Broadcasting sexual abuse content in unprotected time slot: violation of minor protection rules under Audiovisual Law Article 39(2)

Şedinţa publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit Curte de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal cu contestaţie împotriva Deciziei nr. 725/23.07.2019, emisă de Consiliul National al Audiovizualului, solicitând instanţei să anuleze decizia emisă de pârât şi să o exonereze pe reclamantă de la plata amenzii în cuantum de 50.000 RON, iar în subsidiar, să dispună înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice sau diminuarea amenzii aplicate, raportat la circumstanţele faptei.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului şi a anulat Decizia CNA nr. 725/23.07.2019.

3. Recursul exercitat Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, pentru motivele prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul-pârât susţine interpretarea greşită a disp. art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 19 alin. (2) lit. f), k), l) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.

Cu privire la interpretarea disp. art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, recurentul-pârât invocă jurisprudenţa Înaltei Curţi, respectiv Decizia nr. 2625/18.06.2018, prin care s-a observat că prin interdicţia impusă, legiuitorul a prezumat de plano existenţa unui prejudiciu în ceea ce priveşte buna dezvoltare psihică a minorului, fapta fiind sancţionată independent de producerea unui prejudiciu, de aceea, nici la individualizarea sancţiunii nu trebuie probat sau motivat de autoritatea pârâtă un prejudiciu concret.

Instanţa de fond a concluzionat astfel, în mod greşit, când a afirmat că emisiunea a avut un rol de informare şi educativ, deoarece sancţiunea aplicată nu a avut ca temei juridic şi nu a analizat modul în care intimata a informat publicul telespectator în legătură cu subiectul abordat, nu s-a raportat la respectarea dreptului la informare a publicului, ci sancţiunea a vizat fapta de nerespectare a dispoziţiilor legale referitoare la protecţia minorilor în cadrul serviciilor de programe.

De aceea, aspectul privind informarea publicului nu a făcut obiectul deciziei contestate, în acest scop, recurentul-pârât a invocat sentinţa civilă nr. 3195/03.07.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă prin nerecurare, litigiul purtându-se între aceleaşi părţi, când instanţa a arătat că sancţiunea aplicată în temeiul disp. art. 39 din Legea audiovizualului care se referă la protecţia minorilor în cadrul serviciilor de programe, iar argumentele care privesc dreptul publicului la informare, nu au legătură cu cauza dedusă judecăţii.

Recurentul-pârât consideră că este departe de orice act informativ ori educativ un material audiovizual în care o persoană suspectă de săvârşirea unei infracţiuni prezintă "modul de operare".

O emisiune cu rol educativ ar fi presupus ca minorii să fie învăţaţi cum să reacţioneze, ce atitudine ar trebui să adopte în astfel de situaţii pentru a nu fi victime, or, din conţinutul emisiunii nu reiese că ar fi existat o intenţie în acest sens.

Se arată că intimata-reclamantă nu este la prima abatere în legătură cu încălcarea prevederilor art. 39 din Legea audiovizualului, indicându-se sentinţa nr. 98/15.01.2018, rămasă definitivă prin nerecurare.

Cu privire la faptul că prima instanţă a reţinut că concluzia autorităţii conform căreia minorii ar putea înţelege că astfel de comportamente pot atrage notorietatea, este eronată, se invocă că obligaţia nu este de natură să determine nelegalitatea deciziei contestate.

De asemenea, susţinerea primei instanţe, potrivit căreia pârâtul ar fi trebuit să aibă şi să prezinte în decizie probe certe care să fi demonstrat intenţia televiziunii reclamante de a produce un astfel de efect asupra minorilor, contravine prevederilor din legislaţia audiovizuală.

Nicio prevedere din lege nu obligă autoritatea ca, în calitatea sa de garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, să întreprindă şi alte demersuri, de natura celor exprimate de instanţa de fond, pentru ca actul administrativ pe care îl emite să se bucure de prezumţia de legalitate, veridicitate şi autenticitate.

În plus, recurentul-pârât susţine şi că instanţa de fond a pornit de la o premisă greşită, reţinând că protecţia minorilor nu presupune punerea sub tăcere a unei teme de emisiune, precum cea în discuţie, însă sancţiunea nu a fost aplicată pentru difuzarea subiectului, ci pentru difuzarea acestuia în intervalul orar 16:56 - 18:58.

Cu privire la sancţiunea aplicabilă, aceasta este în acord cu prevederile legislaţiei europene, programul prezentat încadrându-se în cele cu potenţial de a afecta în mod grav dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, iar prevederile art. 19-21 din Codul audiovizualului au fost avute în vedere la emiterea deciziei.

4. Întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă S.C. A. SA

Intimata-reclamantă solicită respingerea recursului ca nefondat, arătând că din cuprinsul deciziei contestate nu reiese de ce au considerat membrii acestuia că prin dezbaterea subiectului emisiunii s-ar fi putut percepe un presupus model de notorietate în persoana celui acuzat de săvârşirea unor fapte penale, chiar împotriva unor minori, astfel că, în cadrul primului motiv de recurs, nu este adus niciun contraargument valid referitor la interesul superior al minorilor prin raportare la subiectul emisiunii în sine.

Recurentul-pârât nu s-a referit la chestiunea reţinută de prima instanţă, întemeiată pe dreptul la informare a publicului şi la principiile reliefate de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare.

Critica referitoare la interpretarea principiului interesului superior al minorilor, doar prin raportare la disp. art. 39 din legea audiovizualului este nefondată, iar argumentele prezentate în cererea de recurs sunt evidenţiate pentru prima dată în calea de atac a recursului.

Întrucât intimata-reclamantă şi-a exercitat dreptul la liberă exprimare prin informarea publicului cu privire la un subiect de interes general şi având în vedere interesul superior al minorilor, aceasta beneficiază de o mai mare protecţie în exercitarea dreptului fundamental, în acord cu jurisprudenţa CEDO.

Se mai arată că recurentul-pârât nu are contraargumente cu privire la constatările primei instanţe legate de inexistenţa unui presupus model de notorietate, ci se apără susţinând doar că nu are obligaţia să producă probe în acest sens, însă decizia administrativă este emisă doar pe opinia subiectivă a membrilor Consiliului şi nu pe criterii logico-juridice obligatorii.

În mod greşit realizează recurentul-pârât o distincţie între difuzarea subiectului şi tema adoptată, încercând să acrediteze că difuzarea emisiunii nu serveşte în mod obiectiv interesului superior al minorilor prin raportare la ora de difuzare şi natura subiectului.

Nu este posibilă interzicerea prezentării în manieră critică a comportamentelor negative, aceasta fiind de esenţa libertăţii de exprimare.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analiza motivelor de casare

Înalta Curte reţine că prin actul administrativ contestat, Decizia nr. 725/23.07.2018, recurentul-pârât a reţinut încălcarea disp. art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, raportat la art. 19 alin. (2) lit. f), k), l) din Codul audiovizualului, în legătură cu emisiunea "B.", difuzată în data de 19.06.2019.

Potrivit disp. art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, difuzarea în serviciile de televiziune şi de radiodifuziune a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiţionat, se asigură faptul că minorii din zona de transmisie, în situaţii normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective.

Art. 19 alin. (2) lit. f), k), l) din Codul audiovizualului arată că responsabilitatea clasificării programelor revine radiodifuzorilor şi furnizorilor de servicii media la cerere, în conformitate cu următoarele criterii: psihologia personajelor şi reperele morale pe care acestea le oferă copiilor sau adolescenţilor; calitatea şi tipologia limbajului; genul sau tema programului.

S-a reţinut, prin decizia contestată, că modul în care radiodifuzorul a înţeles să aducă la cunoştinţa publicului subiectul referitor la săvârşirea de către o persoană a unor posibile abuzuri de natură sexuală asupra unor minori nu a fost unul care să servească unui interes public general, precum cel de informare cu privire la existenţa unui pericol, ci unul de natură să prejudicieze minorii care aveau acces la vizionarea respectivului program.

Prima instanţă, admiţând acţiunea formulată, a reţinut că este eronată concluzia pârâtului, conform căreia minorii ar putea înţelege că astfel de comportamente pot atrage notorietatea; emisiunea a avut un rol de informare şi educativ; protecţia intereselor minorilor nu presupune punerea "sub tăcere" a unei teme de emisiune precum cea în discuţie, pentru că în secolul în care trăim minorii au acces la multiple surse de informare, iar multe dintre subiectele "tabu", astăzi fac parte din categoria subiectelor unei dezbateri fireşti.

Instanţa de fond a considerat că un subiect cum este acela legat de comportamentul unui pedofil este de interes pentru minorii care trebuie să discearnă între bine şi rău şi să ştie să se ferească singuri de pericole reale precum acele persoane cu posibile deviaţii sexuale.

În fine, prima instanţă a reţinut că faptele persoanei în cauză au fost prezentate ca fiind negative şi sancţionabile, participanţii la emisiune nu au lăudat această persoană, pârâtul nu a contestat încadrarea subiectului în categoria AP, iar pentru a se trage concluzia că minorii, vizionând emisiunea ar putea să considere că situaţiile prezentate pot prezenta modele care atrag notorietatea, pârâtul trebuia să prezinte probe certe, de necombătut, care să demonstreze intenţia televiziunii de a produce un astfel de efect asupra minorilor.

Înalta Curte reţine că disp. art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului obligă serviciile de televiziune/radiodifuziune să difuzeze programe care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor într-un interval oral (sau prin alte modalităţi de codare), astfel încât să se asigure că minorii din zona de transmisie, în situaţii normale nu pot auzi sau vedea emisiunile respective.

Programele care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor sunt clasificate în acest mod chiar de către furnizorii de astfel de servicii, pe baza criteriilor expuse de disp. art. 19 alin. (2) din Codul audiovizualului.

Încălcarea acestor prevederi reprezintă contravenţie şi se sancţionează conform art. 15 din Legea nr. 504/2002, în speţă cu amendă în cuantum de 50.000 RON.

Din conţinutul dispoziţiilor legale sus-menţionate, Înalta Curte apreciază că esenţial pentru interpretarea şi aplicarea corectă a disp. art. 39 alin. (2) din lege şi art. 19 alin. (2) din Codul audiovizualului, este încadrarea programelor difuzate ca aparţinând/neaparţinând categoriei celor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor.

Aşadar, reiese că sunt fără legătură cu fapta imputată, argumentele instanţei de fond, precum şi cele ale intimatei-reclamante, conform cărora este afectată libertatea de exprimare prin prezentarea unei emisiuni care vorbeşte despre deviaţiile sexuale ale unei persoane ori că este necesar a se demonstra că a existat intenţia televiziunii de a produce asupra minorilor vreun efect de natura celui evidenţiat de disp. art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului.

În speţă, intimata-reclamantă nu a fost sancţionată pentru conţinutul emisiunii, ci pentru difuzarea acesteia într-un interval orar la care au acces minorii, iar norma legală impune responsabilitatea difuzorului la încadrarea emisiunii şi nu are în vedere intenţia acestuia de a afecta dezvoltarea minorilor, deoarece responsabilitatea nu este sinonimă cu intenţia, ci au o semnificaţie diferită care este uşor de dovedit, fiind cuvinte uzuale în vocabularul nostru.

În legătură cu necontestarea de către recurentul-pârât a încadrării programului în categoria AP, Înalta Curte reţine că aceasta este în defavoarea susţinerilor primei instanţe, întrucât însăşi reclamanta a anunţat că genul programului este new magazine, ce poate fi vizionat de copiii în vârstă de până la 12 ani numai cu acordul sau împreună cu părţii ori familia şi poate conţine scene cu un puternic impact emoţional.

Astfel, deşi emisiunea a fost încadrată de reclamantă în categoria celei de informare şi educaţie, Înalta Curte reţine că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit disp. art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului şi art. 19 alin. (2) lit. f), k), l) din Codul audiovizualului.

Considerentele instanţei de fond referitoare la faptul că nu trebuie să fie puse "sub tăcere" astfel de emisiuni ori că minorii au oricum şi alte surse de informare, nu corespund cu cele dispuse de normele legale incidente.

Astfel, nu i s-a imputat reclamantei abordarea subiectului, iar existenţa altor surse de informare ale minorilor nu înlătură aplicarea dispoziţiilor legale care îi privesc pe radiodifuzori.

Prima instanţă a combătut numai afirmaţia referitoare la faptul că minorii ar putea considera că situaţiile prezentate în emisiune reprezintă modele care atrag notorietatea, deoarece nicio replică a participanţilor la emisiune nu lasă impresia unei poziţii laudative la adresa persoanei acuzate de pedofilie.

Înalta Curte constată că, prezentându-se săvârşirea unor presupuse abuzuri de natură sexuală asupra minorilor, datorită nivelului de dezvoltare psihică şi morală a acestora, informaţiile pot influenţa minorul, pot provoca tulburări comportamentale sau pot afecta emoţional, astfel că sunt posibile reacţii diferite, de la spaimă, frică, până la considerarea că astfel de comportamente atrag notorietatea.

Impactul imaginii, titlurile afişate, detaliile solicitate presupusului pedofil, explicarea faptelor sunt de natură să afecteze dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, iar disp. art. 39 alin. (2) din lege nu impun ca autoritatea emitentă a actului administrativ atacat să probeze existenţa vreunei vătămări, ci doar posibilitatea ca aceasta să apară, în funcţie de modul în care s-a desfăşurat emisiunea.

Fără a detalia modul de prezentare a subiectului, Înalta Curte reţine că mărturisirile lui CVD, de exemplu:

"da, normal, le-am făcut aceste, toate astea să-i ating pe ei, îl îmbrăţişam şi-l pupam pe obraz" sau titlurile "Pedofil, plătit ca să abuzeze", sunt de natură să ducă la concluzia încălcării disp. art. 39 alin. (2) din legea audiovizualului de către reclamantă, programul a avut potenţialul de a afecta în mod grav dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, criticile fiind fondate.

Faţă de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004., modificată şi completată, recursul va fi admis, urmând a se casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, a se respinge acţiunea ca neîntemeiată, actul administrativ atacat fiind legal emis.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva sentinţei nr. 890 din 3 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare, respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 martie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.