Taxpayer wins partial cassation on VAT deduction refusals; fuel-purchase deductions and salary reclassification upheld.

Şedinţa publică din data de 19 martie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal la data de 29.03.2016 sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa anularea Deciziei nr. 1144 din 14 decembrie 2015 privind soluţionarea contestaţiei fiscale; anularea Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x din 30.04.2015 emis de AJFP Ialomiţa, a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din 30.04.2015 emise de AJFP Ialomiţa şi a Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x din 30.04.2015 emise de AJFP Ialomiţa, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1275 din data de 07.04.2017 Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiată acţiunea.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta a invocat, în esenţă, greşita aplicare a legii sub aspectul motivelor procedurale invocate, respectiv necercetarea criticilor referitoare la nemotivarea actelor administrativ-fiscale; greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte impozitul pe veniturile asimilate salariilor şi contribuţiile aferente respectiv indemnizaţia de deplasare, diurnele, şi alte sume asimilate şi beneficiile sub forma folosirii autoturismelor în scop personal; greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte taxa pe valoare adăugată, respectiv în ceea ce priveşte diminuarea bazei impozabile cu suma de 499.068 RON cu TVA aferentă în valoare de 118.559 RON reprezentând stornările de avansuri către A. S.R.L., refuzul dreptului de deducere pentru suma de 206.200 RON aferentă erorii preluate din factura seria x nr. x din 05.12.2011, refuzul dreptului de deducere pentru suma de 41.843 RON reprezentând TVA aferentă achiziţiilor de carburanţi auto, şi pentru TVA-ul aferent achiziţiilor de la A. S.R.L. şi B. S.R.L..

4. Apărări formulate în cauză

Intimata-pârâtă DGRFP PLOIEŞTI - ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE IALOMIŢA a depus întâmpinare, în cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii pronunţată de către instanţa de fond.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând probele administrate în cauză Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând să fie admis cu consecinţa casării în parte a sentinţei şi admiterii în parte a acţiunii după cum urmează:

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs privind necercetarea criticilor referitoare la nemotivarea actelor administrativ-fiscale, Înalta Curte constată că prima instanţă a analizat în mod temeinic aceste critici, reţinând că din cercetarea conţinutului Raportului de inspecţie fiscală şi al Deciziei de impunere, rezultă că organul fiscal a arătat, care au fost raţiunile în fapt şi în drept ce au stat la baza emiterii acestor acte, din analiza acestor acte reieşind situaţia de fapt avută în vedere şi norma de drept aplicată.

Afirmaţia recurentei în sensul că organele fiscale nu au indicat operaţiunile analizate şi constatările care au condus la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare, aspect care a fost susţinut şi de expertul contabil, nu poate fi primită întrucât motivarea unei decizii a autorităţii fiscale trebuie evaluată în raport de particularităţile fiecărui debit suplimentar constatat, neptându-se susţine că este obligatoriu, pentru motivarea actului, să existe o individualizare a operaţiunilor care au fost avute în vedere de autoritatea publică.

Spre exemplu, în ceea ce priveşte impozitul pe veniturile asimilate salariilor ca urmare a recalificării indemnizaţiilor de deplasare, diurnelor şi altor sume asimilate nu era necesar ca autoritatea publică să individualizeze fiecare astfel de sumă recalificată, fiind suficient să indice cuantumul, perioada pentru care a operat recalificarea şi motivele avute în vedere, în condiţiile în care, pentru toate sumele achitate în perioada menţionată de autoritatea fiscală s-au reţinut aceleaşi nereguli care au impus luarea măsurii contestate.

De asemenea, în ceea ce priveşte sumele considerate beneficii acordate sub forma folosirii autoturismelor în scop personal, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, în anexa nr. 5 la RIF 8 fila x, este prezentată situaţia de calcul a bazei impozabile la impozitul pe venituri din salarii, regăsindu-se, pe feluri de cheltuieli, sumele acordate salariaţilor ce au fost considerate drepturi salariale. Neregula constatată afectând de o manieră globală cheltuielile din categoria respectivă nu era necesară individualizarea autoturismelor şi a şoferilor la care se referă măsura, fiind suficientă preludarea datelor centralizate din contabilitatea societăţii, pe categorii de cheltuieli.

Cât priveşte taxa pe valoarea adăugată calculată suplimentar, în acest caz au fost indicate tranzacţiile precise cu privire la care au fost stabilite diferenţele imputate astfel încât critica recurentei nu are niciun suport faptic.

În ceea ce priveşte sumele suplimentare calculate cu titlu de impozit pe venituri asimilate salariilor ca urmare a recalificării indemnizaţiilor de deplasare, diurnelor şi altor sume asimilate ca drepturi de natură salarială, Înalta Curte constată că, în speţă, se pune problema dacă societatea a prezentat acte suficiente pentru a dovedi faptul că diurnele au fost achitate doar în cazul în care deplasarea depăşea 12 ore, aşa cum prevede art. 11 din H.G. nr. 1860/2006.

Instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine o greşită aplicare de către organul fiscal a legii fiscale, deoarece acesta a reţinut că nu pot fi identificate cursele care pot depăşi 12 h ca durată, ceea ce înseamnă că nu s-a dovedit natura de diurnă a sumelor acordate, astfel că a devenit aplicabilă regula din art. 55 alin. (1) Codul fiscal.

Instanţa de fond a menţionat faptul că organele fiscale au reţinut o serie de nereguli şi neconcordanţe în privinţa actelor contabile în temeiul cărora au fost acordate aceste drepturi băneşti iar probatoriul administrat de reclamantă nu a fost de natură să combată cele reţinute în actele administrativ fiscale contestate. Au fost înlăturate, totodată, în mod motivat, concluziile expertului contabil cu privire la acest punct din contestaţie.

Or, prin motivul de recurs invocat de recurenta reclamantă cu privire la aceste sume se tinde la reevaluarea, de către instanţa de control judiciar, a probelor administrate la instanţa de fond. Cum, însă, recursul este o cale extraordinară de atac care se poate exercita doar pentru motive de nelegalitate limitativ prevăzute de C. proc. civ. şi întrucât, conform art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., modalitatea în care instanţa de fond a evaluat materialul probator nu se numără printre criticile care pot face obiectul recursului, fiind vorba de o chestiune de temeinicie a sentinţei, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs nefiind posibilă reevaluarea probelor în cadrul acestei căi de atac.

Recurenta reclamantă a invocat, în mod formal, o greşită aplicare de către instanţa de fond a art. 55 alin. (2) lit. k) în loc de art. 55 alin. (4) din Codul fiscal însă se constată că alegerea articolului de lege aplicabil în speţă depindea în mod esenţial, de calificarea pe care o primeau sumele acordate salariaţilor, în funcţie de modalitatea de evaluare a probatoriului administrat în cauză, astfel încât, în esenţă critica invocată este una de temeinicie nu una de legalitate.

În mod similar, în ceea ce priveşte beneficiile acordate unor salariaţi sub forma folosirii în interes personal a unor autoturisme ale societăţii, recurenta afirmă că este vorba de cheltuieli cu combustibilul utilizat de personalul care se deplasa în interes de serviciu, la ARR, Poliţie, Service auto, achiziţii piese auto, depuneri documentaţii la diverse instituţii însă instanţa de fond, analizând materialul probator administrat în cauză a reţinut că nu s-a făcut o probă în acest sens deşi sarcina probei revenea reclamantei.

Or în recurs nu se mai poate proceda la reevaluarea probelor, formularea acestei căi de atac fiind posibilă doar pe aspecte de legalitate nu şi pe aspecte de temeinicie a sentinţei.

În ceea ce priveşte taxa pe valoare adăugată aferentă facturilor de stornare a avansurilor către S.C. A. S.R.L., prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a efectuat prestări de cel puţin aceeaşi valoare cu valorile stornate şi nu a restituit avansurile, nu avea dreptul să diminueze baza impozabilă a TVA colectată. Din fişa de cont 4111 nu rezultă că s-au efectuat şi facturat serviciile de transport, pentru care s-au stornat avansurile. Din dosarul contestaţiei a rezultat (aspect faţă de care reclamanta nu a adus probe contrare) că facturile emise de reclamantă către A. S.R.L. în decembrie 2011 au fost de vânzare de marfă şi nu de prestări servicii de transport, în timp ce avansurile fuseseră încasate pentru prestări de servicii de transport marfă, iar nu pentru marfă). Astfel, nu s-a dovedit că au fost efectuate serviciile de transport pentru care s-au achitat cu avansurile ce au fost apoi stornate.

În drept s-a avut în vedere faptul că, potrivit pct. 69 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004, aferent art. 155 Codul fiscal:

"(3) Regularizarea facturilor emise de către furnizori/prestatori pentru avansuri, sau în cazul emiterii de facturi parţiale pentru livrări de bunuri sau prestări de servicii, se realizează prin stornarea facturii de avans la data emiterii facturii pentru contravaloarea integrală a livrării de bunuri şi/sau prestării de servicii. Stornarea se poate face separat sau pe aceeaşi factură pe care se evidenţiază contravaloarea integrală a livrării de bunuri şi/sau prestării de servicii. Pe factura emisă se va face o referire la facturile de avans sau facturile parţiale emise anterior, atunci când se emit mai multe facturi pentru aceeaşi operaţiune, în conformitate cu prevederile art. 155 alin. (5) lit. n) din Codul fiscal. În cazul operaţiunilor pentru care baza impozabilă este stabilită în valută, la regularizare se vor avea în vedere prevederile art. 1391din Codul fiscal şi pct. 22. Nu se impune regularizarea de către beneficiarul care are obligaţia plăţii taxei, conform art. 150 alin. (2) - (6), art. 151 sau art. 1511din Codul fiscal, în cazul facturilor de avans sau a facturilor parţiale emise de furnizorii de bunuri sau de prestatorii de servicii."

Recurenta susţine că a dovedit faptul că a efectuat prestări către S.C. A. S.R.L. de valoare mai mare decât valoarea avansurilor stornate situaţie în care nu era necesară restituirea avansului şi nici nu prezenta relevanţă dacă facturile se refereau la acelaşi tip de prestare. Bugetul de stat nu a fost prejudiciat în niciun mod prin stornarea facturilor respective.

Acest motiv de recurs este fondat.

Interpretarea dată de instanţa de fond punctului 69 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004, aferent art. 155 Codul fiscal este eronată, prima instanţă ajungând în mod greşit la concluzia că în toate situaţiile în care se stornează avansul fără a se mai executa prestaţia pentru care acesta a fost acordat este necesară o restituire efectivă a respectivului avans. Or, este evident că nu mai este necesară o astfel de restituire efectivă în situaţia în care prestatorul, care a beneficiat de avans, realizează prestaţii de valoare mai mare decât avansul încasat. Într-o astfel de situaţie părţile pot proceda la stornarea facturii de avans, dacă decid ca prestaţia pentru care respectivul avans a fost acordat să nu se mai execute, şi la emiterea unei facturi pentru ceea ce s-a executat efectiv, regularizarea datoriilor reciproce urmând să se realizeze prin efectuarea unei singure plăţi pentru diferenţa dintre valoarea serviciilor executate şi valoarea avansului. În acest fel se realizează o compensare parţială a datoriilor reciproce, compensarea reprezentând o modalitate legală de stingere a datoriilor reciproce a două societăţi comerciale.

Aşa cum a arătat şi recurenta reclamantă, în acest mod bugetul de stat nu este prejudiciat, taxa pe valoare adăugată fiind aceeaşi indiferent dacă regularizarea datoriilor reciproce se realizează în această modalitate sau dacă societăţile efectuează plăţi reciproce pentru restituirea avansului şi, respectiv, pentru plata serviciilor efectiv prestate.

În consecinţă, chiar dacă facturile emise de S.C. A. S.R.L. se refereau la prestaţii diferite de cele pentru care au fost acordate avansurile, în condiţiile în care valoarea acestora depăşea valoarea plătită ca avans era posibilă stornarea facturilor de avans fără o restituire efectivă a sumelor încasate deja de recurentă. Refuzul de deducere a TVA pentru aceste avansuri este, în aceste condiţii, nejustificat.

În ceea ce priveşte refuzul de deducere pentru suma de 206.200 RON aferentă erorii preluate din factura x din data de 05.12.2011 s-a reţinut că Organele fiscale şi cele de soluţionare a contestaţiei au considerat că suma reprezentând TVA în cuantum de 206.400 RON aferentă erorii de preluare din factura seria x nr. x din 05.12.2011 a fost greşit dedusă de reclamanta şi, prin urmare, constituie TVA suplimentar de plată; reclamanta nu a negat existenţa erorii şi caracterul nedeductibil al taxei aferente valorii trecute eronat în decont dar a arătat că a corectat această eroare în decontul din luna decembrie 2012, când inspecţia fiscală era suspendată.

Prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că organul de inspecţie fiscală nu avea obligaţia să ţină seama de declaraţia rectificativă întocmită de recurenta reclamantă în luna decembrie 2012 în condiţiile în care, potrivit art. 84 alin. (1) şi (6) Codul de procedură fiscală:

"(1) Declaraţiile fiscale pot fi corectate de către contribuabil, din proprie iniţiativă, pe perioada termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale.

(...)

(6) În situaţia în care în timpul inspecţiei fiscale contribuabilul depune sau corectează declaraţiile fiscale aferente perioadelor şi impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor venituri ce fac obiectul inspecţiei fiscale, acestea nu vor fi luate în considerare de organul fiscal."

Recurenta susţine că nu se poate considera perioadă a inspecţiei fiscale perioada de suspendare şi chiar instanţa de fond a apreciat în acest sens atunci când s-a pronunţat cu privire la respectarea duratei inspecţiei fiscale (când a considerat că perioada de suspendare nu intră în calculul acestei durate).

Aceste susţineri sunt neîntemeiate.

În raport de scopul edictării interdicţiei de mai sus este evident că prin expresia în timpul inspecţiei fiscale în sensul art. 84 alin. (6) din codul de procedură fiscală, se înţelege intervalul de timp de la momentul începerii inspecţiei fiscale până la finalizarea acesteia.

Potrivit art. 94 alin. (1) din codul de procedură fiscală Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a accesoriilor aferente acestora.

Or, interdicţia reglementată de art. 84 alin. (6) din Codul de procedură fiscală se justifică tocmai prin raportare la acest obiect al inspecţiei fiscale, organele fiscale verificând legalitatea unor declaraţii preexistente momentului începerii controlului. Raţiunea pentru care legiuitorul a limitat posibilitatea întocmirii unor declaraţii rectificative după momentul declanşării inspecţiei fiscale subzistă pe toată perioada până la finalizarea acesteia inclusiv pe perioada în care se impune suspendarea inspecţiei fiscale. În caz contrar organele fiscale ar ajunge să verifice declaraţii care au suferit modificări după momentul declanşării inspecţiei, or tocmai evitarea unei astfel de situaţii s-a urmărit prin regula instituită la art. 84 alin. (6) din Codul de procedură fiscală.

Cât priveşte pretinsa inconsecvenţă a instanţei de fond Înalta Curte constată că noţiunea de durată a inspecţiei fiscale în sensul art. 104 din Codul de procedură fiscală nu se confundă cu sintagma în timpul inspecţiei fiscale din cuprinsul art. 84 alin. (6) din acelaşi act normativ, fiind evidentă atât diferenţa terminologică cât şi raţiunile diferite care au fost avute în vedere de legiuitor în cele două articole menţionate.

Art. 104 din Codul de procedură fiscală stabileşte o limită în timp a inspecţiei fiscale pentru a da satisfacţie principiului celerităţii şi a certitudinii impunerii, fiind firesc ca din calculul acestei durate să fie înlăturate perioadele în care organul fiscal se află în imposibilitate de derulare a inspecţiei din motive legate de necesitatea derulării unor verificări prealabile.

În ceea ce priveşte taxa pe valoare adăugată în cuantum de 41.843 RON pentru achiziţiile de carburanţi Înalta Curte constată că organele fiscale au solicitat recurentei reclamante să justifice consumul de carburanţi pentru luna februarie 2011 în sensul indicării activităţilor taxabile în folosul cărora s-a realizat achiziţia şi, potrivit celor reţinute de instanţa de fond, o astfel de justificare nu a fost realizată.

Dincolo de faptul că în recurs nu s-ar mai putea proceda la o reevaluare a probelor pentru stabilirea unei situaţii de fapt diferite de cea reţinută de instanţa de fond, în speţă se constată că recurenta nu combate cele reţinute de instanţa de fond decât de o manieră generală, afirmând că respectivul combustibil a fost folosit pentru activitatea de transport pe care o realizează societatea. Or, în condiţiile în care s-au solicitat dovezi privind respectivele transporturi pentru o lună determinată recurenta ar fi trebuit să fie în măsură să indice transporturile realizate cu combustibilul respectiv, prezentând acte în acest sens.

Expertul contabil a indicat combustibilul consumat pentru fiecare autovehicul al recurentei, în funcţie de numărul de kilometri parcurşi în luna februarie 2011 dar nu a indicat activităţile taxabile concrete pentru care au fost parcurşi respectivii kilometri.

În consecinţă, în mod corect a fost refuzat dreptul de deducere al societăţii pentru taxa pe valoarea adăugată aferentă combustibilului achiziţionat în luna februarie 2011 în condiţiile în care contribuabilul nu a fost în măsură să dovedească faptul că achiziţia a fost realizată în scopul operaţiunilor sale taxabile aşa cum impune art. 145 din Codul fiscal.

În ceea ce priveşte achiziţiile de la A. S.R.L. şi B. S.R.L., Înalta Curte constată că criticile formulate de recurentă pe aceste aspecte sunt întemeiate.

Instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a normelor de procedură şi, totodată, a aplicat greşit normele de drept material, procedând la o răsturnare a sarcinii probei cu privire la realitatea tranzacţiilor analizate.

Pentru raporturile comerciale derulate cu cele două societăţi menţionate recurenta reclamantă a depus facturi, acestea făcând dovada până la proba contrară cu privire la tranzacţiile pe care le consemnează.

Reglementarea europeană şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt favorabile recurentei reclamante. Instanţa europeană a statuat, în mod constant că "principiul fundamental al neutralităţii TVA-ului impune ca deducerea TVA-ului aferent intrărilor să fie acordată dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerinţe de formă au fost omise de către persoanele impozabile" (C-385/09 Nidera Handelscompagnie BV paragraful 42).

În aceeaşi hotărâre Curtea de Justiţie arată că "În temeiul articolului 178 litera (a) din Directiva 2006/112, exercitarea dreptului de deducere în temeiul articolului 168 litera (a) din aceasta, în ceea ce priveşte livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, este supusă unei singure condiţii de formă care priveşte deţinerea de către persoana impozabilă a unei facturi emise în conformitate cu articolele 220-236 şi 238-240 din această directivă." (C-385/09 Nidera Handelscompagnie BV paragraful 47).

În mod artificial instanţa de fond interpretează anumite vicii de formă ale facturilor ca şi condiţii de fond, apreciind că o factură care prezintă vicii de formă nu mai are forţă probantă ceea ce ar conduce la concluzia că tranzacţiile consemnate în aceasta ar fi fictive. Un astfel de raţionament ar fi de natură să nege jurisprudenţa europeană, transformând în mod automat un viciu de formă considerat neesenţial de instanţa europeană, într-un viciu de fond care conduce la negarea dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată plătită în amonte şi la înfrângerea principiului neutralităţii.

Interpretarea corectă, în spiritul jurisprudenţei europene, este aceea că, odată depusă o factură care nu prezintă vicii de formă grave care să împiedice autorităţile să identifice tranzacţia şi furnizorul, aceasta face dovada tranzacţiei consemnate până la proba contrară. Este adevărat că proba contrară poate fi făcută şi cu ajutorul prezumţiilor (care au ca efect răsturnarea sarcinii probei) dar aceste prezumţii nu se pot întemeia pe eventuale vicii de formă neesenţiale ale facturii.

Raportându-ne la situaţia concretă, se constată că în ceea ce priveşte achiziţia de la A. S.R.L. organele de inspecţie fiscală au refuzat dreptul de deducere al TVA-ului aferent acestei achiziţii, considerând că facturile de la A. S.R.L. nu conţin toate informaţiile obligatorii prevăzute de art. 155 alin. (5) Codul fiscal, respectiv nu sunt completate datele privind mijloacele de transport sau datele privind numele delegatului, numele persoanei care a întocmit factura furnizorului este persoana care are şi semnătura digitală (C.), persoană ce figurează în baza de date ANAF cu semnătura digitală la mai multe firme din grupul A..

Se observă că aceste vicii se refereau la aspecte neesenţiale mai ales în condiţiile în care, aşa cum a arăta recurenta reclamantă, cele două societăţi au depozitul în acelaşi spaţiu, nepunându-se problema unui veritabil transport al mărfurilor achiziţionate. În plus, în aceeaşi zi, recurenta reclamantă a procedat la vânzarea bunurilor achiziţionate către o societate cu sediul în Bulgaria, situaţie în care preluarea bunurilor pentru a fi transportate la respectiva societate se putea face direct din depozitul A. S.R.L., neexistând o interdicţie legală în acest sens.

Se observă că organele fiscale nu au negat realitatea achiziţiilor efectuate de către A. S.R.L. (aşadar marfa vândută era deţinută în mod real de către furnizor) şi nici vânzarea, mai departe, către societatea din Bulgaria. În aceste condiţii nu existau motive pentru care să se nege realitatea tranzacţiei dintre A. S.R.L. şi recurenta reclamantă.

În ceea ce priveşte achiziţia de la B. S.R.L. (anterior D. SA) organele de inspecţie fiscală au refuzat dreptul de deducere al TVA-ului aferent acestei achiziţii, motivând că pe facturile de achiziţie (de gresie şi faianţă în luna decembrie 2011) nu sunt completate date privind mijloacele de transport, iar numele persoanei care a întocmit factura furnizorului este persoana care are şi semnătura digitală şi care figurează în baza de date ANAF cu semnătură digitală pentru mai multe firme deşi are calitatea de angajat al S.C. B. S.R.L.; la delegat apare numele E., care a avut calitatea de angajat la S.C. B. S.R.L.. Organele fiscale au pus la îndoială realitatea tranzacţiei, în condiţiile în care nu au putut realiza un control încrucişat la societatea B. S.R.L. (anterior D. SA).

Şi în acest caz refuzul de deducere al TVA ar fi trebuit să intervină doar în situaţia în care organele fiscale ar fi avut o certitudine cu privire la caracterul fictiv al tranzacţiilor nu doar o îndoială cu privire la realitatea acestor tranzacţii. Imposibilitatea efectuării unui control încrucişat la societatea furnizoare nu poate să îi fie imputată recurentei reclamante, aceasta nefiind ţinută răspunzătoare pentru comportamentul partenerilor săi de afaceri cât timp nu se dovedeşte existenţa unei participări la o fraudă fiscală.

De asemenea, lipsa actelor de transport a fost pe deplin justificată de recurenta reclamantă care a arătat că transportul a căzut în sarcina furnizorului astfel încât nu i se poate imputa ei vreun viciu în legătură cu modalitatea de întocmire a acestor acte.

Mai mult, se constată că organele fiscale au sesizat şi organele de cercetare penală cu privire la existenţa indiciilor privind săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în legătură cu aceste tranzacţii şi, în urma cercetărilor, s-a decis prin ordonanţa din 07.09.2018 dată în dosarul x/2013 că nu există suficiente elemente pentru a se conchide că tranzacţiile sunt fictive, motiv pentru care s-a procedat la clasarea sesizării.

În acelaşi sens este si procesul-verbal încheiat la data de 17.10.2019 de Direcţia regională antifraudă fiscală 3 Alexandria organul de inspecţia constatând că evidenţa contabilă a fost corect ţinută de recurenta reclamantă, tranzacţiile derulate nu sunt fictive şi livrarea intracomunitară a fost confirmată de partenerul extern.

Aceste constatări ulterioare momentului pronunţării sentinţei atacate sunt de natură să întărească raţionamentul Înaltei Curţi în sensul că instituirea unei prezumţii privind caracterul fictiv al tranzacţiilor derulate cu S.C. A. S.R.L. şi D. S.A. era lipsită de suport legal fiind vorba de o răsturnare nelegală a sarcinii probei.

Faţă de toate aceste considerente şi în raport de prevederile art. 496 şi 497 din C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa şi pe fond va admite în parte acţiunea şi va anula în parte Decizia nr. 1144 din 14 decembrie 2015 privind soluţionarea contestaţiei fiscale; anularea Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x din 30.04.2015 emis de AJFP Ialomiţa, a Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din 30.04.2015 emise de AJFP Ialomiţa respectiv în ceea ce priveşte refuzul dreptului de deducere pentru TVA în valoare de 118.559 RON cu accesoriile aferente şi pentru TVA în valoare de 1.014.277 RON cu accesoriile aferente.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1275 din 7 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând cauza pe fond:

Admite în parte acţiunea.

Anulează în parte decizia nr. 1144/14.12.2015 privind soluţionarea contestaţiei fiscale, Raportul de inspecţie fiscală nr. x/30.04.2015 emis de AJFP Ialomiţa şi Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. x/30.04.2015 emisă de AJFP Ialomiţa, respectiv în ceea ce priveşte refuzul dreptului de deducere pentru TVA în valoare de 118.559 RON cu accesoriile aferente şi pentru TVA în valoare de 1.014.277 RON, cu accesoriile aferente.

Menţine în rest sentinţa atacată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2020.