerea unor argumente absolut străine de noţiunile de tehnică legislativă, ce vizează " pretinsa grija a organului administrativ faţă de drepturile contribuabilului", indiferent cât de poetică este, nu poate înfrânge o vădită încălcare a dispoziţiilor art. 76 din L 24/2000 raportat la dispoziţiile art. 17 din O.U.G. nr. 196/2005.

Nesocotirea dispoziţiilor art. 76 din L 24/2000 este cu atât mai clară la momentul la care se analizează argumentele expuse de către instanţa de fond, argumente vădit contradictorii. În acest sens, recurenta reclamantă se referă la faptul ca, deşi se susţine că "documentarea" ar avea scopul protejării contribuabililor de eventuale excese de putere ale organelor de control, în fapt, prin această pretinsă protecţie realizată de documentare, se impune o nouă sarcină contribuabilului, de a documenta calculul contribuţiilor, iar, în cazul nedocumentarii, contribuabilul este sancţionat cu neluarea în calcul a cantităţilor de deşeuri colectare, reciclate sau predate în vederea reciclării.

Este o vădită contradicţie între susţinerea ce vizează protecţia contribuabilului, cu sarcina impusa prin operaţiunea de documentare şi cu sancţiunea aplicata chiar contribuabilului şi, pentru a nu fi în postura de a expune argumente pur teoretice, chiar în cazul supus judecăţii, instanţa de judecată motivează, în cadrul hotărârii recurate, şi chiar subliniază cu font italic faptul că nu este suficientă îndeplinirea condiţiei de fond, fiind necesară şi îndeplinirea unor cerinţe de formă.

În aceste condiţii, raţionamentul instanţei de fond cu privire la pretinsa protejare a contribuabilului prin lărgirea sferei de reglementare conferită organului administrativ prin dispoziţiile art. 17 din O.U.G. nr. 196/2005 apare nu numai ca fiind contradictoriu, dar chiar ridicol, în condiţiile în care contribuabilului i se stabilesc noi sarcini şi sancţiuni extrem de drastice în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de documentare, argument de asemenea avut în vedere de către instanţa de judecată.

Nu în ultimul rând trebuie avut în vedere faptul că şi dacă ar fi admis un raţionament de tipul celui expus de către instanţa de fond, în sensul că pretinsul caracter legal al extinderii sferei de reglementare, instituită prin dispoziţiile art. 17 din O.U.G. nr. 195/2006, nu încalcă dispoziţiile art. 76 din L 24/2000 pe considerentul că extinderea sferei de reglementare este favorabilă contribuabilului, legalitatea acestei operaţiuni de extindere a sferei de reglementare trebuie analizată de la caz la caz, de la contribuabil la contribuabil, neputând a fi impusă contribuabilului o extindere a sferei de reglementare sub pretextul protecţiei drepturilor sale, când, în fapt, această extindere este contrară intereselor sale. În cazul supus judecăţii, este fără putinţă de tăgadă faptul că această extindere a sferei de reglementare este în vădita contradicţie cu interesele A., este favorabilă exclusiv organelor de control, astfel încât greşita aplicare a dispoziţiilor at. 76 din L 24/2000 şi văditul caracter contradictoriu al argumentelor instanţei de fond este de necontestat.

2. Cu privire la nelegalitatea dispoziţiilor art. 23 din Metodologia de calcul şi obligaţiile suplimentare introduse în sarcina contribuabililor, hotărârea instanţei cu privire la acest aspect este pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 76 din L 24/2000, în acelaşi timp hotărârea instanţei fiind vădit nemotivată.

În acest context, recurenta reclamantă, cu privire la dispoziţiile art. 23 din Metodologie, arată că a invocat faptul că introduce obligaţii suplimentare în sarcina contribuabilului, aspect dezbătut pe larg şi la punctul anterior, în urma adoptării sale ajungându-se ca un contribuabil să fie obligat să păstreze evidente lunare şi să efectueze declaraţii lunare, cu toate că dispoziţiile art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 196/2005 prevăd că declararea şi plata contribuţiei la Fondul pentru Mediu se face anual.

Instanţa de fond s-a limitat la a menţiona că dispoziţiile art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 196/2005 se referă la declararea şi plata contribuţiei, iar dispoziţiile art. 23 din metodologie se referă la declararea cantităţilor de ambalaje introduse pe piaţa naţională, cantităţile de deşeuri de ambalaje produse, cantităţile de ambalaje preluate/colectate de pe piaţa naţională şi încredinţate spre valorificare sau incinerare etc.

Nu exista absolut niciun raţionament/explicaţie care să combată susţinerile reclamantei, fiind suficient, probabil ca, în accepţiunea instanţei de fond, să fie expuse aceste alegaţii ce vizau obiectul diferit al declaraţiilor.

Arată recurenta reclamantă că din nou ne aflăm în situaţia unor evidente necontestate nici măcar de instanţa de fond, respectiv aceea a legiferării prin intermediul metodologiei a unor obligaţii în sarcina contribuabilului, obligaţii care nu sunt stabilite prin O.U.G. nr. 196/2005.

Din nou ne aflam în situaţia unei greşite interpretări, sau posibil chiar a unei ignorări a dispoziţiilor art. 76 din Legea nr. 24/2000, fiind lesne de înţeles de ce instanţa a evitat tratarea acestui aspect, pentru că, în condiţiile în care O.U.G. nr. 196/2005 stabileşte, prin dispoziţiile sale, o obligaţie anuală de declarare şi plată a contribuţiilor, nu există nici măcar un singur argument pentru a se susţine că dispoziţiile articolului 23 din Metodologie sunt adoptate în scopul aplicării dispoziţiilor O.U.G. nr. 196/2005, prin dispoziţiile art. 23 din Metodologie fiind legiferate, fără putinţă de tăgadă, obligaţii noi în sarcina contribuabilului, a căror nerespectare este sancţionată prin neluarea în calcul la îndeplinirea obiectivului anual de colectare/reciclare deşeuri ambalaje.

3. Cu privire la nelegalitatea dispoziţiilor art. 23, 24, 25, 26 si 27 din anexa la Ordinul MMSC 1032/2011 de modificare a Ordinului MMP 578/2006 si a dispoziţiilor 23, 24, 25, 26, 27, 28 din anexa la Ordinul MMSC 192/2014 de modificare a Ordinului 578/2006, recurenta reclamantă susţine că hotărârea instanţei cu privire la acest aspect este pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 76 si art. 78 din Legea nr. 24/2000, în acelaşi timp hotărârea instanţei fiind vădit nemotivată şi conţinând motive contradictorii.

Arată recurenta reclamantă că prin acţiunea introductivă de instanţă a invocat, în legătura cu dispoziţiile art. 23, 24, 25, 26 şi 27 din anexele la Ordinele 1032/2011 si 192/2014, faptul că se reglementează aspecte din sfera de reglementare a altor acte normative, respectiv H.G. nr. 621/2015, împrejurare lesne de observat chiar şi la o simplă lecturare a dispoziţiilor art. 23, 24, 25, 26 si 27, şi care reprezintă o vădită încălcare a dispoziţiilor art. 76 si 78 din Legea nr. 24/2000.

În susţinerea respingerii argumentelor reclamantei, instanţa de fond s-a limitat să expună aria de aplicare şi reglementare a O.U.G. nr. 195/2006 si a H.G. nr. 621/2015, însă nu au fost combătute, sub nicio formă, susţinerile reclamantei, simpla alegaţie că toate obligaţiile din Metodologie vizează colectarea contribuţiilor la Fondul pentru mediu nefiind de natură să înfrângă argumentele A., singura posibilitate de a combate aceste susţineri fiind aceea de a identifica o explicaţie pentru care se poate aprecia că dispoziţiile art. 23, 24, 25, 26, 27, 28 sunt obligaţii care vizează colectarea şi plata contribuţiilor la Fondul pentru mediu.

Nu au fost expuse astfel de argumente, dispoziţiile care fac obiectul analizei fac referiri la H.G. nr. 621/2005 şi, nicidecum, la O.U.G. nr. 196/2005, iar obligaţiile instituite prin dispoziţiile analizate fac referire clară la noţiunile de ambalaje, deşeuri de ambalaje, la operaţiuni reglementate de dispoziţii ale H.G. nr. 621/2005, precum realizare obiective anuale în mod individual sau prin contact, sunt indicate, în mod expres, dispoziţii ale H.G. nr. 621/2015 (art. 16 alin. (2) lit. a) si lit. b) ceea ce confirmă susţinerile reclamantei, în sensul că sunt încălcate dispoziţiile art. 76 si 78 din L 24/2000, metodologia depăşind limitele de legiferare stabilite prin art. 17 din O.U.G. nr. 196/2005 şi reglementând aspecte care fac obiectul altor acte normative în a căror aplicare nu a fost adoptată.

În susţinerea punctului de vedere al reclamantei sunt chiar alegaţiile Ministerului Mediului, organul emitent al Ordinului prin care a fost aprobată Metodologia, expuse prin întâmpinarea depusă în faza procesuala a fondului unde, în mod expres, se susţine de către emitent că "dispoziţiile 23-27 din Metodologie sunt legale se referă la mai multe acte normative, nu numai la cele ale H.G. nr. 621/2005 privind gestiunea ambalajelor şi a deşeurilor din ambalaje."

4. Cu privire la nelegalitatea dispoziţiilor art. 2 din Ordinul MMP 578/2006 de aprobare a Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, a dispoziţiilor art. 23, 24, 25, 26 si 27 din anexa la Ordinul MMSC 1032/2011 de modificare a Ordinului MMP 578/2006 şi a dispoziţiilor 23, 24, 25, 26, 27, 28 din anexa la Ordinul MMSC 192/2014 de modificare a Ordinului 578/2006, recurenta reclamantă apreciază că hotărârea instanţei este pronunţată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectarea atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.)

Astfel, din simpla analiza a întâmpinărilor formulate de cei doi intimaţi-pârâţi din cauză şi, în special, de intimatul-parat Ministerul Mediului, emitentul Ordinelor 578/2006, 1032/2011, 192/2014, se poate observa nu numai ca nu sunt expuse apărările menţionate de către instanţă în combaterea argumentelor A., dar, în anumite situaţii, sunt expuse chiar argumente contrare considerentelor instanţei de judecată.

Dispoziţiile art. 281 alin. (2) cod procedură fiscală prevăd că deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor administrative se atacă împreună cu actele administrativ fiscale la instanţa de contencios administrativ în condiţiile legii (n.n. L 554/2004).

Dispoziţiile art. 28 din L 554/2004 prevăd ca L 554/2004 se completează cu dispoziţiile C. civ. şi C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice şi persoanele vătămate.

Dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. statuează că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Dispoziţiile art. 205 din C. proc. civ. statuează că întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul se apară, în fapt şi în drept, faţă de cererea de chemare în judecată.

Dispoziţiile art. 237 alin. (1) din C. proc. civ. statuează că, în etapa de cercetare a procesului, se îndeplinesc, în condiţiile legii, acte de procedură la cererea părţilor ori din oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, daca este cazul, iar dispoziţiile art. 237 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. prevăd că, în vederea realizării scopului prevăzut la alin. (1), instanţa va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul.

Interpretând, coroborat, toate dispoziţiile legale anterior expuse, rezultă, fără putinţă de tăgadă, faptul că instanţa de judecată, învestită cu soluţionarea unei cauze, trebuie să se limiteze, pe de o parte, la pretenţiile reclamantului şi, pe de altă parte, la apărările pârâtului, nefiind admis să extindă, din oficiu, cadrul procesual, cu excepţia unor situaţii special reglementate de lege, iar, în acele eventuale situaţii, numai prin punerea în discuţia părţilor a intenţiei de lărgire a cadrului procesual.

În condiţiile în care procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, a fi expuse/invocate de către instanţa de judecată, direct prin hotărârea pronunţată în cauză, apărări noi, neinvocate prin întâmpinare de către pârât, fără a fi puse în discuţia părţilor, apare ca o vădită şi imposibil de ignorat încălcare a dispoziţiilor de procedură care reglementează principiile care guvernează procesul civil, a instituţiei întâmpinării şi a sancţiunilor legale stabilite în cazul neîndeplinirii obligaţiei de formulare a întâmpinării si, nu în ultimul rând, a scopului procesului civil.

În cazul supus judecăţii, instanţa de fond nu numai că a expus, în cadrul hotărârii recurate, motive/argumente/susţineri care nu au fost invocate de către intimaţii-pârâţi, şi, în special, de către Ministerul Mediului în apărarea sa, dar motivele expuse de către instanţa de fond se contrazic în mod fundamental cu cele invocate de Ministerul Mediului prin întâmpinarea formulată în cauză.

În atare condiţii, recurenta reclamanta apreciază că se impune a se constata că hotărârea judecătoreasca pronunţată cu privire la nelegalitatea dispoziţiilor art. 2 din Ordinul MMP 578/2006 de aprobare a Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, a dispoziţiilor art. 23, 24, 25, 26 si 27 din anexa la Ordinul MMSC 1032/2011 de modificare a Ordinului MMP 578/2006 şi a dispoziţiilor 23, 24, 25, 26, 27, 28 din anexa la Ordinul MMSC 192/2014 de modificare a Ordinului 578/2006 este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor de procedură anterior menţionate şi, pe cale de consecinţă, se circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

5. Cu privire la nelegalitatea Deciziei nr. 31 emisa de AFM în soluţionarea contestaţiei formulată de A. împotriva actelor de control, recurenta reclamanta apreciază că hotărârea instanţei este pronunţată cu greşita aplicare/încălcarea dispoziţiilor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) şi cu depăşirea de către instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.)

Arată recurenta reclamantă că, prin acţiunea introductivă de instanţă, a solicitat instanţei să constate nelegalitatea Deciziei de soluţionare a contestaţiei, avându-se în vedere faptul că au fost încălcate dispoziţiile art. 276 alin. (3) cod procedură fiscală, respectiv s-a creat A. o situaţie mai defavorabilă în propria sa cale de atac.

Instanţa de fond a considerat ca nu ne aflam în situaţia unei încălcări a dispoziţiilor art. 276 alin. (3) cod procedură fiscală, cu motivarea că, prin decizia de soluţionare a contestaţiei, nu s-au stabilit obligaţii fiscal suplimentare în sarcina A..

Limitarea ariei de aplicare/incidenţă a dispoziţiilor art. 276 alin. (3) cod procedură fiscală se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., instanţa de judecată depăşind atribuţiile sale, transformându-se într-un veritabil legiuitor prin această limitare absolut nepermisă a dispoziţiilor art. 276 alin. (3) C. proc. civ.

În condiţiile în care se apreciază ca nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., limitarea incidenţei dispoziţiilor art. 276 alin. (3) cod procedură fiscală strict în situaţia stabilirii unor obligaţii fiscale suplimentare în sarcina titularului contestaţiei administrative este rezultatul unei greşite interpretări a dispoziţiilor art. 276 alin. (3) cod procedură fiscală, prin raportare la dispoziţiile art. 276 alin. (1) teza a doua şi art. 279 cod procedură fiscală.

În fapt, prin această limitare se lipsesc de efecte dispoziţiile art. 276 alin. (3) cod procedură fiscal, pe de o parte, pentru că entitatea învestită cu soluţionarea contestaţiei este limitată, în cadrul analizei, la limitele sesizării (art. 276 alin. (1) teza a doua cod procedură fiscală), fiind greu de presupus că un contestator formulează o contestaţie prin care solicită stabilirea unor noi obligaţii fiscale împotriva sa, iar, pe de altă parte, printre soluţiile pe care legiuitorul le-a stabilit ca fiind posibil a fi emise de către entitatea învestită cu soluţionarea contestaţiei nu se afla şi aceea a stabilirii unor noi obligaţii în sarcină (art. 279 cod procedură fiscală).

Astfel, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor anterior enunţate, rezultă că nu s-ar putea ajunge la o încălcare a dispoziţiilor art. 276 alin. (3) cod procedură fiscală dacă aria de aplicabilitate a acestor dispoziţii ar fi limitată la stabilirea de obligaţii suplimentare în sarcina contestatorului, în aceste situaţii fiind încălcate dispoziţiile art. 276 alin. (1) teza a doua si art. 279 cod procedură fiscală.

În continuare, recurenta reclamantă arată că, în cadrul contestaţiei formulate împotriva actelor de control, a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 46 alin. (2) cod procedură fiscală, în opinia sa nefiind expusă o motivare, în fapt şi drept, a actelor administrativ fiscale.

În cadrul Deciziei de soluţionare a contestaţiei formulate chiar de către A., organul învestit cu soluţionarea contestaţiei a expus, pentru prima dată, o pretinsă motivare în fapt şi drept a actelor de control, încercând să se conformeze dispoziţiilor art. 46 alin. (2) cod procedură fiscală.

Lesne se poate observa din modalitatea în care a fost motivată hotărârea primei instanţe că singurele situaţii apreciate ca fiind vătămătoare pentru A. sunt cele în care suntem în prezenta unor abuzuri sau încălcări flagrante ale dispoziţiilor legale, însă, în acest caz, vătămarea şi crearea situaţiei mai defavorabile este evidentă, încercarea organului de soluţionare a contestaţiei administrative formulate de A. de a lipsi de efecte motivul de nulitate ce afectează actele administrativ fiscale, respectiv lipsa motivării, reprezentând o vădită încălcare a dispoziţiilor art. 276 alin. (3) cod procedură fiscală.

Totodată, trebuie avut în vedere faptul că greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale da către instanţa de fond a continuat, prin expunerea susţinerilor care vizează pretinsa încadrare a argumentelor expuse în cadrul deciziei de soluţionare a contestaţiei în limitele dispoziţiilor art. 276 alin. (1) teza întâi cod procedură fiscală, motivarea unei decizii de soluţionare a contestaţiei trebuind a se limita strict la analiza argumentelor expuse de contestator, şi nu la expunerea de noi argumente în combaterea susţinerilor contestatorului, aşa cum s-a petrecut în cazul soluţionării contestaţiei formulate de A..

6. Cu privire la susţinerile ce vizează lipsa motivării Deciziei de soluţionare a contestaţiei, soluţia instanţei este, din nou, pronunţată cu greşita interpretare a dispoziţiilor legale, fiind expuse de către instanţa motive străine de natura pricinii.

Reiterând faptul că a solicitat instanţei de judecată să constate faptul că decizia emisă în soluţionarea contestaţiei este nemotivată, probabil şi din cauza faptului că organul învestit cu soluţionarea contestaţiei s-a axat pe complinirea lipsurilor actelor administrative de control contestate, recurenta reclamantă arată că instanţa de fond a apreciat că susţinerile sale sunt neîntemeiate pe considerentul că, în cadrul deciziei de soluţionare a contestaţiei, sunt cuprinse toate menţiunile prevăzute de art. 49 alin. (1) lit. b) cod procedură fiscală sub sancţiunea nulităţii absolute.

Nu numai că ne aflam în situaţia unor motive străine de natura pricinii, A. neinvocând lipsa motivării deciziei prin raportare la dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. b) cod procedură fiscală, dar, din nou, ne aflam în situaţia unor ignorări sau aplicări greşite a dispoziţiilor legale incidente în cauză, cu referire la dispoziţiile art. 49 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

7. Cu privire la nemotivarea actelor de control, instanţa a pronunţat o hotărâre cu greşita aplicare a dispoziţiilor legale şi cu încălcarea normelor de procedură a căror încălcare se sancţionează cu nulitatea (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.)

Este fundamental greşită o interpretare a acestor dispoziţii legale în sensul că se instituie exclusiv obligaţia de a expune texte de lege în cadrul actelor administrative fiscale, urmând ca destinatarul acestor acte administrative fiscale să intuiască/să presupună raţionamentul organelor emitente, şi, mai mult decât atât, chiar şi în cazul în care destinatarul acestor acte reuşeşte să creeze el raţionamentul aflat în sarcina organelor emitente, instanţa de judecată să acţioneze de maniera în care a acţionat instanţa de fond în cazul supus judecăţii şi să susţină că, nefiind produsă nicio vătămare destinatarului, nu se impune a se constata încălcarea dispoziţiilor legale de către organele emitente.

Este absolut inacceptabilă o astfel de interpretare a dispoziţiilor legale pentru că, în fapt, se ajunge în situaţia în care dreptul la un proces echitabil al destinatarului actelor administrativ fiscal contestate reprezintă o utopie, acesta fiind forţat să aleagă între a nu expune niciun fel de apărări pentru a putea dovedi vătămarea sau a expune apărări împotriva unui raţionament imaginat de el în locul organelor emitente, caz în care instanţa susţine că nu a suportat nicio vătămare.

Este clar pentru absolut orice participant la actul de justiţie că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului, de a-l pune în dificultate pe destinatarul actelor administrativ fiscale emise de organele emitente cu încălcarea dispoziţiilor legale, adică să îi creeze acestuia o situaţie defavorabilă, ci voinţa de necontestat a legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea destinatarului actelor administrativ fiscale să conteste, în condiţiile legii, potenţialele nerespectări ale dispoziţiilor legale săvârşite de către organele emitente.

Mai mult decât atât, în cazul de faţă ne aflăm din nou în situaţia expunerii unei motivări cu încălcarea dispoziţiilor de procedură, cu referire la dispoziţiile art. 9, 205 si 237 C. proc. civ., argumentele expuse de către instanţa de judecată în combaterea argumentelor reclamantei ce vizează nemotivarea actelor de control fiind străine/diferite faţă de argumentele expuse de organul emitent al actelor de control prin întâmpinare (pag 9 din întâmpinarea AFM - întâmpinare nenumerotată).

8. Cu privire la nulitatea ce vizează întemeierea actelor de control pe dispoziţiile Noului Codul de procedură fiscală, hotărârea este pronunţată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea.

Şi în acest context recurenta reclamantă arată că este incidentă situaţia în care, în cadrul întâmpinării formulate în cauză, AFM a expus, în legătură cu acest motiv invocat de A., două propoziţii, una prin care a expus dispoziţiile art. 352 alin. (2) cod procedura fiscală ("Procedurile administrative începute înainte de data intrării in vigoare a prezentului cod rămân supuse legii vechi") şi a doua prin care se susţine că creanţele fiscale au fost gestionate de Administraţia Fondului pentru Mediu in conformitate cu prevederile legale in vigoare la momentul respectiv ".

Aceste două propoziţii au fost singurele argumente expuse în întâmpinare de AFM referitoare la acest aspect (pagina 10 din întâmpinarea AFM - întâmpinare nenumerotata), în timp ce în cadrul considerentelor expuse de către instanţa de fond cu privire la aceste aspecte se face referire la dispoziţiile art. 352 alin. (1) din Legea 207/2015, la dispoziţiile art. 1.2 din L 207/2015 şi este expus un raţionament total diferit faţă de susţinerile AFM.

9. Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 98 alin. (3) Codul de procedură fiscală vechi, hotărârea instanţei este pronunţată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea şi cu greşita aplicare a dispoziţiilor legale.

Arată recurenta reclamantă că AFM a expus, prin întâmpinare, exclusiv dispoziţiile art. 110 din Legea 227/2015, respectiv "Dreptul organului fiscal de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel".

În cadrul hotărârii recurate, este expus un raţionament care nici măcar nu face referire la dispoziţiile art. 110 cod procedură fiscală, fiind făcute referiri la dispoziţiile art. 117 cod procedură fiscală şi la dispoziţiile art. 98 cod procedură fiscală vechi.

Este absolut de necontestat încălcarea dispoziţiilor art. 9, 205 şi 237 C. proc. civ., instanţa de judecată efectiv combătând susţinerile A. prin argumente şi raţionamente care nu au fost invocate/expuse de AFM, deşi a formulat întâmpinare în cauză.

Mai mult decât atât, raţionamentul expus de instanţa de fond are la bază o greşită interpretare a dispoziţiilor legale, dispoziţiile noului cod de procedură fiscală neputând fi aplicate unor situaţii/efecte juridice existente/produse anterior intrării sale în vigoare.

Referindu-se în mod special la problema dreptului organelor de control de a stabili obligaţii în sarcina contribuabililor mici şi mijlocii, respectiv dispoziţiile art. 98 alin. (3) cod procedură fiscală vechi, recurenta reclamantă susţine că acestea au produs efecte juridice pe perioada cât au fost în vigoare, iar eventuala împlinire a termenului de 3 ani în cadrul căruia putea fi efectuată inspecţia fiscală a produs efecte juridice care nu pot fi desfiinţate prin apariţia unui act normativ ulterior împlinirii termenului.

Totodată, recurenta reclamantă citează şi dispoziţiile art. 347 alin. (1) si 2 din Legea 207/2015, acestea statuând că "termenele în curs la data intrării în vigoare a prezentului cod se calculează după normele legale în vigoare la data când au început să curgă, iar cauzele de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie se supun legii în vigoare la data la care acestea au intervenit."

Aşadar, este fără echivoc faptul că dispoziţiile L 207/2015 se aplică exclusiv perioadelor ulterioare intrării legii în vigoare, dispoziţiile art. 98 din codul de procedură fiscală vechi producând efecte depline şi ireversibile pe perioada cât au fost în vigoare.

Susţinerile instanţei de fond ce vizează lipsa efectelor aplicării dispoziţiilor art. 98 din vechiul cod de procedură fiscală vechi pentru perioada supusă inspecţiei fiscale, dovedesc, pe de o parte, vădita lipsă de imparţialitate şi, pe de altă parte, o nouă încălcare a dispoziţiilor art. 9, 205 si 237 cod procedură.

Totodată, susţinerile instanţei de fond dovedesc o noua greşită interpretare a unor dispoziţii legale, de această dată a dispoziţiilor art. 98 alin. (3) cod procedură fiscală vechi, legiuitorul neinstituind drept regulă extinderea inspecţiei fiscale şi peste perioada de 3 ani în cazurile limitative expuse în cadrul textului de lege, ci doar printr-o dispoziţie expresă a organului de control, care ar trebui să indice care este cazul care a generat/justificat extinderea inspecţiei fiscale.

În cazul supus judecăţii este evident că nu se poate pune problema unei invocări a dispoziţiilor art. 98 alin. (3) cod procedură fiscală vechi de către organele de control, în condiţiile în care organele de control au stabilit că inspecţiei fiscale i se aplică, în integralitate, dispoziţiile Legii nr. 207/2015.

10. Cu privire la nelegalitatea actelor de control pe considerentul nedeţinerii de către operatorul B. S.R.L. a autorizaţiei de mediu care să-i permită să colecteze şi deşeuri din ambalaje din lemn şi hârtie-carton în perioada ianuarie 2011- decembrie 2013, acest tip de deşeuri fiind preluate şi de la A., hotărârea instanţei este pronunţată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea.

Susţine recurenta reclamantă că în cazul acestor argumente ale A., instanţa de fond a ales să nu analizeze/solutioneze cererea A., pe considerentul că organele emitente ale actelor de control au expus şi alte motive pentru care nu pot fi luate în calcul la stabilirea îndeplinirii obiectivului anual de către A. a deşeurilor predate în perioada ianuarie 2011- decembrie 2013 către B. S.R.L. (art. 24 si 27 din Metodologie).

Se încalcă, evident, dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul fiind dator să se pronunţe asupra a tot ce s-a cerut, cu respectarea limitelor învestirii, iar, în cazul de faţă, era absolut necesar să se pronunţe şi asupra acestui aspect invocat de A., pentru că, în condiţiile în care se statuează nelegalitatea dispoziţiilor art. 24 şi 27 din Metodologie, argumentele organelor emitente expuse în cadrul actelor de control şi care vizează pretinsa lipsa a autorizaţiei de mediu a B. S.R.L., absolut neîntemeiate, pot fi opuse A..

11. Cu privire la stabilirea, de către organele emitente ale actelor de control, din oficiu, a greutăţii unor deşeuri de ambalaje, recurenta susţine că hotărârea instanţei de fond este pronunţată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea şi cu expunerea unor motive străine de natura pricinii.

Din nou recurenta reclamantă susţine încălcarea dispoziţiilor art. 9, 205, 237 C. proc. civ., prin raportare la întâmpinarea formulată în cauză de către AFM, susţinerile acestei pârâte din întâmpinare nefăcând nici măcar o referire la dispoziţiile art. 106 si 107 cod procedură fiscală.

Mai mult decât atât, se poate observa că motivele invocate de către instanţa de judecată sunt străine de natura pricinii, în condiţiile în care nici în actele de control şi nici în cadrul deciziei de soluţionare a contestaţiei nu au fost invocate dispoziţiile art. 106 şi/sau 107 cod procedură fiscală în susţinerea acestei potenţiale operaţiuni de stabilire a bazei de impozitare prin estimare.

În aceste condiţii, se impune a se constata nelegalitatea hotărârii instanţei de fond cu privire la aspectul stabilirii, din oficiu, de către organele emitente ale actelor administrativ fiscale, a greutăţii ambalajelor a căror greutate nu apărea pe documentele de expediţie marfă.

12. Cu privire la problema ignorării, de către organele emitente ale actelor administrativ fiscale, a adreselor emise de operatorii autorizaţi să recicleze deşeuri de ambalaje din care rezultă că deşeurile preluate de la A. au fost reciclate şi nu au făcut obiectul unor raportări în sistemul de transfer de responsabilitate, hotărârea instanţei este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale.

În acest context, recurenta reclamantă arată că dispoziţiile art. 9 lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 statuează faptul că veniturile Fondului pentru mediu se constituie, printre altele, şi printr-o contribuţie de 2 RON/kg, datorată de operatorii economici care introduc pe piaţa naţională bunuri ambalate, care distribuie pentru prima dată pe piaţa naţională ambalaje de desfacere, şi de operatorii economici care închiriază, sub orice formă, cu titlu profesional, ambalaje, pentru diferenţa dintre cantităţile de deşeuri de ambalaje corespunzătoare obiectivelor minime de valorificare sau incinerare în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie şi de valorificare prin reciclare prevăzute în anexa nr. 3 şi cantităţile de deşeuri de ambalaje încredinţate spre valorificare sau incinerare în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie şi valorificate prin reciclare.

Aşadar, este clar că, pentru respectarea principiului poluatorul plăteşte, orice operator economic, care nu îndeplineşte obiectivul anual de colectare şi reciclare sau predare în vederea reciclării, este obligat să achite o contribuţie către Fondul pentru mediu.

În cazul supus judecaţii nu s-a contestat, nici de către organele emitente ale actelor administrativ fiscale, nici de către instanţa de fond, ba mai mult a fost confirmată prin documente emise de operatori economici autorizaţi, împrejurarea că A. a colectat şi predat în vederea reciclării şi au fost efectiv reciclate deşeuri de ambalaje prin care A. a îndeplinit obiectivele anuale aferente perioadei 2011-2015.

Ce s-a invocat de către organele emitente ale actelor administrativ fiscale, aspect îmbrăţişat de către instanţa de fond, au fost dispoziţii ale Metodologiei aprobate prin Ordinul 578/2006, Ordinul 1032/2011 şi 192/2014, prin care se instituiau obligaţii suplimentare în sarcina contribuabililor, ce vizau nu colectarea şi predarea deşeurilor de ambalaje, ci efectiv o formularistică specială, apreciată de instanţa de fond ca fiind favorabilă contribuabililor, în condiţiile în care AFM se foloseşte de aceste dispoziţii pentru a stabili obligaţii de plată chiar şi în cazul în care operatorii economici îndeplinesc faptic obiectivele anuale.

În opinia recurentei, în aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 196/2005 nu se poate stabili nicio obligaţie de plată în sarcina A., în condiţiile în care au fost îndeplinite obiectivele anuale de colectare şi reciclare deşeuri ambalaje, iar invocarea dispoziţiilor Metodologiei pentru a înfrânge o situaţie de fapt de necontestat nu face altceva decât să confirme încălcarea dispoziţiilor art. 76 si 78 din L 24/2000, prin Ordinele 578/2006, 1032/2011 şi 192/2014, ordine care nu pot deroga sau adăuga obligaţii suplimentare în sarcina oricărui operator economic care intră sub incidenţa dispoziţiilor O.U.G. nr. 196/2005.

Nu în ultimul rând, trebuie avute în vedere şi cele mai recente modificări ale dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, prin care se observă că şi legiuitorul a înţeles să preia efectiv din sarcina operatorului economic sarcina/riscul nereciclării deşeurilor de ambalaje de către operatorii economici autorizaţi, situaţie în care se poate justifica existenţa unei formularistici/documentări a deşeurilor de ambalaje către ei, dar nu aceeaşi justificare exista şi anterior acestor modificări ale dispoziţiilor O.U.G. nr. 196/2005 când operatorul era direct responsabil în cazul nereciclării deşeurilor de ambalaje, chiar predate către un operator autorizat.

Faţă de aceste considerente, recurenta reclamantă solicită casarea sentinţei nr. 1626/03.04.2018, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii sale, aşa cum a fost formulată.

3.2. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurentul-reclamant.

La 12.11.2020 recurenta reclamantă a formulat o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin intermediul căreia solicită interpretarea Directivei 94/62/CE şi a Directivei 2008/98/CE sub următoarele aspecte:

1. In accepţiunea Directivei 94/62/CE si a dispoziţiilor Directivei 2008/98/CE, in scopul respectării principiilor fundamentale care au generat adoptarea acestor acte normative, respectiv reducerea poluării si gestionarea deşeurilor astfel încât Uniunea europeana sa devină o societate a reciclării, in cadrul punerii in practica a sistemelor de returnare, colectare si recuperare, in aprecierea îndeplinirii de către un operator economic, definit ca fiind persoana responsabila cu gestionarea deşeurilor, a obiectivelor de valorificare, prevalează

(I) realitatea operaţiunii de valorificare a deşeurilor de ambalaje sau

(II) formularistica specifica impusa pentru a fi recunoscuta operaţiunea de valorificare ?

2. In accepţiunea, interpretarea si aplicarea dispoziţiilor pct. 45 din Directiva 2008/98/CE, poate fi considerata ca reprezentând un sistem de sancţiuni eficace, proportionale, stabilirea prin legislaţia internă, cu titlu de sancţiune pentru situaţia în care nu au fost realizate obiectivele de valorificare/recuperare, a unei sume de bani identice per kg pentru fiecare tip de deşeu de ambalaj, in condiţiile in care:

(I) preturile per kg practicate pe piaţă pentru comercializarea respectivelor tipuri de materiale/produse sunt diferite si sunt fie inferioare fie superioare sumei prevăzute cu titlu de sancţiune ?

(II) gradul de poluare al fiecărui tip de deşeu de ambalaj este in mod fundamental diferit, unele fiind biodegradabile si unele nefiind biodegradabile.

3. In accepţiunea, interpretarea si aplicarea dispoziţiilor pct. 45 din Directiva 2008/98/CE reprezintă un sistem de sancţiuni eficace si proportionate aplicarea de către organele cu competente de control in materia îndeplinirii obligaţiilor in materie de gestiune ambalaje/deşeuri ambalaje, a sancţiunii plăţii contravalorii unor cantităţii de deşeuri in privinţa cărora se considera de către organele de control ca nu ar fi fost îndeplinite obiectivele de valorificare pentru unicul considerent ca nu a fost prezentat de către contribuabil un anume tip de documente justificative, in condiţiile in care organele de control au avut la dispoziţie documente care atesta realitatea operaţiunilor de valorificare, respectiv la solicitarea organelor de control, operatorul economic autorizat sa efectueze operaţiuni de valorificare deşeuri ambalaje, a declarat pe propria răspundere ca a preluat de la operatorul economic sancţionat deşeuri de ambalaje care au fost supuse operaţiunilor de valorificare si nu au fost raportate in sistemul de transfer de responsabilitate către societăţile autorizate in acest scop.

Soluţionând cererea de sesizare a CJUE Înalta Curte constată că este inadmisibilă, întrucât recurenta reclamantă nu urmăreşte interpretarea unor dispoziţii din directivele menţionate în cuprinsul cererii ci dezlegarea unor chestiuni litigioase punctuale, operaţiune ce este de competenţa exclusivă a instanţei naţionale.

Astfel, se impune a fi subliniat că recurenta reclamantă face abstracţie de faptul că "formularistica" specifică impusă prin Ordinul MMP nr. 578/2006 constituie ansamblul de mijloace prin care se dovedeşte exact realitatea operaţiunii de valorificare a deşeurilor de ambalaje. Prin urmare, ceea ce se solicită Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este să se pronunţe nu asupra validităţii sau interpretării unor norme din directivele menţionate ci cu privire la modalitatea concretă de probaţiune a îndeplinirii obligaţiilor aferente obiectivului de reciclare.

În contextul în care directivele menţionate în cuprinsul cererii de sesizare nu instituie obligaţia statelor membre de a adopta o legislaţie care să prevadă un anumit mod de probaţiune a îndeplinirii obligaţiilor şi nici nu prevede un anumit tip de sancţiuni pentru neîndeplinire a acestora, cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare, în interpretarea actelor comunitare menţionate de reclamantă, este inadmisibilă, urmând a fi respinsă în consecinţă.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 1626/03.04.2018, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge în consecinţă.

În ceea ce priveşte critica referitoare la punctul unu din memoriul de recurs, Înalta Curte constată legală modalitatea de dezlegare a chestiunii litigioase ce vizează art. 2 din Ordinul MMP nr. 578/2006.

Sub acest aspect, reclamanta a susţinut că prin reglementarea cuprinsă în articolul criticat autorul actului normativ ar fi încălcat regula prevăzută de art. 76 din Legea nr. 24/2000.

Contrar celor susţinute de recurenta reclamantă şi în acord cu judecătorul fondului, instanţa de recurs constată că actul normativ infralegal nu depăşeşte limitele prevederilor art. 17 din O.U.G. nr. 195/2006.

Potrivit dispoziţiilor art. 17 din O.U.G. nr. 196/2005, metodologia de calcul al contribuţiilor şi taxelor prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. a) -f), i), j), p), q), s), ş), ţ), v) -y) se stabileşte prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.

În aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 196/2005 a fost emis Ordinul MMP nr. 578/2006, care, la art. 2 prevede că metodologia de calcul al contribuţiilor, taxelor, penalităţilor şi altor sume datorate la Fondul pentru mediu are ca scop stabilirea unui mod de calcul unitar şi documentat pentru contribuţiile, taxele, penalităţile şi alte sume prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. a) -f), i), j), p), q), s), ş), ţ), v) -y) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Reclamanta a încercat să demonstreze nelegalitatea prevederilor art. 2 din ordinul anterior menţionat, prin aceea că emitentul a introdus sintagma "documentat", adăugând, astfel la art. 17 din O.U.G. nr. 196/2005.

Or, aşa cum a subliniat şi judecătorul fondului, stabilirea unui mod de calcul unitar şi documentat pentru contribuţiile, taxele, penalităţile şi alte sume prevăzute Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 nu constituie o încălcare a prevederilor Legii nr. 24/2000 ci tocmai conformitatea actului administrativ normativ cu prevederile acestei legi, prin care se impune condiţia fundamentării şi a justificării fundamentării oricărei soluţii cu aplicabilitate generală.

Nici afirmaţiile recurentei, potrivit cărora hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii pe marginea acestei chestiuni litigioase, nu se susţin, întrucât circumstanţierea condiţiei documentării la necesitatea unei protecţii a contribuabilului, prin evitarea stabilirii arbitrare a nivelului contribuţiilor datorate de persoanele din sfera de referinţă a O.U.G. nr. 195/2006 nu poate echivala nicidecum cu o sarcină în plus a contribuabilului, iar referirea la considerentele cuprinse la pag. 11 alin. final din sentinţă reprezintă o interpretare scoasă din context a concluziei judecătorului fondului, potrivit căreia îndeplinirea condiţiei de colectare şi reciclare a deşeurilor(condiţia de fond) trebuie dovedită(condiţia de formă).

Şi în privinţa argumentelor expuse la punctul doi din memoriul de recurs reclamanta susţine că instanţa fondului nu a sancţionat încălcarea principiului prevăzut de art. 76 din Legea nr. 24/2000, ignorând faptul că prin Metodologia de calcul aprobată prin Ordinul nr. 578/2006 se stabileşte obligaţia contribuabilului de a păstra evidenţe lunare şi de a emite declaraţii lunare, deşi O.U.G. nr. 195/2006 stabileşte, prin art. 11, că declararea şi plata contribuţiei la Fondul pentru Mediu se face anual.

Sub acest aspect, judecătorul fondului a apreciat că dispoziţiile art. 23 din Metodologie nu contravin prevederilor art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 196/2005, având sfere de aplicare diferite; astfel, în timp ce dispoziţiile art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 196/2005 se referă la declararea şi plată anuală a sumelor prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. d), prevederile art. 23 lit. a)-c) din Metodologie vizează stabilirea şi declararea lunară a cantităţilor de ambalaje/deşeuri de ambalaje produse.

Înlăturarea argumentelor reclamantei nu denotă aplicarea greşită a legii, neputându-se reţine nici contradictorialitatea considerentelor hotărârii, subliniază instanţa de recurs, fiind evident că judecătorul fondului nu a constatat nicidecum legiferarea, prin metodologie, a unor obligaţii ce nu sunt stabilite prin O.U.G. nr. 196/2005 ci a sesizat obiectul diferit al celor două reglementări, fiind exclusă astfel posibilitatea încălcării dispoziţiilor art. 76 din Legea nr. 24/2000.

Aceeaşi concluzie, în sensul existenţei motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) C. proc. civ., este expusă de recurentă şi la punctul trei al cererii de recurs, critica sa vizând şi de această dată încălcarea dispoziţiilor art. 76 şi 78 din Legea nr. 24/2000 cu prilejul edictării dispoziţiilor art. 23, 24, 25, 26 si 27 din anexa la Ordinul MMSC 1032/2011 de modificare a Ordinului MMP 578/2006 si a dispoziţiilor 23, 24, 25, 26, 27, 28 din anexa la Ordinul MMSC 192/2014 de modificare a Ordinului 578/2006.

Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, recurenta reclamantă a susţinut că prin acţiunea introductivă de instanţă a invocat, în legătura cu dispoziţiile art. 23, 24, 25, 26 şi 27 din anexele la Ordinele 1032/2011 si 192/2014, faptul că se reglementează aspecte din sfera de reglementare a altor acte normative, respectiv H.G. nr. 621/2015, împrejurare lesne de observat chiar şi la o simplă lecturare a dispoziţiilor art. 23, 24, 25, 26 si 27, şi care reprezintă o vădită încălcare a dispoziţiilor art. 76 si 78 din Legea nr. 24/2000.

În susţinerea respingerii argumentelor reclamantei, instanţa de fond s-a limitat să expună aria de aplicare şi reglementare a O.U.G. nr. 195/2006 si a H.G. nr. 621/2015, fără a analiza efectiv argumentele sale, susţine recurenta reclamantă.

Înalta Curte constată nefondată critica recurentei reclamante şi sub acest aspect, observând că instanţa fondului, subliniind faptul că O.U.G. nr. 196/2005 şi Metodologia emisă în aplicarea acesteia au o sferă de reglementare diferită faţă de H.G. nr. 621/2005, a înlăturat motivat şi întemeiat alegaţiile reclamantei potrivit cărora sfera obligaţiilor sale este limitată la cele cuprinse în H.G. nr. 621/2005 (Legea nr. 249/2015), câtă vreme reglementările în discuţie (pe de-o parte H.G nr. 621/2005 şi pe de alta O.U.G. nr. 196/2005 şi Metodologia emisă în aplicarea acesteia) nu sunt din aceeaşi materie; astfel, obligaţiile cuprinse în Metodologie nu ţin de gestionarea ambalajelor, ci de declararea, constatarea, controlul, colectarea, contribuţiilor datorate la Fondul pentru mediu.

Circumscris punctului patru din memoriul de exercitare a căii de atac, recurenta reclamantă susţine că hotărârea criticată este afectată şi de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., motiv concretizat prin faptul că analiza instanţei s-a extins dincolo de apărările formulate de pârâţi prin întâmpinare şi, totodată, hotărârea cuprinde motive care se contrazic fundamental cu cele invocate de Ministerul Mediului prin întâmpinarea formulată în cauză.

Achiesând, cu titlu teoretic, la cele susţinute de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată, totuşi, că aceasta nu concretizează care sunt acele considerente care reflectă depăşirea, de către judecătorul fondului, a limitelor învestirii instanţei, în sensul examinării cauzei prin raportare la alte apărări decât cele invocate de pârâţi prin întâmpinare. În acelaşi context, instanţa de control judiciar atrage atenţia asupra faptului că este de esenţa contenciosului administrativ verificarea conformităţii actului administrativ cu dispoziţiile legale în temeiul cărora aceasta a fost emis, judecătorul cauzei având, aşadar, îndrituirea dar şi obligaţia de a proceda la verificarea legalităţii actului juridic dedus analizei sale chiar dacă pârâţii nu înţeleg să formuleze apărări faţă de acţiunea în anulare.

5. Al cincilea motiv de nelegalitate, circumscris atât dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 cât şi celor prevăzute de art. 488 pct. 4 C. proc. civ. vizează încălcarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac, prevăzut de art. 276 alin. (3) Codul de procedură fiscală şi stabilirea limitelor acestui principiu de către instanţa fondului.

În esenţă, recurenta reclamantă susţine că motivele instanţei fondului, în sensul că principiul neagravării propriei situaţii în calea de atac a contestaţiei administrativ fiscale se referă numai la interdicţia stabilirii, cu prilejul soluţionării contestaţiei, a unor obligaţii mai oneroase decât cele contestate, atestă depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, instanţa transformându-se în legiuitor.

Contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, interpretarea sensului dispoziţiilor legale relevante în soluţionarea cauzei nu reflectă depăşirea limitelor puterii judecătoreşti ci dimpotrivă, atestă exercitarea competenţei de interpretare şi aplicare în cauza dedusă judecăţii a normelor juridice incidente speţei.

Apoi, pretinsa agravare a propriei situaţii în calea atac a contestaţiei, particularizată prin faptul că organul de soluţionare a contestaţiei nu a sancţionat nemotivarea actului administrativ fiscal contestat ci a procedat el însuşi la motivarea actului, nu există, pentru că o atare ipoteză, chiar dacă s-ar dovedi a fi veridică, ar reflecta o greşită soluţionare a contestaţiei şi nu o încălcare a dispoziţiilor art. 276 alin. (3) Codul de procedură fiscalălă.

Apoi, din examinarea conţinutului raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei nu rezultă nicidecum ipoteza avansată de recurenta reclamantă, potrivit căreia actul administrativ fiscal reprezentat de decizia de impunere nr. x/08.02.2017 se înfăţişează ca un act nemotivat, condiţie ce a fost suplinită doar în cadrul contestaţiei administrativ fiscale, de către organul de soluţionare a contestaţiei, care, în loc să sancţioneze nemotivarea actului a procedat la asanarea acestei carenţe, sesizate de contribuabil. Dimpotrivă, constată instanţa de control judiciar că în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală se arată care sunt motivele de fapt şi de drept pentru care organul de inspecţie constată necesară stabilirea unor obligaţii suplimentare în sarcina contribuabilului verificat, obligaţii concretizate în decizia de impunere contestată în cauză.

6. În continuare, recurenta reclamantă susţine că sentinţa civilă atacată este nelegală şi din perspectiva înlăturării criticilor reclamantei la adresa nemotivării deciziei de soluţionare a contestaţiei, fiind invocate în acest context prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurenta reclamantă susţine că a solicitat instanţei de fond să constate că decizia de soluţionare a contestaţiei este nemotivată, probabil şi din cauza faptului că organul învestit cu soluţionarea contestaţiei s-a axat pe complinirea lipsurilor actelor administrative de control contestate, dar instanţa de fond a apreciat că susţinerile sale sunt neîntemeiate pe considerentul că, în cadrul deciziei de soluţionare a contestaţiei, sunt cuprinse toate menţiunile prevăzute de art. 49 alin. (1) lit. b) cod procedură fiscală sub sancţiunea nulităţii absolute.

Astfel ne aflăm în situaţia unor motive străine de natura pricinii, A. neinvocând lipsa motivării deciziei prin raportare la dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. b) cod procedură fiscală şi din nou, în opinia recurentei reclamante, ne aflăm în situaţia unor ignorări sau aplicări greşite a dispoziţiilor legale incidente în cauză, cu referire la dispoziţiile art. 49 alin. (2) cod procedura fiscală.

Contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că decizia de soluţionare a contestaţiei reflectă o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 276 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, nefiind identificată nicidecum ipoteza sugerată de recurenta reclamantă, aceea a substituirii organului de soluţionare a contestaţiei în competenţele organului de inspecţie fiscală, prin complinirea motivării actului administrativ contestat şi, concomitent, prin desistarea de la obligaţia de soluţionare motivată a contestaţiei administrative.

7. Cât priveşte critica recurentei reclamante grefată pe nemotivarea actelor de control, aceasta susţine că punctul de vedere al primei instanţe, în sensul că motivarea actelor administrativ fiscale se rezumă la arătarea textelor de lege aplicabile, este vădit inacceptabil, reprezentând o denaturare evidentă a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) lit. e) şi f) din Legea nr. 207/2015.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa fondului, făcând referire la respectarea, în cauză, a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, nu a considerat nicidecum faptul că motivarea actului administrativ fiscal s-ar rezuma la o simplă enunţare a normelor considerate ca fiind aplicabile de către organul fiscal, fără o expunere adecvată a situaţiei de fapt cu relevanţă fiscală, dovadă în acest sens fiind statuările pe marginea susţinerilor reclamantei referitoare la nemotivarea raportului de inspecţie fiscală, unde judecătorul fondului arată că alegaţiile reclamantei sunt contrazise prin chiar conţinutul raportului fiscal care conţine o amplă indicare a motivelor de fapt şi de drept, în cuprinsul căruia au fost consemnate aspectele relevante în cauză cu privire la contribuţia datorată în temeiul art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, redate la pagina 9 a sentinţei atacate.

O altă critică a recurentei reclamante vizează faptul că actele de control au fost întemeiate în mod greşit pe dispoziţiile noului cod de procedură fiscală, astfel că validarea acestui procedeu plasează sentinţa din nou în sfera de aplicare a art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

O primă observaţie ce trebuie făcută sub acest aspect este aceea că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ. vizează numai încălcarea, de către instanţă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, textul de lege nefiind aplicabil procedurilor de administrare a creanţelor şi celor de soluţionare a contestaţiilor administrative.

Eventuala eroare cu privire la actul normativ aplicabil procedurii fiscale finalizate cu decizia de soluţionare a contestaţiei poate fi valorificată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., nefiind însă întemeiată o atare critică, din moment ce judecătorul fondului a dezlegat corect chestiunea litigioasă reprezentată de legea aplicabilă, prin raportare la dispoziţiile art. 352 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, potrivit cărora dispoziţiile noului cod de procedură fiscală se aplică procedurilor de administrare începute după intrarea sa în vigoare.

Cum procedura de administrare a creanţelor reprezentate de contribuţiile suplimentar stabilite prin decizia de impunere nr. x/08.02.2017 a început după data intrării în vigoare a Legii nr. 207/2015, considerentele judecătorului fondului pe marginea identificării legii de procedură aplicabile cauzei reflectă o corectă aplicare a prevederilor art. 352 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, nefiind necesară nicio dezvoltare suplimentară a argumentaţiei sub acest aspect.

Referitor la greşita aplicare a normelor privind perioada supusă inspecţiei fiscale, recurenta reclamantă a criticat considerentele sentinţei prin care judecătorul fondului a înlăturat incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 98 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, apreciindu-se că în mod greşit a dat eficienţă prima instanţă dispoziţiilor art. 117 din Legea nr. 207/2015.

Contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, Înalta Curte nu identifică un motiv de casare a sentinţei civile în analiză nici sub acest aspect.

Trebuie observat faptul că dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 207/2015 stabilesc că inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale, nefiind, aşadar, făcută nicio distincţie după cum activitatea de inspecţie vizează marii contribuabili sau alte categorii de contribuabili(mici şi mijlocii), astfel că devine relevant exclusiv termenul de prescripţie a dreptului de a stabili creanţa fiscală, respectat de altfel de către organul de inspecţie.

Chiar dacă s-ar admite aplicabilitatea dispoziţiilor art. 347 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 207/2015, în virtutea cărora termenele în curs la data intrării în vigoare a noului C. proc. civ. se calculează după normele legale în vigoare la data când au început să curgă, o atare împrejurare nu profită nicidecum recurentei reclamante, cât timp dispoziţiile art. 98 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 conţin o soluţie legală similar celei prevăzute de art. 117 din Legea nr. 207/2015.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 98 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale.

Conform prevederilor art. 98 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, La celelalte categorii de contribuabili inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale. Inspecţia fiscală se poate extinde pe perioada de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale, dacă este identificată cel puţin una dintre următoarele situaţii:

a) există indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat;

b) nu au fost depuse declaraţii fiscale în interiorul termenului de prescripţie;

c) nu au fost îndeplinite obligaţiile de plată a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat(această teză fiind aplicată de organul de inspecţie fiscală în cauza de faţă).

Prin urmare, în cauza de faţă perioada supusă inspecţiei fiscale este aceeaşi din punctul de vedere al ambelor coduri de procedură fiscală, relevant fiind exclusiv termenul general de prescripţie a dreptului de a stabil obligaţii fiscale, neexistând niciun temei pentru a fi validată teza propusă de reclamantă, aceea că era necesară dovada existenţei unei dispoziţii exprese a organului de control, care ar trebui să indice care este cazul care a generat/justificat extinderea inspecţiei fiscale.

Cu privire la nelegalitatea actelor de control pe considerentul nedeţinerii de către operatorul B. S.R.L. a autorizaţiei de mediu care să-i permită să colecteze şi deşeuri din ambalaje din lemn şi hârtie-carton în perioada ianuarie 2011- decembrie 2013, acest tip de deşeuri fiind preluate şi de la A., susţine recurenta reclamantă că hotărârea instanţei este pronunţată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, întrucât instanţa de fond a ales să nu analizeze/solutioneze cererea A., pe considerentul că organele emitente ale actelor de control au expus şi alte motive pentru care nu pot fi luate în calcul la stabilirea îndeplinirii obiectivului anual de către A. a deşeurilor predate în perioada ianuarie 2011- decembrie 2013 către B. S.R.L. (art. 24 si 27 din Metodologie).

Înalta Curte constată, cum de altfel a sesizat şi recurenta reclamantă, faptul că omisiunea instanţei fondului de a cerceta argumentele reclamantei sub aspectul greşitei premise a nedeţinerii autorizaţiei de mediu de către operatorul B. S.R.L. nu este sancţionabilă, întrucât judecătorul fondului arată că, indiferent de faptul deţinerii sau nu a autorizaţiei de mediu de către operatorul economic anterior menţionat, stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare în sarcina reclamantei a fost determinată şi de nerespectarea de către reclamantă a prevederilor art. 24 lit. e) şi 27 din Ordinul nr. 578/2006.

Prin urmare, deţinerea, de către operatorul B. S.R.L., a autorizaţiei de mediu nu influenţează obligaţiile suplimentar stabilite în sarcina reclamantei, în condiţiile în care nu s-a demonstrat în cauză nelegalitatea impunerii şi pentru nerespectarea de către reclamantă a prevederilor art. 24 lit. e) şi 27 din Ordinul nr. 578/2006.

O altă critică a recurentei reclamante vizează, din nou, incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., şi este dezvoltată în legătură cu stabilirea, de către organele emitente ale actelor de control, din oficiu, a greutăţii unor deşeuri de ambalaje, fiind încălcate, în opinia recurentei reclamante, dispoziţiile art. 9, 205, 237 C. proc. civ., prin raportare la întâmpinarea formulată în cauză de către AFM, susţinerile acestei pârâte din întâmpinare nefăcând nici măcar o referire la dispoziţiile art. 106 si 107 cod procedură fiscală.

Totodată, arată recurenta reclamantă că motivele invocate de către instanţa de judecată sunt străine de natura pricinii, în condiţiile în care nici în actele de control şi nici în cadrul deciziei de soluţionare a contestaţiei nu au fost invocate dispoziţiile art. 106 şi/sau 107 cod procedură fiscală în susţinerea acestei potenţiale operaţiuni de stabilire a bazei de impozitare prin estimare.

Contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, Înalta Curte apreciază că nici sub aspectele sesizate de aceasta nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) C. proc. civ.

Referitor la presupusa depăşire, de către instanţa fondului, a principiului disponibilităţii, prin antamarea unor apărări ce nu ar fi fost formulate prin întâmpinările depuse la dosarul cauzei, instanţa de control judiciar reaminteşte faptul că, sesizată fiind cu controlul de legalitate specific contenciosului administrativ, instanţa de judecată este obligată să verifice conformitatea actului administrativ supus disputei judiciare cu normele în temeiul cărora actul administrativ a fost emis.

În atare context, referirea judecătorului fondului la norma de drept fiscal ce permite organului de inspecţie fiscală să procedeze la estimarea bazei de impunere şi analizarea condiţiilor legale în care se poate recurge la metoda estimării bazei de impunere nu reflectă o încălcare a limitelor analizei instanţei după cum nu se poate susţine nici faptul că aceste motive ar fi străine de natura pricinii, când, aşa cum s-a arătat, normele relevante pentru metoda estimării bazei de impunere sunt pe deplin aplicabile cauzei.

O ultimă critică a recurentei reclamante, grefată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează problema ignorării, de către organele emitente ale actelor administrativ fiscale, a adreselor emise de operatorii autorizaţi să recicleze deşeuri de ambalaje, adrese din care rezultă că deşeurile preluate de la A. au fost reciclate şi nu au făcut obiectul unor raportări în sistemul de transfer de responsabilitate.

În acest context, recurenta reclamantă arată că dispoziţiile art. 9 lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 statuează faptul că veniturile Fondului pentru mediu se constituie, printre altele, şi printr-o contribuţie de 2 RON/kg, datorată de operatorii economici care introduc pe piaţa naţională bunuri ambalate, care distribuie pentru prima dată pe piaţa naţională ambalaje de desfacere, şi de operatorii economici care închiriază, sub orice formă, cu titlu profesional, ambalaje, pentru diferenţa dintre cantităţile de deşeuri de ambalaje corespunzătoare obiectivelor minime de valorificare sau incinerare în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie şi de valorificare prin reciclare prevăzute în anexa nr. 3 şi cantităţile de deşeuri de ambalaje încredinţate spre valorificare sau incinerare în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie şi valorificate prin reciclare.

Aşadar, este clar că, pentru respectarea principiului poluatorul plăteşte, orice operator economic, care nu îndeplineşte obiectivul anual de colectare şi reciclare sau predare în vederea reciclării, este obligat să achite o contribuţie către Fondul pentru mediu.

În cazul supus judecaţii nu s-a contestat, nici de către organele emitente ale actelor administrativ fiscale, nici de către instanţa de fond, ba mai mult a fost confirmată prin documente emise de operatori economici autorizaţi, împrejurarea că A. a colectat şi predat în vederea reciclării şi au fost efectiv reciclate deşeuri de ambalaje prin care A. a îndeplinit obiectivele anuale aferente perioadei 2011-2015.

Ce s-a invocat de către organele emitente ale actelor administrativ fiscale, aspect îmbrăţişat de către instanţa de fond, au fost dispoziţii ale Metodologiei aprobate prin Ordinul 578/2006, Ordinul 1032/2011 şi 192/2014, prin care se instituiau obligaţii suplimentare în sarcina contribuabililor, ce vizau nu colectarea şi predarea deşeurilor de ambalaje, ci efectiv o formularistică specială, apreciată de instanţa de fond ca fiind favorabilă contribuabililor, în condiţiile în care AFM se foloseşte de aceste dispoziţii pentru a stabili obligaţii de plată chiar şi în cazul în care operatorii economici îndeplinesc faptic obiectivele anuale.

În opinia recurentei, în aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 196/2005 nu se poate stabili nicio obligaţie de plată în sarcina A., în condiţiile în care au fost îndeplinite obiectivele anuale de colectare şi reciclare deşeuri ambalaje, iar invocarea dispoziţiilor Metodologiei pentru a înfrânge o situaţie de fapt de necontestat nu face altceva decât să confirme încălcarea dispoziţiilor art. 76 si 78 din L 24/2000, prin Ordinele 578/2006, 1032/2011 şi 192/2014, ordine care nu pot deroga sau adăuga obligaţii suplimentare în sarcina oricărui operator economic care intră sub incidenţa dispoziţiilor O.U.G. nr. 196/2005.

Nu în ultimul rând, recurenta reclamantă consideră că trebuie avute în vedere şi cele mai recente modificări ale dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, prin care se observă că şi legiuitorul a înţeles să preia efectiv din sarcina operatorului economic sarcina/riscul nereciclării deşeurilor de ambalaje de către operatorii economici autorizaţi, situaţie în care se poate justifica existenţa unei formularistici/documentări a deşeurilor de ambalaje către ei, dar nu aceeaşi justificare exista şi anterior acestor modificări ale dispoziţiilor O.U.G. nr. 196/2005 când operatorul era direct responsabil în cazul nereciclării deşeurilor de ambalaje, chiar predate către un operator autorizat.

Constată Înalta Curte că argumentele reclamantei, referitoare la ignorarea de către organele fiscale a răspunsurilor agenţilor economici care au confirmat cantităţile de deşeuri preluate de la această precum şi a proceselor-verbale de predare-primire a deşeurilor de ambalaje din lemn predate pentru consum energetic către persoane fizice, au fost înlăturate motivat de judecătorul fondului, fiind apreciate ca lipsite de concludenţă.

În acest sens, instanţa fondului arată că, după cum rezultă din dispoziţiile art. 24 lit. d), e) 27 alin. (1), (2) şi (4) din Ordinul nr. 578/2006, 25 alin. (1) lit. b) din Ordinul nr. 192/2014 (a căror nerespectare a fost reţinută în sarcina reclamantei în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală), pentru ca deşeurile din ambalaje predate operatorilor economici valorificatori/reciclatori/persoanelor fizice pentru consum energetic să fie luate în calculul obiectivului anual de valorificare/reciclare, nu este suficientă îndeplinirea condiţiei de fond, fiind necesară şi îndeplinirea unor cerinţe de formă, după caz, respectiv: deţinerea trasabilităţii deşeurilor de ambalaje proprii, pe tip de material, până la operatorul economic valorificator sau la operatorul economic/persoana fizică ce deţine o instalaţie de incinerare cu recuperare de energie; menţionarea în contracte şi în documentele contabile de însoţire a deşeurilor de ambalaje dacă încredinţarea se face în scopul îndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare sau incinerare în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie a deşeurilor de ambalaje; regăsirea cantităţilor de deşeuri de ambalaje menţionate la art. 24 alin. (1) lit. d) în facturile de vânzare şi, după caz, prestare a serviciului de ridicare a deşeurilor de ambalaj; cantităţile de deşeuri de ambalaje predate operatorilor economici valorificatori/reciclatori să facă obiectul unei tranzacţii cumulative de vânzare deşeuri de ambalaje de la operatorii economici către operatorul economic valorificator, respectiv de prestare de servicii de la acesta din urmă către operatorul economic. Prin urmare, în condiţiile în care, după caz, reclamanta fie nu a dovedit trasabilitatea deşeurilor, fie nu a prezentat facturile în discuţie, în care, suplimentar, să se regăsească şi menţiunea scopului predării deşeurilor şi nici tranzacţiile de vânzare/prestare servicii (aceasta din urmă, în cazul deşeurilor de ambalaje predate operatorilor economici valorificatori/reciclatori), prin raportare la dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Ordinul nr. 578/2006 şi 25 alin. (1) din Ordinul nr. 192/2014, în mod corect, organele de control nu au luat în calcul respectivele cantităţi de deşeuri, strict pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă.

Considerentele anterior menţionate reflectă o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 24 lit. d), e) 27 alin. (1), (2) şi (4) din Ordinul nr. 578/2006, 25 alin. (1) lit. b) din Ordinul nr. 192/2014, apreciază instanţa de control judiciar, cu precizarea că este improprie calificarea dată de judecătorul fondului obligaţiei agentului economic de a proba îndeplinirea obiectivului anual de colectare şi reciclare deşeuri ambalaje conform prescripţiilor prevăzute de Ordinul nr. 578/2006 ca fiind o condiţie de formă, aceste obligaţii fiind instituite exclusiv în scopul demonstrării îndeplinirii obiectivului anterior menţionat, aşadar conturând un regim probatoriu.

Nici recentele modificări ale dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 nu pot constitui temei pentru constatarea nelegalităţii sentinţei civile atacate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., fiind dincolo de orice echivoc faptul că pentru a se constata încălcarea sau aplicarea greşită a unei norme de drept material se impune mai întâi stabilirea faptului că acea normă este aplicabilă în cauză; prin urmare, evenimentul legislativ sesizat de recurenta reclamantă nu este relevant din punctul de vedere al verificării motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei reclamante la adresa sentinţei civile nr. 1626/03.04.2018, urmând a respinge în consecinţă recursul de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1626 din 3 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 martie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.