Environmental fund contribution: legal distinction between waste recycling and valorization via other methods under O.U.G. 196/2005

Şedinţa publică din data de 22 martie 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu (AFM), anularea Deciziei nr. 197/06.11.2015 de soluţionare a contestaţiei prealabile administrative, anularea Deciziei de impunere nr. x/09.09.2015 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru mediu stabilite de inspecţia fiscală pentru suma totală de 6.177.018 RON, anularea în tot a RIF nr. x/09.09.2015; subsecvent, să se constate că debitul stabilit prin decizia de impunere menţinut prin decizia de soluţionare, în sumă totală de 6.177.018 RON, din care: 5.604.262 RON titlu de contribuţie principală, la care se adaugă dobânzi de întârziere în cuantum de 342.980,83 RON şi penalităţi de întârziere în valoare de 229.774,74 tei, în temeiul art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, este nedatorat, precum şi să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 84/2018 din 4 iunie 2018 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Reclamanta A. S.A. a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat casarea sentinţei şi, în consecinţă, rejudecarea litigiului în fond, cu admiterea cererii principale conform petitului ei introductiv şi cu cheltuieli de judecata pe cale separata.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

3.1. Incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (6) din C. proc. civ. lipsa motivării.

Prin acţiunea introductivă, reclamanta a învestit instanţa de fond cu următoarele probleme de drept:

1)incidenţa omisso medio săvârşit de AFM prin raportare la faptul că a neglijat să analizeze în integralitate contestaţia fiscală, astfel încât chestiunile care nu au rămas neanalizate au fost câştigate reclamantei în procedura de contencios din prezentul dosar;

2)printre chestiunile omise a fi analizate, a indicat în mod expres şi problematica încetării efectelor Ordonanţei nr. 31/2013 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu;

3)aplicarea eronată a normelor de drept relevante proceselor de reciclare în raporturile contractuale dintre reclamanta cu operatorii B. şi C. conducând la falsa determinare de către AFM a existenţei unor cantităţi de deşeuri nevalorificate prin reciclare, în condiţiile în care acestea, conform unei interpretări corecte a legii şi confirmate de alte autorităţi statale sau comunitare în materie, trebuiau considerate valorificate prin reciclare. Printre erorile de drept invocate în acest sens, se regăseşte în special şi chestiunea falsei distincţii dintre valorificare prin reciclare şi valorificare prin alte metode;

4)emiterea actelor de impunere cu încălcarea competenţei materiale AFM, în condiţiile în care raţionamentul acesteia s-a întemeiat în mod exclusiv pe interpretarea conţinutului autorizaţiilor de mediu, interpretare de natură însă să depăşească atribuţiile acestei autorităţi şi să încalce atribuţiile Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului;

5)omisiunea intimatei de a proceda la constatări proprii cu privire la cantitatea deşeurilor pretins nevalorificate prin reciclare, contrar textului precis şi clar al normei de drept pretins aplicate - art. 9 alin. (1) lit. (v) din O.U.G. nr. 196/2005;

6)emiterea actelor de impunere în temeiul unor omisiuni săvârşite de terţi şi în temeiul unor acte administrative ai căror destinatari erau aceşti operatori terţi, fiind cazul în consecinţă a unor acte inopozabile reclamantei;

7)încălcarea dreptului la apărare al reclamantei relativ la modul de desfăşurare al discuţiei finale.

Or, anumite motive de nelegalitate dintre cele indicate - punctele (2) şi (7) de mai sus - nici măcar nu au fost menţionate de instanţa de fond în sentinţă şi cu atât mai puţin examinate. Mai departe, pentru motivul indicat la punctul (5), instanţa se rezumă să citeze pe larg dispoziţii din Codul de procedură fiscală, vădit indiferente argumentului invocat de reclamanta şi fără nicio indicaţie din partea instanţei cu privire la modul în care aceste dispoziţii ar trebui totuşi să răspundă criticii invocate.

Pentru restul motivelor de nelegalitate, instanţa a reluat aproape identic afirmaţiile intimatei. De exemplu, aceasta se bazează pe o referire cu titlu general la conţinutul autorizaţiilor de mediu al celor două societăţi, deşi reclamanta nu a contestat conţinutul autorizaţiilor de mediu ale operatorilor B. şi C., ci a indicat în mod repetat că acest conţinut nu susţine de fapt concluziile AFM, deoarece AFM face o falsă distincţie între valorificare prin reciclare şi valorificare prin alte metode, fără niciun suport în legislaţia românească; AFM neagă, raportându-se la autorizaţia de mediu, calitatea de reciclator de sticlă al operatorului B., deşi această calitate este confirmată de fapt de mai multe înscrisuri.

Singurele texte legale care definesc noţiunea de reciclare (şi împărtăşite de instanţa însăşi) se raportează strict la scopul prelucrării şi nu la metodele de prelucrare (cu excepţia incinerării deşeurilor în vederea obţinerii de energie).

Negarea activităţii de reciclare sticlă desfăşurata de operatorul B. a fost motivul exclusiv care a condus la concluzia că cantităţile de sticlă transferate acestuia nu au fost valorificate prin reciclare (ci valorificate prin alte metode). Aspectele menţionate mai sus au fost invocate atât în etapa contestaţiei, cât şi în prima instanţă şi la niciun moment nu au fost abordate de intimată sau de prima instanţă.

Recurenta a mai criticat şi faptul că instanţa, în privinţa unor aspecte pertinente şi vădit determinante soluţiei din dosar (dacă procesul de mărunţire la care a fost supusa sticla conform autorizaţiei de mediu B. reprezintă sau nu valorificare prin reciclare), nu a menţionat sau analizat argumentele sale, iar pertinenţa acestor argumente este cu atât mai pronunţată, cu cât importanţa lor a fost confirmată prin hotărârea de suspendare, pronunţată de aceeaşi instanţă cu privire la aceleaşi acte de impunere. Aparenţa de nelegalitate stabilită printr-o hotărâre judecătorească confirmă faptul că argumentele reclamantei ce au întemeiat această aparenţă nu ar putea fi considerate aspecte minore sau neesenţiale de natură să justifice omisiunea primei instanţe de a le analiza si, cu atât mai mult, măcar de a le menţiona.

Mai departe, omisiunea primei instanţe este cu atât mai remarcabilă cu cât aceste argumente au reprezentat problema de drept relevantă în două motive de nelegalitate distincte: motivul de nelegalitate referitor la omisso medio - în sensul că AFM, ignorând să le abordeze în etapa soluţionării contestaţiei, nu le mai poate contra în etapa judiciară, fiind decăzut în acest sens; motivul de nelegalitate referitor la aplicarea greşită a normelor materiale, ca urmare a faptului că AFM a negat faptul că a avut loc o valorificare a unor deşeuri, în mod arbitrar si contrar prevederilor aplicabile. Ambele motive au fost respinse de prima instanţă în mod general şi prin preluarea automată a susţinerilor intimatei.

Cu privire la raportul contractual cu C., în acţiunea introductivă a indicat faptul că de fapt autorizaţia de mediu a acesteia se referă în mod expres şi la valorificarea deşeurilor relevante, dar prima instanţă a reţinut că ceea ce este autorizat ca activitate în privinţa acestei societăţi este doar colectarea deşeurilor reciclabile. Or, ceea ce prima instanţă a identificat ca descrierea procesului tehnologic reprezenta tocmai activitatea autorizată a societăţii.

Mai departe, cu privire la motivul de nelegalitate relativ la obligaţia AFM impusă în mod imperativ de lege de a proceda la verificări proprii, raţionamentul instanţei este inexistent, aceasta rezumându-se să citeze pe larg dispoziţii din Codul de procedură fiscală în legătură cu dreptul organului fiscal de a proceda la verificări documentare sau la controlul încrucişate.

Este desigur adevărat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţele nu sunt obligate să se raporteze la toate argumentele invocate de părţi. Problema în cazul de faţă este însă că prima instanţă nu s-a raportat la niciunul dintre motivele ridicate de reclamanta şi pe care reclamanta le-a considerat determinante. Recurenta a invocat Hotărârile CEDO din cauza Van de Hurk, Albina împotriva României, Boldea împotriva României, Ruiz Torija împotriva Spaniei, Taxquet împotriva Belgiei şi Moreira Ferreira împotriva Portugaliei.

Astfel, în condiţiile în care prima instanţă nu a abordat în mod efectiv niciunul dintre argumentele din acţiunea introductivă cu care a fost învestită, aceste argumente priveau totuşi aspecte decisive pentru soluţionarea cauzei (de exemplu, dacă distincţia dintre valorificare prin reciclare şi valorificarea prin alte metode are sau nu suport legal). Sentinţa pur şi simplu prezumă că răspunsul este cel sugerat de intimată, există o hotărâre judecătorească care confirmă seriozitatea şi gravitatea argumentelor ridicate de reclamanta şi, în sfârşit, în condiţiile în care considerentele sunt efectiv preluate din actele intimatelor, iar problema de drept este pusă exclusiv în termenii din întâmpinarea AFM, se impune concluzia că sentinţa nu cuprinde de fapt motivele pe care se întemeiază.

3.2. Incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) din C. proc. civ. încălcarea normelor materiale aplicabile în cauză.

Recurenta a invocat aplicarea greşită a normelor materiale aplicabile în cauză cu referire la interpretarea eronată a noţiunii juridice de valorificare în contextul relaţiilor contractuale cu B. şi C., la condiţionarea aplicării art. 9 alin. (1) lit. (v) din O.U.G. nr. 196/2005 de efectuarea unor constatări proprii de către AFM şi la încălcarea principiului de drept material şi unional în sensul stabilirii prealabile a vinovăţiei reclamantei înaintea emiterii unor acte de impunere întemeiate exclusiv pe acte inopozabile reclamantei şi despre care AFM pretinde implicit că stabileşte conduita culpabilă a unor terţi.

3.2.1. Eroarea de drept constând în restrângerea arbitrară a noţiunii de "valorificare" în materia reciclării

Recurenta a invocat falsa distincţie realizată de AFM între valorificare prin reciclare şi valorificare prin alte metode. Această distincţie a fost decisivă în emiterea actelor de impunere, din moment ce, cel puţin în relaţia cu B., AFM nu a contestat la niciun moment faptul că a existat o cantitate superioară obiectivelor minime care a fost efectiv valorificată în sensul O.U.G. nr. 196/2005, ci doar că a aceasta fost "valorificată prin alte metode".

Or, prin această distincţie, instanţa ajunge să restrângă în mod arbitrar domeniul de aplicare al noţiunii de valorificare, preluând din conţinutul semantic al acestui termen o serie nedefinită de operaţiuni pe care le denumeşte "valorificare prin alte metode", o formă de valorificare despre care afirmă că nu este cea avută în vedere de art. 9 alin. (1) lit. (v) din O.U.G. nr. 196/2005.

Or, în măsura în care textele de lege oferă o definiţie a noţiunii de valorificare, această definiţie este foarte largă şi nicio interpretare rezonabilă nu este de natură să determine distincţia pe care se bazează AFM.

Astfel, conform pct. 18 din Anexa 1 la Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, prin reciclare se înţelege "orice operaţiune de valorificare prin care deşeurile sunt transformate în produse, materiale sau substanţe, pentru a-şi îndeplini funcţia iniţială ori pentru alte scopuri".

Această definiţie este coroborată de Anexa 1 la Hotărârea de Guvern nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje a cărei menire a fost tocmai de a stabili "semnificaţia termenilor specifici" în materia valorificării deşeurilor. Conform pct. 1(t) din această anexă:

"reciclarea deşeurilor de ambalaje - operaţiunea de reprelucrare într-un proces de producţie a deşeurilor de ambalaje pentru a fi folosite în scopul iniţial sau pentru alte scopuri. Termenul include reciclarea organică, dar exclude recuperarea de energie".

Faptul că aceste prevederi sunt pertinente operaţiunilor ce fac obiectul acestui dosar este confirmat de însăşi prima instanţă care se referă la ele în sentinţă şi le citează în mod distinct. Dacă există alte prevederi de natură să justifice că definiţiile de mai sus sunt incomplete şi că trebuie restrânse de o manieră de a exclude operaţiuni definite ca "valorificări prin alte metode", nici AFM şi nici prima instanţă nu le-a identificat în Sentinţă sau într-un act procedural precedent. Or, pornind de la aceste definiţii pe care le citează în mod expres, concluzia primei instanţei este inexplicabilă.

Problema este în definitiv una conceptuală şi nici nu este cazul unei probleme dificile. Singurele operaţiuni excluse din câmpul semantic al reciclării conform textelor de lege citate mai sus sunt "recuperarea de energie" (o referinţă la procesul de incendiere al materialelor combustibile) şi prelucrarea ambalajelor de natură cu intenţia (chiar şi indirectă) de a le face improprii de a fi folosite oricărui scop. Deşeurile sunt exemple de materiale ce nu sunt menite a fi folosite, astfel încât un proces în care structura deşeurilor este modificată, dar intenţia ca acestea să rămână la finalul procesului tot deşeuri (de exemplu, pentru a fi depozitate mai uşor), în mod firesc, nu ar reprezenta reciclare în sensul dispoziţiilor citate.

Ca atare, în acest context juridic, sintagma însăşi de "valorificare prin alte metode" nu poate fi decât lipsită de conţinut semantic, dar si juridic. Însuşi termenul de valorificare implică faptul că obiectul căruia termenul i se aplică este menit să fie pus în valoare, iar punerea în valoare implică ca acest obiect să fie folosit. În definitiv, distincţia implicită în sintagma "valorificare prin alte metode" nici măcar nu poate privi scopul valorificării, ci doar mijloacele de valorificare, iar conform definiţiilor legale (singurele existente), atât timp cât nu presupun incinerarea în scopul producerii de energie (i.e. recuperarea de energie), mijloacele nu pot fi decât indiferente.

Distincţia introdusă de AFM nu este justificată nici de legislaţia anterioară în materie, sens în care invocă diferenţele dintre Ordonanţa de urgenţă nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor şi Legea 211/2011 cu privire la definiţia termenilor "valorificare" şi "reciclare". Prin interpretarea sistematică a celor două definiţii, astfel cum sunt prevăzute prin Legea 211/2011, se concluzionează că între reciclare şi valorificare există o relaţie de tipul parte-întreg, astfel încât reciclarea reprezintă orice operaţiune de valorificare prin care deşeurile sunt transformate în produse, materiale sau substanţe care servesc realizării unu scop util reprezentat de înlocuirea altor materiale sau pregătirea pentru a fi folosite în întreprinderi ori în economie în general, scop util care poate fi reprezentat de utilizarea în funcţia iniţială (în scopul obţinerii aceluiaşi produs) sau pentru o altă funcţie (în scopul cerut de necesităţile întreprinderii sau economiei în general). Astfel, excepţiile în materie de reciclare se referă Ia orice operaţiune în scopul valorificării energetice şi conversia în vederea folosirii materialelor obţinute drept combustibil adică incinerarea în vederea recuperării de energie sau umplerea, aspecte care însă nu sunt incidente spetei.

Mai departe, in Anexa nr. 3 la O.U.G. nr. 196/2005 sunt stabilite obiectivele minime de valorificare sau incinerare în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie şi de valorificare prin reciclare, globale şi pe tip de material de ambalaj. În această anexă se face referire numai Ia valorificarea prin reciclare şi valorificarea prin incinerare cu recuperare de energie, nu şi la "valorificarea prin alte metode".

Prin urmare, motivarea instanţei reflectă o aplicare greşită a actelor normative în contextul în care se face vorbire despre valorificarea prin alte metode, având în vedere că valorificarea poate avea loc fie prin reciclare, fie incinerare cu recuperare de energie.

Pe de altă parte utilizarea sintagmei "alte metode" face trimitere în concret la existenţa unei metode de bază care trebuie respectată în vederea re-prelucrării deşeurilor de ambalaje pentru a fi considerată valorificare şi implicit reciclare, or o metodă de bază nu este definită ca atare în niciuna dintre normele legale incidente.

Din contextul speţei, este clar că ceea ce AFM pretinde prin instituirea acestei distincţii este aceea că reciclarea implică doar procese prin care obiectul reciclat este folosit fie conform aceluiaşi scop iniţial sau unui scop imediat similar. Nimic din textele legale - invocate de instanţa însăşi - nu justifică o astfel de restricţie.

Or, cu referire ilustrativă la situaţia de fapt, ceea ce B. realiza era prelucrarea sticlei colectate (prin mărunţire ori concasare) şi obţinea în acest sens un produs finit nou pe bază de sticlă, care ulterior este utilizat în industria construcţiilor. Acest aspect a fost invocat pe calea acţiunii şi nu a fost niciodată contestat, fiindcă nu a fost niciodată serios abordat. Practic, urmare a procesării efectuate de către B., deşeurile de sticlă pierd statutul de deşeu devenind bun finit.

De altfel, în acest context se mai impune a fi indicat şi faptul că toate criteriile prevăzute de lege sunt îndeplinite, şi anume: există o piaţă de desfacere sau cerere pentru granule; granulele îndeplinesc cerinţele tehnice pentru îndeplinirea scopurilor specifice şi respectă normele aplicabile produselor (ex. granulele sunt comercializate); utilizarea granulelor nu contaminează şi nici nu produce efecte nocive pentru mediu şi/sau asupra sănătăţii populaţiei (ex. aspect confirmat de autoritatea de mediu prin actul de reglementare emis pe seama B.).

În sfârşit, se arată că categoria de reciclare a operaţiunilor de natura celor realizate de B. a fost confirmată de Agenţia pentru Protecţia Mediului Ilfov prin Adresa x/22.05.2014 cu referire expresă la B., potrivit căreia societatea derulează activităţi de reciclarea/valorificarea altor materiale anorganice (deşeuri de sticlă - concasate), potrivit clasificării R5 din Anexa 3 la Legea nr. 211/2011 si de Comisia Europeană care, prin linii directoare menite să clarifice Directiva 2008/98/CE, a indicat în mod concret şi, doar cu titlu de exemplu, că operaţiunile de zdrobire a sticlei pentru sablare (i.e. operaţiunile de mărunţire la care se face referire mai sus) reprezintă o formă de reciclare.

Raţionamentul primei instanţe se întemeiază în consecinţă pe o eroare gravă de drept preluată ca atare din motivarea deficitară a intimatei din actele de impunere.

3.2.2. Eroarea de drept constând în omisiunea de a condiţiona aplicarea art. 9 alin. (1) lit. (v) din O.U.G. nr. 196/2005 de efectuarea unor constatări proprii de către AFM

Conform normei aplicate de AFM în speţă, operatorii de natura reclamantei pot fi obligaţi la "o contribuţie de 2 RON/kg aplicată pentru diferenţa dintre cantităţile de deşeuri de ambalaje, respectiv anvelope uzate declarate ca valorificate de către operatorii economici autorizaţi pentru preluarea obligaţiilor anuale de gestionare a respectivelor deşeuri şi cantităţile constatate de Administraţia Fondului ca fiind valorificate".

Orice interpretare rezonabilă a textului conduce la concluzia că inspectorii AFM aveau obligaţia de a face constatări proprii cu privire la cantităţile efectiv valorificate prin reciclare de către operatorii economici invocaţi în RIF şi numai în urma examinării situaţiei de fapt de la fiecare operator economic reciclator de pe lanţ, se putea constata că, cantităţile raportate nu corespund cantităţilor efectiv reciclate.

În cazul speţei, constatările inspectorilor s-au rezumat la o analiză confuză a unor autorizaţii de mediu şi organul de control nu a făcut verificări concrete ale situaţiei de fapt inclusiv la operatorii invocaţi în Raportul de inspecţie fiscală (de ex. apelând (a Agenţia pentru Protecţia Mediului) pentru a stabili dacă se realizează sau nu o reciclare de facto.

În acest context, sintagma "constatate" folosită de textul de lege imprimă organelor de control un anumit comportament, ce în rezumat, constă în analiză, deliberare şi concluzie. Or, deciziei de impunere îi lipsesc ambele elemente esenţiale, anume, analiza şi deliberarea personală, ce în plan juridic atrag anulabilitatea.

Cu toate că a ridicat această problematică în primă instanţă, sentinţa nu cuprinde o soluţie adecvată a acestui motiv de nelegalitate, raportându-se în schimb cu titlu general la nişte dispoziţii din Codul de procedură fiscală, ce pot corespunde cel mult unui raţionament incipient şi nefinalizat.

3.2.3. Eroarea de drept constând în omisiunea de a stabili în prealabil vinovăţia reclamantei în contextul unor acte de impunere întemeiate exclusiv pe acte inopozabile reclamantei

Actele de impunere nu impută reclamantei nimic personal nici măcar din perspectiva nerespectării evidenţierii trasabilităţii deşeurilor de ambalaje preluate în responsabilitate, ci, în concret este trasă la răspundere urmare a interpretării (fără temei) de către AFM a unor acte de reglementare emise de alte autorităţi ale statului. Constatările (întemeiate pe documente, în lipsa unei analize în teritoriu la sediul reciclatorului) organelor de control din cadrul AFM au vizat doar colaboratorii reclamantei.

Astfel, în emiterea actelor de impunere, reclamanta s-a confruntat cu forţa pretins probatorie a anumitor procese-verbale al căror subiect destinatar nu era şi, ca atare, care nu îi erau opozabile. Or, dacă maniera de inspecţie şi întocmire a actelor de impunere este tolerată, procesele-verbale indicate ar fi gratificate cu o forţă juridică pe care însăşi legea Ie-o neagă, anume opozabilitatea.

Consecinţa acestor aspecte este faptul că, chiar şi prin prisma doar a aspectelor relevate de AFM, reclamanta este parte inocentă. Menţinerea actelor contestate în acest context, ar echivala cu faptul că reclamanta suportă consecinţele faptelor unor terţi cu privire la care, prin diligente normale nu a putut constata că încalcă legea. Or, această stare de drept reprezintă o încălcare flagrantă a principiilor deduse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în măsura în care prima instanţă a neglijat să asigure aplicarea acestor principii în speţă.

Cu referire ilustrativă la situaţia de fapt, în ceea ce priveşte pe colaboratorul B., acesta s-a obligat contractual să pună la dispoziţie documente privind îndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau. Întrucât reclamanta nu are atribuţii de control, conform acordului părţilor documentele prezentate de către B. sunt apte să facă dovada deplină a achiziţiei de deşeuri de sticlă şi reciclării acestora, fără ca reclamanta să poată face un control operativ la sediul B. şi să monitorizeze această societate în mod efectiv. Situaţia este similară şi în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi colaboratori, faţă de împrejurarea că reclamanta nu deţine pârghiile legale pentru a verifica evidenţele contabile ale acestora.

Or, pentru a asigura îndeplinirea standardelor pretinse de AFM în speţă, controale operative de această natură era tocmai ce era necesar în speţă. Afirmaţia primei instanţei în sensul că astfel de apărări ar fi neintemeiate din moment ce reclamanta ar fi avut o obligaţie contractuală de a se asigura că deşeurile predate au fost valorificate prin reciclare este indicativă al superficialităţii analizei efectuate.

În primul rând, problema dacă a avut loc sau nu o valorificare este una de drept, din moment ce nici AFM şi nici prima instanţă nu a contestat că deşeurile predate au fost supuse unor operaţiuni de prelucrare în vederea valorificării, negându-se însă de către AFM că această valorificare ar fi constituit reciclare. Or, reclamanta avea raţiuni puternice de a considera că operaţiunile B. reprezentau valorificare prin reciclare.

În al doilea rând, asigurarea realizării operaţiunilor de reciclare nu poate în mod firesc depăşi planul documentelor ce îi sunt furnizate de operatori parteneri, astfel încât dacă standardele impuse de AFM impun o astfel de depăşire, nu mai poate fi cazul unor obligaţii rezonabile de asigurare în sensul indicat de instanţă, ci de o răspundere materială obiectivă în considerarea culpei altuia.

Unicul considerent al instanţei în acest sens nu este în consecinţă adecvat problemei de drept cu care a fost sesizată, iar modul de soluţionare a acestei probleme în sentinţă reprezintă ca atare o aplicare greşită a normelor materiale prin raportare la situaţia de fapt analizata, anume, reclamantei i-au fost comunicate de către colaboratorii sai toate documentele agreate prin contractele cu aceştia, ce indica efectuarea operaţiunilor de reciclare a sticlei. Astfel, argumentul primei instanţe "că nu s-a asigurat ca deseurile de ambalaje au fost reciclate" ar fi fost întemeiat doar daca actele (ex. facturi de prestări servicii, avize, procese-verbale de procesare, declaraţii, etc) furnizate de colaboratorii reclamantei (B. si C.), fie ar fi lipsit ori ar fi fost incomplete, fie din cuprinsul lor ar fi rezultat contrariul celor afirmate de către reclamanta, anume ca deseurile de sticle nu ar fi fost supuse unor operaţiuni de prelucrare. Or, nimic din aceasta nu s-a întâmplat, fiecare factura transmisa de către colaboratori era însoţita de documente ce atestau supunerea cantităţilor de sticla unor operaţiuni de reciclare.

Cu privire la conţinutul acestei jurisprudenţe, CJUE s-a pronunţat în repetate rânduri în sensul că particularul trebuie să beneficieze de prezumţia de bună - credinţă, revenind organelor fiscale sarcina probei faptului că aceştia au luat parte intenţionat la un mecanism fraudulos, prin probe obiective, considerându-se că, dacă operatorul economic se află în posesia unor facturi conforme, acesta a acţionat cu suficientă diligentă. [Hotărârea Bonik C-285/11 punctele 35, 37, 40, 41, 45, Hotărârea Optigen şi alţii C-354/03, C355/03, C-484/03, punctele 51, 52, 55, Hotărârea Axxel Kitell C-439, punctele 45, 46, 60, Hotărârea PPUH 0-277/14 punctele 40, 41, 47, 49, 50, 52

Practica a stabilit astfel că în materie fiscală că o persoană impozabilă nu poate fi trasă la răspundere pentru neregulile (frauda) comise de către furnizorii acesteia, cu excepţia cazurilor în care aceasta a avut la cunoştinţă despre existenţa fraudei. Mutatis mutandis, reclamanta nu poate fi trasă la răspundere pentru nereguli ale unor colaboratori (nereguli deduse exclusiv pe baza unor analize ale autorizaţiilor de mediu, nu urmare a unor constatări efective, la faţa locului).

În tot cazul, particularul nu trebuie să devină un investigator, această sarcină revenind exclusiv autorităţii. Or, raportat la argumentele expuse prin actele a căror anulare o solicită, se impune a fi reţinut că raţionamentul oferit de prima instanţă (preluând poziţia intimatei) înfrânge şi nesocoteşte buna credinţă prezumată. Cu atât mai mult se impune aceasta concluzie cu cât actelor contestate le lipseşte tocmai motivarea, întrucât ceea ce propune autoritatea priveşte exclusiv comportamentul şi interpretarea unor acte emise de alte autorităţi publice, deci nimic imputabil reclamantei.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Simpla nemulţumire a recurentei-reclamante de hotărârea pronunţată, neînsoţită de critici pertinente care să permită instanţei analizarea aspectelor de nelegalitate ce ar putea conduce la desfiinţarea hotărârii, nu este suficientă pentru admiterea prezentului recurs.

O hotărâre judecătorească nu trebuie să fie un eseu şi nici nu trebuie să fie o colecţie de generalităţi ori de preţiozităţi juridice. Din hotărârea judecătorească, de la ultima decizie până la prima încheiere, trebuie să răzbată grija judecătorului pentru surprinderea situaţiei de fapt şi pentru aplicarea cu limpezime şi preciziune a legii. Astfel cum se arată în doctrină, calitatea hotărârii depinde în principal de calitatea motivării. Motivarea trebuie să fie coerentă, clară şi lipsită de ambiguităţi şi de contradicţii. Ea trebuie să permită urmărirea unui raţionament care a condus judecătorul la aceasta.

In conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat in sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. întinderea acestei obligaţii poate varia in funcţie de natura hotărârii, de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica in instanţa, precum si de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinale si de practicile diferite privind prezentarea si redactarea sentinţelor si hotărârilor in diferite state.

Chiar dacă în cererea sa, recurenta afirmă că instanţa de fond motivează soluţia lapidar, fără a arăta în concret care sunt argumentele pentru o astfel de soluţie, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, iar sub acest aspect, nu se poate reţine, în nici un caz, vicierea sentinţei atacate pe calea prezentului recurs.

Toţi operatorii economici care introduc pe piaţa naţională bunuri ambalate, ambalaje de desfacere şi anvelope noi sau uzate în scopul reutilizării au obligaţia de a colecta şi valorifica deşeuri de ambalaje şi anvelope uzate în vederea atingerii obiectivelor anuale impuse. Aceste obligaţii se pot realiza fie individual, cu propriile resurse, fie prin transferul responsabilităţii îndeplinirii acestui serviciu către un operator economic autorizat în acest sens. în cazul în care aceste obligaţii nu sunt îndeplinite, operatorii economici care introduc pe piaţa naţionala respectivele bunuri au de plătit o contribuţie de 2 RON/Kg din cantitatea nerealizată.

Având în vedere că aceste obligaţii anuale sunt îndeplinite şi de operatorii autorizaţi cărora le-a fost transferată această obligaţie, s-a impus verificarea modului de realizare a obiectivelor anuale şi la aceştia, fapt ce a determinat introducerea Ia articolul 9, alin. (1), a literei v) cu următorul cuprins: "v) o contribuţie de 2 RON/kg aplicată pentru diferenţa dintre cantităţile de deşeuri de ambalaje, respectiv anvelope uzate, declarate ca valorificate de către operatorii economici autorizaţi pentru preluarea obligaţiilor anuale de gestionare a respectivelor deşeuri şi cantităţile constatate de Administraţia Fondului ca fiind valorificate ".

Procedura, criteriile de autorizare, reautorizare, revizuire, avizare anuală, emitere şi anulare a licenţei de operare, a procentajului minim de valorificare a deşeurilor de ambalaje preluate de la populaţie, a operatorilor economici în vederea preluării obligaţiilor privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje, precum şi pentru aprobarea componenţei şi atribuţiilor comisiei de autorizare, au fost aprobate prin Ordinul ministrului mediului şi pădurilor, al ministrului economiei, comerţului şi mediului de afaceri şi al ministrului administraţiei şi internelor nr. 2.742/3.190/305/2011.

Responsabilităţile care incumbă recurentei, în calitate de deţinător al licenţei de operare nr. 3/27.09.2013, obţinute în baza acestui act normativ, sunt reglementate în Anexa nr. 1 capitolul V punctul 23.

Operatorii economici licenţiaţi preiau responsabilitatea îndeplinirii integrale o obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje pntru clienţi. în acest scop organizează şi, mai ales, finanţează toate activităţile de colectare, valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje, încheind contracte cu operatori economici care deţin autorizaţii valabile de mediu pentru colectarea/valorificarea/rcciclarea deşeurilor de ambalaje şi care acceptă condiţiile contractuale impuse de operatorii economici licenţiaţi (în speţa de faţă, de S.C. A. S.A.). Mai mult, operaţiunea recunoscută este cea desfăşurată conform autorizaţiei deţinute de partenerii contactuali ai S.C. A. S.A.

Neîndeplinirea obiectivelor preluate generează obligaţii de plată la bugetul Fondului pentru mediu referitoare la contribuţia prevăzută Ia art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Consideră neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la "aplicarea eronată a normelor de drept relevante proceselor de reciclare în raporturile contractuale dintre recurenta cu operatorii B. şi C. (...)" Şh î° susţinere.

Conform Procesului Verbal seria x nr. x/12.06.2015 încheiat şi semnat bilateral la sediul B. S.R.L. cu anexa acestuia, semnat fără obiecţiuni de către societatea supusă controlului încrucişat, în urma verificărilor efectuate, s-a constatat faptul că "autorizaţia de mediu descrie ca activitate de reciclare a sticlei " "mărunţirea în concasor, prin presare şi vibraţii, şi transformarea deşeurilor de sticlă mărunţite în cărămizi de sticla cu ajutorul unei răşini folosite ca liant", în evidenţele contabile ale societăţii nu s-a înregistrat niciun raport minimal de procesare pentru obţinerea cărămizilor de sticlă şi nicio factură de vânzare cărămizi sticlă", fapt consemnat de către echipa de control în raportul de inspecţie fiscală nr. x/09.09.2015.

Echipa de control a analizat toate documentele furnizate de societate, iar acolo unde au fost neclarităţi, s-au dispus verificări încrucişate pentru clarificarea tuturor aspectelor. Mai mult, conform prevederilor art. 6 din Codul de procedură fiscală, privind exercitarea dreptului de apreciere, "organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză."

Pentru deşeurile de ambalaje din sticlă, partenerul contractual S.C. B. S.R.L. nu a desfăşurat operaţiuni de reciclare, ci de valorificare prin alte metode.

Cantitatea de 600.000 kg deşeuri ambalaje din sticlă raportată de societate ca fiind reciclată prin S.C. C. S.R.L. nu poate fi luată în considerare de organele de control deoarece respective societatea nu are calitatea de valorificator/reciclator pentru acest tip de material, conform Autorizaţiei de Mediu nr. x/01.10.2013 emisă Agenţia pentru Protecţia Mediului Cluj, fapt consemnat de către echipa de control la pag. 9 din raportul de inspecţie fiscală nr. x/09.09.2015.

În acest context, organul fiscal prin reprezentanţii săi, cu atribuţii de control, a interpretat corect documentele prezentate de contestatară cât şi de B. S.R.L., societate supusă controlului încrucişat, şi a apreciat în mod legal şi lipsit de echivoc faptul că S.C. A. S.A. nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale, pentru tipul de material sticlă.

Prin urmare, echipa de control a determinat corect starea de fapt şi a calculat corect contribuţia, deoarece S.C. A. S.A. a încheiat contracte pentru preluarea responsabilităţii cu clienţii săi, a încheiat contracte cu operatori economici colectori/valorificatori/reciclatori, a finanţat activitatea de colectare, valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje, dar nu s-a asigurat că deşeurile de ambalaje au fost reciclate. In cazul B. S.R.L., operaţia desfăşurată nu a fost o operaţie de reciclare, ci de valorificare prin alte metode.

Consideră neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la omisiunea intimatei de a proceda la constatări proprii cu privire la cantitatea deşeurilor pretins nevalorificate prin reciclare.

Administraţia Fondului Pentru Mediu, este organul fiscal cu atribuţii în ceea ce priveşte activitatea privind declararea, constatarea, controlul, colectarea, soluţionarea contestaţiilor şi executarea silită a contribuţiilor datorate la Fondul pentru mediu. Organul fiscal, conform atribuţiilor sale, prin compartimentele de specialitate din structura acestora, are competenţa pentru efectuare de inspecţii fiscale în domeniul taxelor şi contribuţiilor la fondul pentru mediu. Delegarea de competenţă se face prin emiterea unui ordin de serviciu, pentru activitatea de inspecţie fiscală cât şi pentru activitatea de efectuare a unor controale încrucişate.

În conformitate cu prevederile art. 49, art. 97, art. 52, art. 56, art. 64, art. 65 şi art. 67 indice 1 din Codul de procedură fiscală, aprobat prin O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, organul fiscal, în realizarea unei inspecţii fiscale poate aplica procedura de control a controlului încrucişat; organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii; verificarea documentară constă în efectuarea unei analize de coerenţă a situaţiei fiscale a contribuabilului, pe baza documentelor existente la dosarul fiscal al contribuabilului, precum şi pe baza oricăror informaţii şi documente transmise de terţi sau deţinute de organul fiscal, care au relevanţă pentru determinarea situaţiei fiscale.

Echipa de control a analizat toate documentele furnizate de societate, iar acolo unde au fost neclarităţi, s-au dispus verificări încrucişate pentru clarificarea tuturor aspectelor. Mai mult, conform prevederilor art. 6 din Codul de procedură fiscală, privind exercitarea dreptului de apreciere, "organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză."

Consideră neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la încălcarea dreptului de apărare relativ la modul de desfăşurare al discuţiei finale.

În conformitate cu dispoziţiile art. 107 din C. pen. procedură fiscală, aprobat prin O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în raportul de inspecţie fiscală nr. x/09.09.2015, echipa de control a prezentat în detaliu discuţia finală, desfăşurată la sediul organului fiscal, în data de 19.08.2015.

Astfel, conform prevederilor legale înscrise mai sus, data încheierii inspecţiei fiscale este data programată pentru discuţia finală cu contribuabilul, în cazul contestatoarei a fost data de 19.08.2015.

Prin urmare, anexele Raportului de inspecţie fiscală nr. x/09.09.2015, ce conţin constatările şi consecinţele lor fiscale prezentate în cadrul proiectului raportului de inspecţie fiscală la data discuţiei finale, respectiv 19.08.2015, au fost emise de către echipa de control, în timpul necesar, respectiv data de 18.08.2015 (cu o zi înainte de data programată pentru discuţia finală cu contribuabilul), pentru a prezenta societăţii controlate în cadrul discuţiei finale, proiectul raportului de inspecţie fiscală cu constatările şi consecinţele lor fiscale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205, art. 490 din C. proc. civ.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimata-pârâtă AFM ca neîntemeiate.

În motivarea răspunsului, s-a arătat că, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (6) C. proc. civ., intimata nu abordează deloc chestiunile antrenate în recurs, ci se rezumă să înşire o serie de afirmaţii teoretice în legătură cu natura motivării unei hotărâri. În recurs, a indicat în cuprinsul a 23 de paragrafe de ce a considerat că motivarea primei instanţe nu poate fi considerată o motivare efectivă tocmai în sensul indicat de intimată mai sus.

Aceeaşi strategie de eludare afectează şi apărările intimatei cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ. şi cu privire la acest aspect, AFM se rezumă să preia pasajele relevante din Decizia de soluţionare şi refuză în consecinţă în continuare să contrazică în mod direct argumentul în sensul că "valorificarea prin alte metode" nu este un concept juridic cu suport legislativ şi că toate dispoziţiile legale relevante în materia reciclării sunt de fapt contrare instituirii unei distincţii între "valorificare prin reciclare" şi "valorificare prin alte metode". AFM se raportează în formularea apărărilor pe instrumente legislative pentru care a argumentat în mod extins că sunt de natură de fapt să susţină poziţia recurentei. Astfel, cu titlu de exemplu, în cadrul întâmpinării, AFM face referire la Directiva 2008/29/CE în contextul expunerii raţionamentului din Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 455/2017, tocmai cu privire la faptul că, potrivit acestei directive, România este obligată la îndeplinirea unor serii "de obiective, printre care şi cel de a atinge un procent de 60% de valorificare a deşeurilor de ambalaje". Contribuţia în temeiul căreia a fost stabilită creanţa contestată în prezentul dosar este menită să asigure realizarea acestor obiective. Or, astfel cum a arătat în cadrul recursului şi în cuprinsul actelor procesuale anterioare, este cu siguranţă relevant faptul că Ghidul privind interpretarea acestei directive se referă în mod expres la zdrobirea sticlei ca o formă de reciclare, în condiţiile în care concluzia AFM, împărtăşită şi de instanţa de fond, a fost aceea că zdrobirea sticlei nu reprezintă reciclare, ci o pretinsa valorificare prin alte metode.

În mod similar, nici celelalte erori de drept ale sentinţei examinate pe calea recursului nu au făcut obiectul unei analize serioase din partea intimatei. În privinţa criticii relative la omisiunea AFM de a efectua constatări proprii anterior aplicării art. 9 alin. (1) lit. (v) din O.U.G. nr. 196/2005, intimata se rezumă să enumere prevederi din Codul de procedură fiscală, în condiţiile în care argumentul său a fost acela că obligaţia de a efectua constatări proprii derivă din textul normei materiale aplicate.

Intimata nici nu a abordat argumentul referitor la impunerea sa prin acte administrative inopozabile, în lipsa stabilirii vinovăţiei sale, conducând la antrenarea unei răspunderi materiale obiective în considerarea culpei altuia, străină de normele materiale aplicate şi de principiile ce le guvernează.

Ca atare, în condiţiile în care AFM a omis să abordeze de o manieră serioasă motivele de recurs expuse în calea de atac formulată şi nu oferă niciun argument pertinent criticilor aduse sentinţei, se impune înlăturarea acestor apărări ia vădit neîntemeiate.

6. Procedura de soluţionare a recursului

6.1. Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 7 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 23 februarie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

6.2. La termenul din 23 februarie 2021, Înalta Curte a luat act de transmisiunea calităţii procesuale active de la S.C. A. S.A. către S.C. A. S.A şi a dispus rectificarea citativului în acest sens.

7. Soluţia instanţei de recurs

7.1. Aspecte de fapt şi de drept relevante reţinute de prima instanţă

Reclamanta A. S.A a făcut obiectul controlului din partea AFM, pe linia activităţii autorizate desfăşurate, conform avizului de inspecţie fiscală nr. x/12.02.2015, cu obiectivele, verificarea modului de calcul, constituire şi virare a obligaţiilor la Fondul pentru Mediu, pentru perioada 01.01.2014-31.12.2014.

Cu privire la situaţia factuală reţinută prin actele administrativ fiscale contestate, în perioada verificată 01.01.2014-31.12.2014 societatea reclamantă a desfăşurat activităţi de preluare a obligaţiilor anuale de valorificare/reciclare a deşeurilor de ambuteiaje generate de agenţii economici responsabili, cu care acesta a încheiat contract, fiind deţinătoarea Licenţei de operare nr. 3/27.09.2013.

Ca urmare a verificărilor, pârâta a stabilit că reclamanta nu şi-a îndeplinit obiectivele minime de reciclare pentru tipul de material sticlă şi implicit are obligaţii aferente contribuţiei prev. la art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu aprobată prin Legea nr. 105/2006.

În ceea ce priveşte cantitatea de 6.439.385 kg sticlă pusă pe piaţă prin bunurile ambalate de către clienţii S.C. A. S.A., pentru îndeplinirea obiectivelor acestora este nevoie de reciclarea unui procent de minim 60%, respectiv 3.863.631 kg deşeu ambalaj sticlă.

Pentru îndeplinirea obiectivului anual de valorificare societatea a făcut dovada reciclării unei cantităţi de 1.061.500 kg şi a valorificării unei cantităţi de 0 kg deşeuri de sticlă, prin documente care atestă trasabilitatea de la generator la societatea reciclatoare.

La S.C. B. S.R.L., pârâta a reţinut că cantitatea de 3.284.928 kg deşeuri ambalaj sticlă nu poate fi luată în calcul pentru atingerea obiectivelor de reciclare ale S.C. A. S.A., deoarece în urma verificărilor efectuate, s-a constatat faptul că în autorizaţia de mediu este descrisă ca activitate de reciclare a sticlei mărunţirea în concasor, prin presare şi vibraţii, şi transformarea deşeurilor de sticlă mărunţite în cărămizi de sticlă cu ajutorul unei răşini folosite ca liant, iar în evidenţele contabile ale societăţii nu s-a înregistrat niciun raport minimal de procesare pentru obţinerea cărămizilor de sticlă şi nicio factură de vânzare cărămizi sticlă - Proces Verbal seria x nr. x 4/12.06.2015 cu anexa Nota finală privind controlul încrucişat la S.C. B. S.R.L., efectuat de către Administraţia Fondului pentru Mediu. La reţinerea situaţiei consemnate în mod corect autoritatea fiscală a analizat toate documentele furnizate de societate, iar pentru neclarităţi s-au dispus verificări încrucişate pentru clarificarea tuturor aspectelor.

Cu privire la cantitatea de 600.000 kg deşeuri din sticlă raportată la societate ca fiind reciclată prin S.C. C. S.R.L., organul fiscal a reţinut că nu poate fi luată în considerare, deoarece potrivit Autorizaţiei de Mediu nr. x/01.10.2013 emisă de Agenţia pentru Protecţia Mediului Cluj, această societate nu are calitatea de valorificator/reciclator pentru acest tip de material.

Ca urmarea inspecţiei fiscale a fost emisă de către pârâtă, decizia de impunere nr. x/09.09.2015 prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare de plată în cuantum total de 6.177.018 RON compusă din 5.604.262 RON, cu titlu de contribuţie, 342.980,83 RON, cu titlu de majorări de întârziere şi 229.774,74 RON cu titlu de penalităţi de întârziere datorate.

Împotriva acestei decizii de impunere, reclamanta a formulat contestaţie administrativ prealabilă, ce a fost respinsă prin Decizia nr. 197/06.11.2015.

7.2. Analiza motivelor de recurs invocate de recurenta-reclamantă şi a apărărilor formulate de intimata-pârâtă

Ca o primă precizare, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte cantitatea de 600.000 kg deşeuri din sticlă raportată la societate ca fiind reciclată prin S.C. C. S.R.L., recurenta nu a adus critici în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ci doar în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

7.2.1. În ceea ce priveşte motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a invocat acest motiv de casare întemeindu-se pe trei tipuri de argumente, ce necesită a fi analizate separat.

Într-o primă susţinere, recurenta a invocat faptul că prima instanţă a omis în totalitate să analizeze două dintre motivele de nulitate ce fuseseră conţinute de cererea introductivă de instanţă, respectiv:

- problematica încetării efectelor Ordonanţei nr. 31/2013 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu;

- încălcarea dreptului la apărare al reclamantei relativ la modul de desfăşurare al discuţiei finale.

Cu privire la problematica încetării efectelor O.G. nr. 31/2013, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în interiorul termenului de formulare a contestaţiei administrativ-fiscale, reclamanta a formulat o completare la această contestaţie (înregistrată sub nr. x/15.10.2015 la AFM), prin care se invoca exclusiv această chestiune nouă, completare care a fost ignorată de organul de soluţionare a contestaţiei, care în mod evident nu a amintit de această completare în cuprinsul deciziei şi nici nu a dezlegat acest motiv de nulitate suplimentar invocat de reclamantă.

De asemenea, prima instanţă nu a rezolvat explicit această susţinere a reclamantei legată de omisiunea de cercetare a motivelor, reţinând cu titlu generic că din analiza Deciziei nr. 197/2015 rezultă examinarea efectivă a motivelor esenţiale formulate de reclamantă, considerentele exprimând argumentele organului fiscal ce au stat la baza pronunţării soluţiei.

Fără a nega împrejurarea certă că motivul de nulitate legat de nulitatea O.G. nr. 31/2013 pentru vicii de formă nu a fost analizat nici de organul de soluţionare a contestaţiei, nici de prima isntanţă, Înalta Curte urmează să verifice în ce măsură acest motiv de nulitate era unul esenţial, care să ducă la o vătămare ireparabilă pentru reclamantă, ca urmare a omisiunii de cercetare.

Or, se constată, pe de o parte, că Ordonanţa de Guvern nr. 31 din 27 august 2013 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, care a introdus art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005, a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 30.08.2013.

Conform Legii nr. 182 din 19 iunie 2013 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, publicată în Monitorul Oficial nr. 369 din 20 iunie 2013, în temeiul art. 115 alin. (1) din Constituţia României, republicată, Guvernul a fost abilitat ca, de la data intrării în vigoare a prezentei legi, dar nu înainte de încheierea primei sesiuni ordinare a anului 2013, şi până la reluarea lucrărilor Parlamentului în cea de-a doua sesiune ordinară a anului 2013, să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, printre care şi cel ce a făcut obiectul O.G. nr. 31/2013.

De asemenea, art. 2 din legea de abilitare a statuat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 115 alin. (3) din Constituţia României, republicată, ordonanţele emise de Guvern în temeiul art. 1 vor fi înaintate spre aprobare Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la reluarea lucrărilor Parlamentului în cea de-a doua sesiune ordinară a anului 2013; nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.

O.G. nr. 31/2013 a fost aprobată de Parlament prin Legea nr. 384 din 24 decembrie 2013 publicată în Monitorul Oficial nr. 9 din 8 ianuarie 2014.

Din consultarea paginii de internet a Camerei Deputaţilor dedicată urmăririi procesului legislativ relevă faptul că ordonanţa a fost înregistrată la Senat, ca primă cameră sesizată, la data de 30.08.2013, aşadar înainte de reluarea lucrărilor Parlamentului în cea de-a doua sesiune ordinară a anului 2013, cu respectarea termenului instituit de art. 2 al legii de abilitare nr. 182/2013 sub sancţiunea încetării efectelor. Reclamanta se referă în mod eronat la data de înregistrare la Camera Deputaţilor a proiectului legii de aprobare, 12.11.2013, nu aceasta fiind prima cameră sesizată.

Pe de altă parte, decizia de impunere atacată în prezenta cauză a impus reclamantei obligaţii aferente anului 2014.

Ca urmare, se impune concluzia că acest motiv de nulitate, legat de nerespectarea termenului de aprobare a ordonanţei de urgenţă prin lege, cât timp decizia de impunere a fost emisă după aprobarea ordonanţei de urgenţă şi confirmarea ei prin lege, nu poate fi considerat un motiv esenţial; chiar dacă s-ar constata prin absurd lipsirea de efecte a O.G. nr. 31/2013 de la momentul expirării termenului de aprobare prin lege, apariţia unei legi care a încorporat modificările legislative anterior introduse prin O.G. nr. 31/2013 face ca temeiul juridic al impunerii să fie legal şi existent.

Ca urmare, nu se poate reţine nicio vătămare adusă reclamantei, faţă de caracterul neîntemeiat al susţinerii sale, prin omisiunea de cercetare a acestui motiv invocat prin contestaţia administrativă.

În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la apărare al reclamantei relativ la modul de desfăşurare al discuţiei finale, Înalta Curte nu poate reţine că prima instanţă a omis a analiza acest motiv de nulitate, ci acesta a fost cercetat în cadrul criticii legate de lipsa motivării integrale a contestaţiei prealabile.

Deşi în mod generic, prima instanţă a reţinut, inclusiv raportat la acest motiv de nulitate, că din analiza Deciziei nr. 197/2015 rezultă examinarea efectivă a motivelor esenţiale formulate de reclamantă, considerentele exprimând argumentele organului fiscal ce au stat la baza pronunţării soluţiei. Nu reiese o preluare automată a argumentelor din decizia de impunere, ci este dezvoltat propriul demers de interpretare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt prin prisma susţinerilor părţilor, astfel că nu subzistă afirmaţia că susţinerile reclamantei nu au fost examinate.

Ca urmare, în fapt, prima instanţă a confirmat raţionamentul organului administrativ exprimat în decizia de soluţionare a contestaţiei, neputându-se reţine o omisiune de cercetare a acestui motiv de nulitate.

Într-o a doua susţinere subsumată acestui motiv de casare, recurenta a invocat faptul că, pentru motivul de nulitate referitor la omisiunea intimatei de a proceda la constatări proprii cu privire la cantitatea deşeurilor pretins nevalorificate prin reciclare, contrar textului precis şi clar al normei de drept pretins aplicate - art. 9 alin. (1) lit. (v) din O.U.G. nr. 196/2005, instanţa s-a limitat la a cita pe larg dispoziţii din Codul de procedură fiscală, vădit indiferente argumentului invocat de reclamanta şi fără nicio indicaţie din partea instanţei cu privire la modul în care aceste dispoziţii ar trebui totuşi să răspundă criticii invocate.

Înalta Curte reţine că, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu se poate critica incorectitudinea sau insuficienţa temeiului legal al motivării sentinţei, ci doar se poate invoca o lipsă de motivare, în fapt sau în drept, a acesteia; cu alte cuvinte, pentru a se considera fondat acest motiv de casare, este necesar să se reţină o imposibilitate obiectivă de a decela raţionamentul care a stat la baza soluţiei pronunţate.

Or, cât timp prima instanţă a indicat textele legale pe care şi-a întemeiat soluţia prin coroborarea acestora, o eventuală neclaritate a raţionamentului poate fi analizată exclusiv sub imperiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., neputându-se reţine nemotivarea pe acest aspect.

În sfârşit, în ceea ce priveşte cea de a treia susţinere subsumată motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a invocat faptul că, pentru restul motivelor de nelegalitate, instanţa a reluat aproape identic afirmaţiile intimatei.

În esenţă, aceasta a susţinut că prima instanţă s-a bazat pe o referire cu titlu general la conţinutul autorizaţiilor de mediu al celor două societăţi; că instanţa, în privinţa unor aspecte pertinente şi vădit determinante soluţiei din dosar (dacă procesul de mărunţire la care a fost supusa sticla conform autorizaţiei de mediu B. reprezintă sau nu valorificare prin reciclare), nu a menţionat sau analizat argumentele sale; două motive de nelegalitate esenţiale au fost respinse de prima instanţă în mod general, sentinţa preluând atât poziţia AFM, cât şi modul de formulare din întâmpinare. Ca urmare, recurenta a invocat faptul că prima instanţă nu s-a raportat la niciunul dintre motivele ridicate de reclamantă şi pe care reclamanta le-a considerat determinante.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar nemotivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea; în calificarea caracterului esenţial, se au în vedere deopotrivă considerentele instanţei şi ale părţilor, iar nu exclusiv afirmaţiile recurentei, deoarece şi stabilirea caracterului esenţial al unui argument reprezintă o judecată de valoare ce cade în sarcina instanţei.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Recurenta a invocat Hotărârile CEDO din cauza Van de Hurk, Albina împotriva României, Boldea împotriva României, Ruiz Torija împotriva Spaniei, Taxquet împotriva Belgiei şi Moreira Ferreira împotriva Portugaliei.

Înalta Curte constată că, din cercetarea tuturor acestor hotărâri mai sus invocate, se reţine că "firul roşu" al unei motivări care să respecte standardul CEDO este acela ca instanţa să fi analizat aspectele esenţiale ale cauzei.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, aceasta analizând aspectele esenţiale invocate de părţi.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

7.2.2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) din C. proc. civ.. încălcarea normelor materiale aplicabile în cauză.

7.2.2.1. Recurenta a invocat, într-o primă susţinere subsumată acestui motiv de casare, eroarea de drept comisă de prima instanţă prin restrângerea arbitrară a noţiunii de "valorificare" în materia reciclării.

Problema de drept esenţială din prezenta cauză este aceea prin care recurenta invocă falsa distincţie realizată de AFM între valorificare prin reciclare şi valorificare prin alte metode, în relaţia desfăşurată cu operatorul B. S.R.L..

Cu privire la acest operator, pârâta a reţinut că cantitatea de 3.284.928 kg deşeuri ambalaj sticlă nu poate fi luată în calcul pentru atingerea obiectivelor de reciclare ale S.C. A. S.A., deoarece în urma verificărilor efectuate, s-a constatat faptul că în autorizaţia de mediu a acestei societăţi este descrisă ca activitate de reciclare a sticlei mărunţirea în concasor, prin presare şi vibraţii, şi transformarea deşeurilor de sticlă mărunţite în cărămizi de sticlă cu ajutorul unei răşini folosite ca liant, iar în evidenţele contabile ale societăţii nu s-a înregistrat niciun raport minimal de procesare pentru obţinerea cărămizilor de sticlă şi nicio factură de vânzare cărămizi sticlă - Proces Verbal seria x nr. x 4/12.06.2015 cu anexa Nota finală privind controlul încrucişat la S.C. B. S.R.L., efectuat de către Administraţia Fondului pentru Mediu.

Obligaţiile suplimentare de plată contestate în speţă au fost stabilite în baza art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005, în forma incidentă ratione temporis, reprezentând "o contribuţie de 2 RON/kg aplicată pentru diferenţa dintre cantităţile de deşeuri de ambalaje, respectiv anvelope uzate declarate ca valorificate de către operatorii economici autorizaţi pentru preluarea obligaţiilor anuale de gestionare a respectivelor deşeuri şi cantităţile constatate de Administraţia Fondului ca fiind valorificate".

Conform art. 28 alin. (3) din Capitolul V din Metodologia de calcul al taxelor şi contribuţiilor la Fondul pentru mediu, modificată şi completată de Ordinul MMSC nr. 192/2014:

"(3) Operaţia de valorificare care se recunoaşte este cea desfăşurată potrivit autorizaţiei de mediu/autorizaţiei integrate de mediu de către operatorul economic până la care se face dovada trasabilităţii."

Conform pct. 1 lit. t) din Anexa nr. 1 din Hotărârea nr. 621/2005:

"reciclarea deşeurilor de ambalaje - operaţiunea de reprelucrare într-un proces de producţie a deşeurilor de ambalaje pentru a fi folosite în scopul iniţial sau pentru alte scopuri, termenul include reciclarea organică, dar exclude recuperarea de energie".

Conform pct. 18 din Anexa 1 la Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, prin reciclare se înţelege "orice operaţiune de valorificare prin care deşeurile sunt transformate în produse, materiale sau substanţe, pentru a-şi îndeplini funcţia iniţială ori pentru alte scopuri".

Înalta Curte constată că, din definiţiile de mai sus, rezultă că, în ceea ce priveşte noţiunea de valorificare, aceasta este strâns legată de conţinutul autorizaţiei de mediu/autorizaţiei integrate de mediu a operatorului economic până la care se face dovada trasabilităţii şi că trebuie dovedită efectiv atât trasabilitatea, cât şi transformarea deşeurilor în produse, materiale sau substanţe, pentru a-şi îndeplini funcţia iniţială ori pentru alte scopuri.

Recurenta realizează un raţionament nesusţinut de textele legale sau de afirmaţiile părţii adverse, care nu a invocat faptul că reciclarea ar implica doar procese prin care obiectul reciclat este folosit fie conform aceluiaşi scop iniţial sau unui scop imediat similar.

Înalta Curte reţine, în acord cu autoritatea publică pârâtă, că activitatea descrisă în autorizaţia de mediu a B. ca fiind o operaţiune de valorificare prin reciclare este mărunţirea urmată obligatoriu de transformarea deşeurilor de sticlă mărunţită în cărămizi de sticlă. Simpla mărunţire nu reprezintă reciclare, ci valorificare prin alte metode decât reciclarea.

În acest sens, se cuvine reamintit că reciclarea reprezintă, potrivit Anexei 1 la H.G. nr. 621/2005, "operaţiunea de reprelucrare într-un proces de producţie a deşeurilor de ambalaje pentru a fi folosite în scopul iniţial sau pentru alte scopuri".

Or, contrar susţinerilor reclamantei, obţinerea unor granule de sticlă în urma mărunţirii în concasor nu reprezintă reprelucrare, în sensul legii, astfel că nu reprezintă decât valorificare prin alte metode, nu reciclare, nefiind urmată de fabricarea cărămizilor din sticlă cu ajutorul unor răşini speciale, într-un proces de producţie.

Ceea ce i s-a reproşat recurentei a fost lipsa dovezilor referitoare la transformarea deşeurilor de sticlă mărunţite în cărămizi de sticlă cu ajutorul unei răşini folosite ca liant, deoarece nu au putut fi identificate, nici cu ocazia cotnrolului încrucişat, niciun raport minimal de procesare pentru obţinerea cărămizilor de sticlă şi nicio factură de vânzare cărămizi sticlă.

Deşi recurenta a invocat faptul că ceea ce B. realiza era prelucrarea sticlei colectate (prin mărunţire ori concasare) şi obţinea în acest sens un produs finit nou pe bază de sticlă, care ulterior este utilizat în industria construcţiilor, această afirmaţie este lipsită de suport probator.

Astfel, nu este suficientă mărunţirea şi concasarea, deşi nici acest fapt nu a fost probat, ci este necesar să se dovedească şi valorificarea ulterioară ca şi cărămizi de sticlă.

Folosirea sintagmei "valorificare prin alte metode" are în vedere acest aspect, nefiind considerată reciclare de către pârâtă tocmai pentru că nu s-a dovedit îndeplinirea de către deşeul prelucrat a funcţiei iniţiale sau a altor funcţii, conform autorizaţiei de mediu a operatorului economic.

Ca urmare, întreaga dezbatere teoretică dezvoltată de recurentă prin cererea de recurs este nerelevantă, cât timp ceea ce trebuia dovedit era realizarea operaţiunii de reciclare în forma din conţinutul autorizaţiei de mediu/autorizaţiei integrate de mediu a operatorului economic până la care se face dovada trasabilităţii.

Faţă de claritatea prevederilor legale, nu sunt relevante şi nu pot avea prioritate aspectel generice ar fi fost constatate prin Adresa x/22.05.2014 emisă de Agenţia pentru Protecţia Mediului Ilfov sau prin Liniile Directoare ale Comisiei Europene, cât timp preluarea truncheată a unor dispoziţii nu poate contraveni procesului de reciclare prin valorificare aşa cum a fost mai sus explicitat.

În concluzie, nu se poate reţine critica recurentei în sensul că, pe acest aspect, raţionamentul primei instanţe se întemeiază pe o eroare gravă de drept preluată ca atare din motivarea deficitară a intimatei din actele de impunere.

7.2.2.2. În ceea ce priveşte motivul de casare referitor la eroarea de drept constând în omisiunea de a condiţiona aplicarea art. 9 alin. (1) lit. (v) din O.U.G. nr. 196/2005 de efectuarea unor constatări proprii de către AFM

Recurenta a invocat faptul că orice interpretare rezonabilă a textului conduce la concluzia că inspectorii AFM aveau obligaţia de a face constatări proprii cu privire la cantităţile efectiv valorificate prin reciclare de către operatorii economici invocaţi în RIF şi numai în urma examinării situaţiei de fapt de la fiecare operator economic reciclator de pe lanţ, se putea constata că, cantităţile raportate nu corespund cantităţilor efectiv reciclate.

Înalta Curte reţine, cu privire la acest aspect, că verificările documentare şi constatările realizate pe această bază intră în categoria constatărilor proprii în temeiul cărora organele de mediu pot stabili contribuţia de plată conform legii.

Administraţia Fondului Pentru Mediu este organul fiscal cu atribuţii în ceea ce priveşte activitatea privind declararea, constatarea, controlul, colectarea, soluţionarea contestaţiilor şi executarea silită a contribuţiilor datorate la Fondul pentru mediu. Organul fiscal, conform atribuţiilor sale, prin compartimentele de specialitate din structura acestora, are competenţa pentru efectuare de inspecţii fiscale în domeniul taxelor şi contribuţiilor la fondul pentru mediu. Delegarea de competenţă se face prin emiterea unui ordin de serviciu, pentru activitatea de inspecţie fiscală cât şi pentru activitatea de efectuare a unor controale încrucişate.

În conformitate cu prevederile art. 49, art. 97, art. 52, art. 56, art. 64, art. 65 şi art. 67 indice 1 din Codul de procedură fiscală, aprobat prin O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, organul fiscal, în realizarea unei inspecţii fiscale poate aplica procedura de control a controlului încrucişat; organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii; verificarea documentară constă în efectuarea unei analize de coerenţă a situaţiei fiscale a contribuabilului, pe baza documentelor existente la dosarul fiscal al contribuabilului, precum şi pe baza oricăror informaţii şi documente transmise de terţi sau deţinute de organul fiscal, care au relevanţă pentru determinarea situaţiei fiscale.

Echipa de control a analizat toate documentele furnizate de societate, iar acolo unde au fost neclarităţi, s-au dispus verificări încrucişate pentru clarificarea tuturor aspectelor. Mai mult, conform prevederilor art. 6 din Codul de procedură fiscală, privind exercitarea dreptului de apreciere, "organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză."

7.2.2.3. Motivul de casare referitor la eroarea de drept constând în omisiunea de a stabili în prealabil vinovăţia reclamantei în contextul unor acte de impunere întemeiate exclusiv pe acte inopozabile reclamantei

Referitor la argumentele reclamantei în sensul lipsei vinovăţiei sale pentru nerealizarea obiectivelor de valorificare, Înalta Curte reţine că, deşi reclamanta a încheiat cu terţii operatori contracte în vederea reciclării deşeurilor de ambalaje, responsabilitatea pentru atingerea obiectivelor anuale de reciclare îi incumbă în continuare, potrivit legii, nefiind transferată asupra cocontractanţilor săi, ci reclamanta, în calitate de operator autorizat, este ţinută să răspundă în faţa organelor de mediu cu privire la modul în care obiectivele au fost efectiv realizate.

Sub acest aspect sunt incidente prevederile Ordinului comun MMP/MECMA/MAI nr. 2742/3190/305 din 21.11.2011, referitor la procedura, criteriile de autorizare, reautorizare, revizuire, avizare anuală, emitere şi anulare a licenţei de operare, a procentajului minim de valorificare a deşeurilor de ambalaje preluate de la populaţie, a operatorilor economici în vederea preluării obligaţiilor privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje.

Potrivit acestui act normativ, operatorii autorizaţi prevăzuţi de art. 16 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 621/2005, pentru a obţine autorizaţie, trebuie: să desfăşoare activităţi care au ca scop îndeplinirea obligaţiilor care le revin operatorilor economici privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje şi raportarea informaţiilor referitoare la gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje; să demonstreze prin planul de operare propus că au capacitatea să implementeze la nivel naţional, în cadrul sistemelor integrate de gestionare a deşeurilor, colectarea, valorificarea, inclusiv reciclarea deşeurilor de ambalaje, astfel încât să asigure funcţionarea eficientă şi transparentă a acestora la nivelul judeţului; să demonstreze prin planul de operare propus că au capacitatea de atingere a obiectivelor prevăzute în Strategia naţională de gestionare a deşeurilor, în Planul naţional de gestionare a deşeurilor, în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi în Hotărârea Guvernului nr. 621/2005, cu modificările şi completările ulterioare; să asigure finanţarea, în numele operatorilor economici, a tuturor costurilor care decurg din colectarea, valorificarea, inclusiv reciclarea tuturor deşeurilor de ambalaje generate în gospodăriile populaţiei, în limita cantităţilor de ambalaje primare pentru care au preluat obligaţiile.

Din interpretarea prevederilor Ordinului, coroborate cu menţiunile privind scopul adoptării sale, expuse în preambul, în Capitolul 1, Înalta Curte constată că susţinerile reclamantei cu privire la lipsa vinovăţiei sale sunt neîntemeiate, în fapt legiuitorul urmărind ca prin autorizarea acesteia să poată urmări în mod eficient şi transparent realizarea obiectivului anual, operatorul autorizat fiind cel ţinut să facă dovada îndeplinirii efective a obiectivelor în faţa organului de control.

Încheierea unui contract cu un valorificator/reciclator, autorizat pentru executarea operaţiunilor de valorificare/reciclare, nu este de natură a transfera obligaţiile asumate prin H.G. nr. 621/2005 şi Ordinul comun nr. 2742/3190/305 din 21 noiembrie 2011 asupra cocontractantului, o astfel de interpretare lăsând practic fără efect dispoziţiile legale ce instituie în sarcina operatorului autorizat responsabilitatea de asigurare a atingerii obiectului final.

Curtea reţine astfel că autorizarea anumitor operatori, precum reclamanta, în scopul preluării responsabilităţii îndeplinirii obiectivelor anuale de la operatorii economici care introduc ambalaje pe piaţa naţională, a urmărit tocmai centralizarea şi monitorizarea atingerii scopului final, în mod simplificat şi eficient, prin tragerea la răspundere doar a acestor operatori autorizaţi, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de valorificare prin reciclare sau prin alte metode. A admite că aceştia, la rândul lor, sunt îndreptăţiţi să transfere responsabilitatea îndeplinirii obiectivelor către valorificatorii/reciclatorii cu care încheie contracte în baza cărora îndeplinesc efectiv activitatea de reciclare (reprelucrare), contravine prevederilor pct. 23 lit. a) din Anexa la Ordinul comun nr. 2742/3190/305 din 21 noiembrie 2011.

Potrivit acestui text, "operatorii economici care au obţinut licenţa de operare au următoarele obligaţii: a) să organizeze şi să finanţeze, pe baza costurilor reale, în numele operatorilor economici responsabili, colectarea, valorificarea, inclusiv reciclarea deşeurilor de ambalaje, raportarea modului de gestionare a acestora şi atingerea tuturor obiectivelor prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi în Hotărârea Guvernului nr. 621/2005, cu modificările şi completările ulterioare".

Dispoziţiile pct. 23 lit. o) din acelaşi act, care prevăd că operatorii au obligaţia "să încheie contracte cu colectorii autorizaţi să preia deşeuri de ambalaje, care acceptă condiţiile contractuale, în limita cantităţilor şi tipurilor de ambalaje preluate de la operatorii economici responsabili", nu fac nicio referire la vreun transfer de responsabilitate în faţa autorităţilor statului, cu privire la îndeplinirea obiectivelor, ci conferă operatorului autorizat un mijloc prin care operaţiunea de reciclare poate fi efectiv concretizată. Practic, operatorul autorizat pentru îndeplinirea obiectivelor de valorificare nu trebuie, în mod necesar, să deţină în acelaşi timp şi calitatea de reciclator, dar aceasta nu înseamnă că autorizarea desfăşurării unei activităţi cum este reciclarea echivalează cu autorizarea operatorilor economici în scopul preluării responsabilităţii de îndeplinire a obiectivelor anulare de valorificare a deşeurilor, cele două obiecte de activitate fiind distincte, scopul acestora fiind diferit.

Înalta Curte va înlătura aşadar susţinerile reclamantei potrivit cărora pârâta avea obligaţia de a verifica îndeplinirea obligaţiilor de reciclare deşeuri de către terţii operatori, astfel cum au fost asumate prin contractele încheiate cu reclamanta ori cum au fost autorizate, aceste aspecte fiind irelevante prin prisma propriilor obligaţii ale reclamantei, ce îi incumbă conform H.G. nr. 621/2005, de operator autorizat ţinut să asigure îndeplinirea obiectivelor anuale de reciclare.

În ceea ce priveşte terţii operatori, aceştia au fost autorizaţi să desfăşoare o anumită activitate economică, fiind ţinuţi să răspundă în faţa autorităţilor statului exclusiv cu privire la încadrarea activităţii în obiectul de activitate declarat şi autorizat, iar nu cu privire la aducerea la îndeplinire întocmai a obligaţiilor contractuale asumate prin contractele încheiate cu reclamanta.

Cu privire la conţinutul jurisprudenţei CJUE, Înalta Curte constată, pe de o parte, că în prezenta cauză nu s-a invocat o fraudă, iar deciziile amintite de recurentă sunt pronunţate în materie de TVA, astfel că nu se regăseşte situaţia premisă pentru a putea prelua ca atare concluziile din cauzele amintite; pe de altă parte, ceea ce i s-a imputat recurentei are ca sursă neîndeplinirea propriilor obligaţii asumate potrivit legii, aşa cum s-a argumentat mai sus pe larg, iar nu faptele unor terţi.

În concluzie, toate criticile de recurs subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate.

7.3. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

În temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinţei nr. 84/2018 din 4 iunie 2018 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 22 martie 2021.