Application of guarantee cap per individual subrogated claim versus per creditor under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 12 martie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 13.01.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 3259 din 27.12.2016 emise de pârât ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea pârâtului la plata sumei de 11647,23 RON reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco şi penalităţi de întârziere, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă 2284 din data de 12 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a dispus anularea Deciziei FGA nr. 3259/27.12.2016 şi obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei ce a făcut obiectul deciziei anulate.

A respins, în rest, pretenţiile formulate ca neîntemeiate.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2084 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2284 din data de 12 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a arătat că prin decizia nr. 3259/27 decembrie 2016, FGA a respins cererea de plată a reclamantei, având în vedere că anterior soluţionării acesteia, FGA a plătit reclamantei suma totală de 450.000 RON, ce constituie plafonul de garantare stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Referitor la calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante, invocă greşita interpretare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât apreciind că în speţă creanţa contestatoarei este o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, în condiţiile în care îşi exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în faliment, ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi.

Mai arată că intimata-reclamantă este înscrisă în tabelul preliminar al creanţelor debitoarei B. S.A., în faliment, ca unic creditor de asigurare, cu precizarea că această creanţă de 450.000 RON este înscrisă sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a sumei, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare.

Recurentul-pârât mai invocă greşita interpretare dată de către prima instanţa dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care apreciind că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva B. S.A., adaugă la lege. Consideră că dispoziţiile actului normativ în discuţie stabilesc o cu totul altă situaţie decât cea reţinută în considerentele sentinţei recurate, întrucât dacă leguitorul ar fi intenţionat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanţă de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, sens în care invocă şi defintiile date de art. 4 din Legea nr. 213/2015 noţiunilor de creditor de asigurări şi creanţe de asigurare.

De asemenea, invocă art. 24 lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, 24 alin. (2) lit. a) şi b) din Ordinul CSA nr. 11/2011, precum şi Ordinul CSA nr. 5/2010, texte care se referă la limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, recurentul-pârât susţinând că în cazul acestei limitări, ce priveşte exclusiv şi explicit asigurătorii, limitarea este raportata la un eveniment - risc asigurat, şi nu la un creditor de asigurare, în timp ce pentru obligaţiile Fondului de Garantare a Asiguraţilor limitarea este expresă şi neechivocă prin raportare la un creditor de asigurare, făcându-se distincţie între asigurător şi FGA.

Aceasta întrucât necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilităţile FGA la un plafon de garantare maxim rezultă din faptul că FGA nu preia funcţiile unui asigurător, art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016 stabilind că "Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate", recurentul-pârât concluzionând că, astfel, nu are nici obligaţia de plată a despăgubirilor/indemnizaţiilor în cazul falimentului unui asigurător, în locul asigurătorului din contractul de asigurare, aşa încât interpretarea dată de către instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este nelegală.

Mai mult, consideră că preluarea de către FGA a obligaţiilor asigurătorului din contractul de asigurare nu este prevăzută de nicio dispoziţie legală din Legea nr. 213/2015, Legea nr. 85/2014, Legea nr. 503/2004 ori în alt act normativ.

Totodată, susţine că prima instanţă a ignorat dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborate cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi cu art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015, ce stabilesc scopul înfiinţării Fondului, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, asigurând astfel efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de lege.

Susţine că raportul juridic de asigurare îşi păstrează părţile de la momentul încheierii acestuia, obligaţiile Fondului fiind obligaţii proprii.

De asemenea, recurentul-pârât susţine că interpretarea dată de către prima instanţă încalcă scopul înfiinţării acestei instituţii, precum şi modalitatea de funcţionare a mecanismului de garantare, precum şi faptul că în speţă, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante A. S.A. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, instanţa fiind în eroare şi cu privire la acest aspect, întrucât plafonul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 se aplică pe contract de asigurare şi nu pe creditor de asigurare, creanţa A. S.A. fiind proprie şi exclusivă, în condiţiile în care intimata-reclamanta îşi exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie B. S.A., aflat în faliment. Astfel, atunci când asigurătorul CASCO formulează o acţiune în regres contra asigurătorului RCA, acesta o formulează în nume propriu, iar nu în numele asiguratului său, pentru care a achitat indemnizaţia de asigurare.

Prin urmare, susţine că activitatea de regres este o activitate de asigurare, specifică profesionistului, proprie exclusiv asigurătorilor autorizaţi potrivit legii, iar creanţa urmărită de asigurător este o creanţa de asigurare proprie, exclusivă asigurătorilor, nu şi persoanelor în dreptul cărora asigurătorul s-a subrogat în urma plăţii indemnizaţiei de asigurare.

Invocă cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 80/2017 referitoare la respingerea excepţiei de neconstitutionalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reţinând că aceste dispoziţii instituie o procedură necontencioasa pentru soluţionarea petiţiilor formulate de creditori, insistând asupra faptului că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiuni în justiţie pe calea dreptului comun, ci este necesar ca persoanele care se considera creditori să sesizeze Fondul prin formularea unei cereri de plată.

Mai consideră că în mod nelegal instanţa a înlăturat susţinerile sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. S.A., respectiv instanţa a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 213/2015, a prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 alin. (1), (3) şi (5) din Legea nr. 85/2014, întrucât calitatea de creditor a A. nu poate fi tratată diferit în cadrul celor două proceduri desfăşurate concomitent, din corelarea cărora reiese faptul că legislaţia specifică falimentului integrează procedurile administrative de plată desfăşurate prin intermediul FGA, iar unitatea de scop a legislaţiei în materia insolvenţei impune şi o unitate de interpretare a acesteia.

Menţionează că în mod greşit prima instanţa a ignorat conduita contestatoarei A. S.A. în cadrul procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A., de acceptare a calităţii sale de unic creditor de asigurare şi deţinător al unei creanţe în cuantum de 450.000 RON şi nu mai mult, aceasta figurând cu o creanţă în acest cuantum în tabelul preliminar al creanţelor debitoarei B. S.A..

4. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), anularea Deciziei nr. 3259 din 27.12.2016 şi, pe ale de consecinţă, obligarea pârâtului la plata sumei de 11647,23 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco.

Se reţine că, la soluţionarea cererii societăţii reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că în privinţa acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. S.A., deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate şi a obligat pârâtul la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest acţiunea.

În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definiţia creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forţă superioară şi anume dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală şi vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului, care vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este corectă, situaţie în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2284 din 12 iunie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2284 din data de 12 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2020.