Nullity of cassation appeal for failure to articulate specific legal grounds challenging suspension of fiscal joint liability execution

Şedinţa publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 12.08.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, să se dispună, în baza prevederilor art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei nr. 42611/20.07.2020 de angajare a răspunderii solidare, cu privire la plata obligaţiilor fiscale restante ale debitoarei S.C. A. S.R.L. (CUI x), în cuantum total de 18.428.805 RON.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 56 din 1 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a fost suspendată executarea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/20.07.2020 emisă de pârâtă, până la momentul pronunţării instanţei de fond şi a fost obligată pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov să achite reclamantei A. S.R.L. suma de 5.020 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 56 din 1 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

În contextul prezentării situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă a arătat că înţelege să reitereze apărările formulate în dosarul de fond.

Astfel, a arătat că actul administrativ-fiscal emis în sarcina reclamantei şi a cărui suspendare se solicită în prezenta cauză a fost emis în mod corect şi legal, acest aspect urmând a fi verificat, în primul rând de către organele de soluţionare competente din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Braşov şi, ulterior, de către instanţa de judecată, dacă va fi sesizată.

Totodată, a susţinut că motivele invocate de către reclamantă în susţinerea cererii de suspendare reprezintă motive ce pot fi invocate pe fondul cauzei, fiind invocate şi în cererea de anulare care a fost formulată de către aceasta, înregistrată la organul fiscal emitent la data de 10.08.2020 sub nr. 29170, fiind în curs de soluţionare potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, suspendarea executării actelor administrativ-fiscale se poate dispune "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente", condiţii avute în vedere şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 5191/27.10.2005.

Referitor la sintagma pagubă iminentă, recurenta-pârâtă a menţionat că aceasta se referă la prejudiciul material viitor şi previzibil sau după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, însă cererea reclamantei nu conţine nicio menţiune clară, respectiv nu menţionează în mod distinct dreptul vătămat, interesul legitim vătămat.

În opinia recurentei, faţă de starea de fapt şi de drept, este evident că nu s-a creat nici vreo îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, condiţii analizate şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia evocată anterior şi în Decizia nr. 1390/20.04.2006 pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.

În plus, recurenta a menţionat că existenţa cazului bine justificat presupune existenţa unei îndoieli asupra temeiniciei actelor administrativ fiscale atacate şi că, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, instanţa supremă a statuat în mod constant că existenţa condiţiilor legale, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, nu se prezuma, ci trebuie dovedită (Decizia nr. 4049/27.06.2007 pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie). Totodată simpla executare a unui act administrativ fiscal nu produce prin ea însăşi o pagubă, fiind necesar ca iminenţa producerii acesteia să fie dovedită de către partea adversă, astfel cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1377/15.03.2012, neputându-se susţine că actele administrativ-fiscale emise în executarea şi aplicarea legii ar putea produce un prejudiciu material viitor şi previzibil reclamantei, cât timp actul emis în sarcina acestuia de către organele fiscale în cadrul AJFP Braşov nu a fost anulat/modificat.

Recurenta-pârâta a mai susţinut că, din cererea de suspendare formulată de reclamantă, din înscrisurile depuse în susţinere, nu rezultă că aceasta face dovada existenţei unei pagube iminente, or, aşa cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Deciziile nr. 1377/15.03.2012 şi nr. 2537/13.05.2010, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de dispoziţiile menţionate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.

Referitor la cererea reclamantei privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, recurenta-pârâta a solicitat instanţei de judecată respingerea acesteia, ca neîntemeiată, având în vedere că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ., în condiţiile în care autorităţile fiscale au aplicat corect legislaţia. În subsidiar, recurenta-pârâtă a solicitat instanţei să facă aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul diminuării onorariilor solicitate raportat la complexitatea cauzei şi a activităţii depuse în cauză.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neindicarea motivelor de nelegalitate, care să se circumscrie prevederilor art. 488 C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentinţa este data cu corecta aplicare a dispoziţiilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 2 decembrie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 17 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, să se dispună, în baza prevederilor art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 şi a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei nr. 42611/20.07.2020 de angajare a răspunderii solidare, cu privire la plata obligaţiilor fiscale restante ale debitoarei S.C. A. S.R.L. (CUI x), în cuantum total de 18.428.805 RON.

Prin sentinţa recurată acţiunea a fost admisă, pârâta înţelegând să exercite calea de atac a recursului.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părţilor.

Astfel, deşi există formal o declaraţie de recurs, nu se indică explicit, raportat la textele invocate - art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. - care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza de nelegalitate a hotărârii instanţei de fond fiind astfel imposibil de realizat, exprimarea nemulţumirii faţă de soluţia pronunţată, fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate fie şi prin prisma dispoziţiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., neputând echivala cu motivarea recursului.

Înalta Curte constată că în declaraţia scrisă de recurs, înregistrată la dosar, recurenta-pârâtă prezintă situaţia de fapt şi preia aceleaşi texte legale incidente raportului juridic de drept material izvor al litigiului, fără însă să evidenţieze care sunt motivele concrete de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în motivele de casare antereferite, chiar dacă aceastea au fost invocate expres.

Aşa cum s-a arătat elocvent în practica judiciară, pe baza principiului echivalenţei actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere/reiterare a apărărilor de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunţării hotărârii atacate, acestea reprezintă poziţia părţii faţă de drepturile şi obligaţiile în discuţie, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunţată.

Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor legale şi la prezentarea circumstanţelor factuale ale cauzei, ci condiţia legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor şi raţionamentelor pe care se bazează.

În acest context, aşa cum s-a relevat mai sus, recurenta a indicat expres art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte aminteşte că potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. " Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiaza sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - întrucât astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Se mai reţine că prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt vizate situaţiile în care instanţa de fond evocă norme de drept substanţial incidente situaţiei în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată şi dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în textele de lege menţionate.

Înalta Curte reţine că sunt date în competenta instanţei de control judiciar exclusiv chestiunile care ţin de legalitatea soluţiei instanţei de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente, cu referire directă în cauza de faţă la prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reţinute ca temei al recursului.

Conform art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greşeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres şi limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt şi critici în legătură cu stabilirea stării de fapt nu pot face obiectul recursului.

Înalta Curte constată că, raportat la obiectul acţiunii, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea recurată este dată cu aplicarea/interpretarea greşită a legii, limitându-se însă la a reitera situaţia de fapt şi dispoziţiile legale invocate prin întâmpinare în faţa instanţei de fond.

Or, prima instanţă a analizat actul administrativ fiscal a cărui suspendare se solicită, susţinerile părţilor litigante şi, făcând aplicarea dispoziţiilor legale incidente, a reţinut, în esenţă, următoarele:

"(…) verificând numai sumar aceste susţineri, Curtea constată că argumentele referitoare la lipsa totală a motivării condiţiei premisă a angajării răspunderii solidare a reclamantei în condiţiile art. 25 alin. (3) lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 207/2015, respectiv dacă societatea reclamantă, direct ori indirect, controlează, este controlată sau se află sub control comun cu debitorul declarat insolvabil S.C. A. S.R.L., sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ, astfel că se circumscriu noţiunii de "caz bine justificat", prevăzut de lege.

În plus, verificând existenţa situaţie premise reglementate de art. 25 alin. (3) lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 207/2015, Curtea constată că aceasta pare a nu fi îndeplinită, aspect care va fi analizat definitiv însă de instanţa de contencios administrativ, în ipoteza în care aceasta va fi învestită cu analiza legalităţii actului administrativ fiscal.

Astfel, analizând actele constitutive ale societăţii reclamante, Curtea constată că asociat (unic sau majoritar) şi administrator a fost dl. B., fondatorul societăţii (asociat unic şi administrator în perioada 13.12.2017-03.05.2018, respectiv ulterior datei de 29.01.2020 şi asociat cu o participare de 45% din părţile sociale şi administrator al societăţii în perioada 03.05.2018 - 29.01.2020), dl. C. fiind asociat cu o participare de 55% la capitalul social, în perioada 03.05.2018 - 29.01.2020 .

Din verificarea situaţiei debitorului declarat insolvabil S.C. A. S.R.L., Curtea constată că asociat unic şi administrator al acesteia este dl. D., societatea fiind în insolvenţă din data de 10.08.2017, înainte cu 4 luni ca societatea reclamantă să fie constituită .

Prin urmare, faţă de această situaţie, ipoteza controlului direct pare a nu fi întrunită. În plus, faptul că, pentru o perioadă de o lună (02.04.2018 - 30.04.2018), în baza contractului individual de muncă nr. x/30.03.2018, reclamanta a angajat în funcţia de director tehnic, pe dl. D., fără ca acesta să aibă vreo atribuţie de conducere a societăţii, astfel cum rezultă din contractul individual de muncă şi fişa postului, în lipsa altor argumente, pare a nu contura condiţia controlului indirect vizat de norma legală arătată anterior. În plus, Curtea mai reţine că tranzacţiile realizate de către reclamantă de la S.C. A. S.R.L., vizate de organul fiscal au fost realizate anterior stabilirii relaţiilor de muncă precizate mai sus.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea va constata că argumentele de nelegalitate expuse de societatea reclamantă sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ a cărui suspendare este solicitată, fiind îndeplinită condiţia existenţei cazului bine justificat, reglementată de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Referitor la cea de-a doua condiţie reglementată de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Curtea constată că şi aceasta este îndeplinită în speţă, deoarece paguba iminentă constă în prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, astfel cum se prevede prin art. 2 lit. ş) din acelaşi act normativ.

Or, din înscrisurile depuse la dosar, Curtea constată că societatea reclamantă nu deţine în proprietate activele necesare desfăşurării activităţii (aparatele electronice), acestea fiind închiriate, obligaţiile lunare de plată cu titlu de chirie către furnizorii acestor echipamente fiind de peste 200.000 RON. În plus, cele 14 spaţii în care societatea are puncte de lucru şi în care îşi desfăşoară activitatea sunt tot închiriate, societatea plătind chirii aferente acestora în cuantum de 27.107 Euro/lună, astfel că, în ipoteza executării silite, va fi în imposibilitatea de a-şi continua activitate, cu consecinţa că cei 86 de angajaţi pe care îi are îşi vor pierde locurile de muncă .

Prin urmare, punând în balanţă interesul public de executare a actelor administrative în discuţie, de recuperate a creanţelor fiscale, care se bucură de prezumţia de legalitate, dar sunt contestate cu argumente de nelegalitate ce par a fi pertinente şi interesul privat, de salvgardare a societăţii reclamante, Curtea constată că suspendarea executării deciziei în litigiu reprezintă o măsură de natură să înlăture o pagubă iminentă - intrarea societăţii în insolvenţă. Curtea reţine că sistarea activităţii reclamantei este de natură să producă efecte ireparabile în plan social, prin disponibilizarea angajaţilor acesteia, dar şi în plan fiscal, contribuţiile acesteia la bugetul de stat fiind importante."

Aşadar, aceste argumente ar fi trebuit să fie combătute de către recurenta-pârâtă prin calea de atac declarată, însă aceasta nu a formulat nici o critică concretă de nelegalitate în privinţa hotărârii, din perspectiva nemotivării, nearătând nici modul în care au fost interpretate sau aplicate greşit prevederile legale incidente în cauză, susţinând în mod formal că reţinerile instanţei de fond sunt eronate, iar reţinerile organului fiscal de control sunt corecte.

Aşa fiind, instanţa de control judiciar constată că aspectele reţinute de către instanţa de fond în justificarea soluţiei de suspendare a actului administrativ fiscal nu au fost contestate, pe calea recursului, de către pârâtă.

Din această perspectivă, aşa cum s-a constatat în precedent, recursul declarat în cauză este inform din punct de vedere procedural şi, ca atare, nu satisface exigenţele pentru validarea sa.

În consecinţă, reţinând că recursul promovat nu este explicit în vreo critică compatibilă cu materia recursului, având în vedere şi faptul că, în speţă, nu este prezent nici un motiv de recurs de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C.prov.civ., va constata nulitatea recursului declarat de pârâtă.

Având în vedere această soluţie, în raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte, care a formulat recurs privind modul de soluţionare a fondului litigiului de către prima instanţă, ceea ce a necesitat din partea intimatei-reclamante avansarea unor cheltuieli pentru asistenţă juridică calificată, Înalta Curte reţine caracterul întemeiat al cererii de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă, urmând a o încuviinţa, conform dovezii depusă de aceasta în dosarul de recurs, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în raport de munca depusă de avocat, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea şi noutatea litigiului.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului, va constata nul recursul declarat de pârâtă şi va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă.

Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei nr. 56 din 1 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2021.