Retroactive amendment of green certificate exemption mechanism: violation of non-retroactivity principle vs. implementation of authorized state aid scheme

Şedinţa publică din data de 12 martie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2016 reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată Guvernul României, solicitând anularea Hotărârii de Guvern nr. 113/2016 privind modificarea alin. (1) al art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 495/2014 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat privind exceptarea unor categorii de consumatori finali de la aplicarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie ("H.G. nr. 113/2016"), hotărâre publicată în Monitorul Oficial nr. 154 din 29 februarie 2016, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4042 din data de 14 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Totodată, a admis cererea de intervenţie în sprijinul pârâtului Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4042 din data de 14 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII- a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta a arătat că a invocat mai multe categorii de motive de nelegalitate a H.G. nr. 113/2016, iar instanţa a analizat şi a răspuns numai primului motiv, celelalte primind o rezolvare pur formală în cadrul hotărârii recurate.

Astfel motivul de anulare referitor la nerespectarea, prin actul administrativ atacat, a prevederilor Legii nr. 220/2008, ca act normativ cu forţă juridică superioară, a fost reiterat sumar de către instanţă, care nu a explicat în mod concret şi inteligibil de ce îl înlătură.

De asemenea, reclamanta a invocat nelegalitatea modificării schemei de ajutor de stat fără notificarea Comisiei Europene, iar prima instanţă a reţinut că H.G. nr. 113/2016 nu cuprinde o modificare a schemei de ajutor de stat, fără însă a susţine această concluzie. Acest răspuns formal, lipsit de substanţă, nu reprezintă o motivare propriu-zisă a hotărârii judecătoreşti.

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea principiului neretroactivităţii legilor art. 15 alin. 2 din Constituţie art. 69 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 şi art. 9 alin. (2) C. civ.

Astfel, hotărârea primei instanţe a atribuit actului atacat "rolul de a clarifica" reglementarea anterioară, dar a omis că norma interpretativă nu este exceptată de la principiul neretroactivităţii.

Instanţa a înlăturat în mod greşit argumentul privind modificarea retroactivă a mecanismului de exceptare, ignorând însuşi scopul declarat prin nota de fundamentare a H.G. nr. 113/2016, respectiv acela de a modifica o situaţie juridică petrecută în trecut, consumată la data intrării în vigoare a noii reglementări.

Vechea reglementare prevedea exceptarea "începând cu anul obţinerii acordului de exceptare", iar noua reglementare se referă la exceptarea "începând cu data emiterii acordului de exceptare". Ambele texte sunt clare şi au valenţe diferite sub aspectul întinderii exceptării acordate, procent din consumul de energie aferent întregului an în curs versus procent din consumul de energie înregistrat după data emiterii acordului de exceptare. Or, H.G. nr. 113/2016 a fost adoptată după ce "anul obţinerii acordului de exceptare" s-a încheiat, prin urmare, modificarea vizând acest an (2015) a fost retroactivă.

Toate elementele situaţiei juridice relevante pentru stabilirea cuantumului exceptării de care recurenta a beneficiat aferent consumului de energie din anul 2015 s-au consumat până la sfârşitul acestui an. Potrivit art. 4 alin. (9) din Legea nr. 220/2008, în anul 2016 urma să fie realizată doar o regularizare, pe baza calculelor aritmetice şi a datelor colectate şi raportate din anul precedent. Regularizarea valorii consumului exceptat la începutul anului următor nu poate constitui prilej pentru amendarea cadrului normativ în vigoare pe parcursul anului anterior. De altfel, cota anuală obligatorie de achiziţie de certificate verzi, definitivată în anul următor pentru anul precedent, nu este altceva decât un rezultat matematic determinat pe baza cantităţilor de E-SRE şi, respectiv, a consumului final din anul precedent.

Intervenţia Guvernului României prin H.G. nr. 113/2016 a schimbat pentru anul 2015 formula de calcul reglementată de lege, reducând beneficiul exceptării în detrimentul consumatorilor electrointensivi.

Nota de fundamentare a hotărârii de guvern relevă fără dubiu că scopul reglementării a fost acela de a regla/rectifica o situaţie juridică consumată, în contextul în care rezultatele aplicării mecanismului de exceptare au fost apreciate de emitent ca fiind nesatisfăcătoare.

În acest context, este greşită concluzia primei instanţe care se bazează pe premisa că forma anterioară a H.G. nr. 495/2014 lăsa loc de interpretări diferite. În realitate, H.G. nr. 113/2016, fie prin obiect, fie cel puţin prin scopul său, reprezintă o veritabilă schimbare normativă, respectiv modificare retroactivă a condiţiilor de "joc" în materie de acordare a ajutorului de stat.

Însuşi administratorul schemei de ajutor de stat - Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului - a comunicat în mod repetat, pe parcursul anului 2015, că exceptarea viza consumul aferent întregului an 2015, indiferent de data emiterii acordului de exceptare. Schimbarea poziţiei autorităţilor cu privire la întinderea efectelor exceptării reprezintă o conduită lipsită de minimul grad de previzibilitate în raport cu destinatarii acestor prevederi legale.

Recurenta a susţinut că hotărârea recurată aplică în mod greşit legea atunci când neagă recurentei-reclamante orice drepturi câştigate sub imperiul art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014, în forma iniţială.

Teza insuficientei clarităţi a variantei iniţiale a H.G. nr. 495/2014 este doar un pretext al modificării actului normativ şi o apărare pro cauza formulată de pârât şi intervenient. Această teză a fost preluată de prima instanţă ca rezultat al interpretării greşite a normelor legale în materie.

Atât prin raportare la data intrării în vigoare a art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014, cât şi prin raportare la data emiterii acordului de exceptare, recurenta-reclamantă a câştigat un drept înainte de adoptarea actului administrativ normativ atacat în cauză. Întinderea acestui drept (din perspectiva efectelor exceptării) este prevăzută de legea în vigoare la data emiterii acordului de exceptare, respectiv de art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014, în varianta iniţială.

Reducerea beneficiului exceptării aferente anului 2015 prin H.G. nr. 113/2016 reprezintă o vătămare directă a drepturilor câştigate.

În sensul acestor susţineri, recurenta invocă observaţiile Ministerului Justiţiei la adresa proiectului actului normativ contestat, comunicate prin nota nr. x/2016. Prin aceste observaţii s-a pus problema afectării, prin adoptarea H.G. nr. 113/2016, a drepturilor câştigate, indicându-se necesitatea obţinerii avizului Consiliului Concurenţei şi a avizului ANRE.

Hotărârea recurată, care menţine actul administrativ normativ nelegal, este rezultatul aplicării greşite a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014 în varianta iniţială, fiind totodată în dezacord şi cu prevederile art. 21 alin. (1) şi (3) din H.G. nr. 561/2009 .

De asemenea, recurenta a arătat că hotărârea recurată interpretează greşit efectele acordurilor de exceptare, în reglementarea dată prin art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014, în varianta iniţială. Instanţa acordă importanţă decisivă datei emiterii acordului de exceptare, dar nu analizează sfera/întinderea efectelor pe care legea în vigoare la data emiterii acordului le-a atribuit acestuia.

Or, mecanismul de exceptare reglementat prin H.G. nr. 495/2014 stabilea că acordul de exceptare acordă consumatorilor electrointensivi exceptarea de la plata certificatelor verzi aferent consumului înregistrat pe întregul an în curs.

Împrejurarea că exceptarea reprezintă un ajutor de stat, condiţionat de depunerea documentaţiei şi soluţionarea favorabilă a cererii, nu schimbă întinderea efectelor exceptării, definită prin lege. Acordul de exceptare este un act administrativ care constată îndeplinirea criteriilor prevăzute de lege, fără nicio discreţie a emitentului sub aspectul acceptării sau nu a unui consumator în schemă.

Cu alte cuvinte, este un act administrativ individual declarativ/recognitiv, prin care se constată o situaţie de fapt existentă (îndeplinirea criteriilor reglementate) şi care conferă efectele prevăzute de lege. Caracterul retroactiv al actelor administrative individuale recognitive/declarative este larg recunoscut în doctrina de drept administrativ, neconfundându-se cu o ipoteză de retroactivitate a legii.

Abordarea instanţei de fond este greşită şi din perspectiva discriminării create între consumatorii electrointensivi selectaţi pentru exceptare, dat fiind că durata de soluţionare a cererilor de eliberare a acordurilor de exceptare a variat. Or, în niciun caz un ajutor de stat nu poate fi acordat după criterii discriminatorii şi netransparente de acest gen.

Mai arată recurenta că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea mecanismului anual de exceptare reglementat de art. 8 alin. (8) din Legea nr. 220/2008.

În lumina Legii nr. 220/2008 şi în acord cu varianta iniţială a H.G. nr. 495/2014, exceptarea a vizat obligaţia anuală de achiziţie a certificatelor verzi, raportată la produsul dintre cota anuală de achiziţie şi consumul anual de energie.

H.G. nr. 113/2016 distorsionează această formulă prevăzută de Legea nr. 220/2008, exceptarea nemaivizând cantitatea de energie furnizată anual consumatorilor finali, ci o cantitate de energie consumată într-o perioadă mai scurtă, stabilită pe criterii care nu corespund formulei legale. Perioada consumului a variat de la un consumator electrointensiv la altul, în funcţie de momentul soluţionării cererii de eliberare a acordului de exceptare. Astfel, practic, H.G. nr. 113/2016 a schimbat un element al formulei.

Legea nr. 220/2008 reglementează obligaţia anuală de achiziţie a certificatelor verzi, definind volumul acestei obligaţii prin raportare la cantitatea anuală de energie furnizată consumatorilor, pentru care există obligaţia de achiziţie de certificate verzi. La această din urmă cantitate anuală de energie furnizată şi supusă obligaţiei de achiziţie de certificate verzi se raportează procentul de exceptare menţionat în art. 8 alin. (8) din Legea nr. 220/2008. Legea nu prevede formule bianuale, trimestriale sau altfel fragmentate, care să permită aplicarea procentului de exceptare prevăzut de art. 8 alin. (8) altfel decât la un consum anual.

Intenţia legiuitorului de a adopta un mecanism anual de exceptare transpare şi din prevederile art. 12 alin. (24) din Legea nr. 220/2008. Conform acestora, până la 31.12.2015, pentru furnizorii consumatorilor industriali care au depus documentaţia pentru obţinerea acordului de exceptare în conformitate cu H.G. nr. 495/2014, obligaţia de achiziţie a certificatelor verzi este considerată a fi numai anuală, iar nu trimestrială. Astfel, în situaţia obţinerii acordului de exceptare, acesta urma să îşi producă efectele pentru toată cantitatea de energie consumată în anul respectiv, fiind aplicabil şi pentru energia consumată în trimestrele scurse până la data emiterii sale.

Caracterul anual al exceptării este confirmat şi prin Metodologia de stabilire a cotelor anuale obligatorii, emisă în aplicarea art. 25 din Legea nr. 220/2008.

Aplicarea procentului de exceptare altfel decât la consumul anual este o improvizaţie care denaturează formula de calcul a cotei obligatorii de achiziţie reglementată de Legea nr. 220/2008.

În final, recurenta a susţinut că prin hotărârea recurată a fost încălcat art. 108 paragraful 3 TFUE

Potrivit normei invocate, statele membre sunt ţinute să notifice Comisiei Europene orice proiect de modificare a schemei ajutorului de stat.

Hotărârea recurată porneşte de la premisa greşită că H.G. nr. 113/2016 nu modifică schema de ajutor de stat.

Având în vedere că exceptarea de la aplicarea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 220/2008 reprezintă o schemă de ajutor de stat autorizată de Comisia Europeană, rezultă că modificarea mecanismului de exceptare trebuia notificată Comisiei Europene.

Prin urmare, H.G. nr. 113/2016 este nelegală întrucât emitentul nu a notificat-o Comisiei Europene, deşi această hotărâre revizuieşte criteriile de aplicare a schemei, reducând intensitatea ajutorului de stat, în detrimentul consumatorilor industriali electrointensivi.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Guvernul României a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, că prima instanţă a stabilit corect că simpla adresare a solicitării de emitere a acordului de exceptare nu echivalează cu obţinerea calităţii de beneficiar al ajutorului de stat, calitate care este dobândită la momentul emiterii acordului de exceptare, conform art. 12 alin. (24) din Legea nr. 220/2008.

Prin întâmpinare, intimatul-intervenient Ministerul Economiei(fost Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri) a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare a aratat, în esenţă, că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut caracterul nefondat al tuturor motivelor de nelegalitate invocate de către reclamantă, având în vedere, în primul rând, că actul administrativ normativ a cărui anulare se cere nu aduce modificări H.G. nr. 495/2014, ci clarifică numai prevederile sale din art. 3 alin. (1).

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Motivul de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat. Recurenta-reclamantă a arătat că, din cele trei motive de nelegalitate a H.G. nr. 113/2016, pe care le-a invocat prin cererea principală, instanţa a analizat în mod concret numai unul, celelalte două primind o rezolvare pur formală.

Analizând conţinutul hotărârii recurate, Înalta Curte constată că instanţa de fond a analizat fiecare dintre cele trei motive de nelegalitate. Exigenţa motivării hotărârii este îndeplinită, conform dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, din ansamblul considerentelor hotărârii reies argumentele apreciate de instanţă ca fiind hotărâtoare pentru soluţia de respingere a acţiunii în anulare.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi motivelor de recurs subsumate cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca punct de pornire în analiză, Înalta Curte subliniază că nu subscrie tezei instanţei de fond, potrivit căreia H.G. nr. 113/2016 ar avea un rol clarificator al prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014. Dimpotrivă, constată că prin hotărârea de guvern care face obiectul acţiunii în anulare a avut loc o modificare a art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014.

Din înseşi titulatura şi cuprinsul H.G. nr. 113/2016 reiese că, prin aceasta, a operat o modificare a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014, existând concordanţă între obiectul de reglementare, astfel cum a fost indicat de către emitent şi conţinutul normativ al actului. Însă, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate de reclamantă, nu se poate reţine niciun motiv de anulare a dispoziţiilor H.G. nr. 113/2016, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Cât priveşte încălcarea principiului neretroactivităţii legii, recurenta a arătat că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 113/2016, au dispus pentru trecut, reglementând efectele produse de un act juridic (acordul de exceptare) emis în anul 2015.

Privind la cadrul normativ din domeniul promovării producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie (E-SRE), Înalta Curte constată că, potrivit art. 4 alin. (7), (8) şi (9) din Legea nr. 220/2008, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) a elaborat o metodologie de stabilire a cotelor anuale de achiziţie de certificate verzi. În formula de calcul a acestei cote joacă un rol consumul final de energie electrică realizat, diminuat cu consumul final exceptat de energie electrică pentru aceeaşi perioadă. De asemenea, în luna decembrie a anului precedent, ANRE stabileşte, prin ordin, cota anuală obligatorie de achiziţie de certificate verzi estimată pentru anul următor, ţinând cont de consumul final de energie electrică estimat pentru anul de referinţă, iar până la data de 1 martie a anului următor celui de referinţă stabileşte cota anuală obligatorie de achiziţie de certificate verzi aferentă anului de referinţă, pe baza cantităţilor realizate de energie electrică din surse regenerabile şi a consumului final de energie electrică din anul precedent.

Drept urmare, acordul de exceptare obţinut de reclamantă în data de 07 octombrie 2015 se presupune că a produs în cursul acestui an efectele juridice prevăzute de H.G. nr. 495/2014, în forma iniţială, care prevedea că exceptarea de la plata certificatelor verzi va fi corespunzătoare energiei electrice consumate pe întregul an.

Însă, în cadrul mecanismului de corecţie ce a operat în anul următor, în formula de calcul a cotei obligatorii de achiziţie de certificate verzi a fost utilizat un consum total exceptat (calculat pentru toţi beneficiarii schemei de sprijin) raportat nu la întregul an 2015, ci la perioadele din acest an în care au operat acordurile de exceptare, raportat la data emiterii fiecăruia.

Art. 8 alin. (2) din Legea nr. 220/2008 stabileşte că furnizorii de energie electrică şi producătorii prevăzuţi la alin. (1) al aceluiaşi text de lege sub obligaţi să achiziţioneze anual un număr de certificate verzi echivalent cu produsul dintre valoarea cotei anuale obligatorii de achiziţie de certificate verzi stabilite pentru anul respectiv, potrivit prevederilor art. 4 alin. (9) din lege, şi cantitatea de energie electrică prevăzută la alin. (1), exprimată în MWh, furnizată anual consumatorilor finali. Această obligaţie de achiziţie a certificatelor verzi se reflectă, în cele din urmă, într-un cost pe care îl suportă consumatorul final al energiei electrice.

Potrivit art. 8 alin. (8) din acelaşi act normativ, se exceptează de la aplicarea prevederilor prezentei legi un procent din cantitatea de energie electrică livrată consumatorilor finali, cu respectarea reglementărilor europene incidente. Condiţiile de calificare pentru mecanismul de exceptare, precum şi cantitatea exceptată, condiţionată de aplicarea programelor anuale de creştere a eficienţei energetice, vor fi aprobate prin hotărâre a Guvernului, după notificarea acestora la Comisia Europeană şi obţinerea unei decizii de autorizare din partea acesteia.

Schema de ajutor de stat privind exceptarea parţială a consumatorilor industriali electrointensivi de la plata certificatelor verzi aferente cotei obligatorii a fost reglementată prin H.G. nr. 495/2014, fiind aprobată prin decizia Comisiei Europene C(2014) 7287 din 15.10.2014.

Art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014 cuprinde o normă de implementare a schemei de ajutor. Iniţial, prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) se prevedea că exceptarea se aplică la cota obligatorie de achiziţie de certificate verzi care se aplică furnizorilor de energie, comunicată de ANRE, începând cu anul în care a fost obţinut acordul de exceptare. Conform modificărilor aduse textului normativ prin intermediul H.G. nr. 113/2016, exceptarea se aplică începând cu data emiterii acordului de exceptare obţinut de beneficiarii ajutorului de stat.

Din nota de fundamentare a H.G. nr. 113/2016 rezultă că modificarea a fost impusă de raţiuni practice, respectiv dacă s-ar fi avut în vedere exceptarea consumului beneficiarilor schemei de sprijin din întregul an 2015, în care au fost obţinute acordurile de exceptare, s-ar fi ajuns la o abatere semnificativă a cotei obligatorii finale de achiziţie, faţă de cea estimată, cu impact asupra costurilor suportate de consumatorii finali de energie.

Prin Ordinul nr. 5/2016, ANRE a stabilit cota finală obligatorie de achiziţie de certificate verzi pentru anul 2015, luând în calcul un consum exceptat raportat la datele acordurilor de exceptare emise în primul an de implementare a schemei de sprijin.

Stabilirea acestei cote anuale obligatorii de achiziţie de certificate verzi (stabilite procentual ca fiind raportul dintre numărul de certificate verzi emise şi consumul final de energie electrică realizat, diminuat cu consumul final exceptat) a fost influenţată de valoarea mai mică a consumului exceptat (conform H.G. nr. 113/2016), în sensul că a fost mai mică decât dacă valoarea consumului exceptat era cea din întreg anul 2015.

Efectul vătămător la adresa recurentei-reclamante nu rezultă direct din cota anuală obligatorie de achiziţie, ci din stabilirea acesteia pe baza unei valori mai mici a consumului exceptat, care se corelează cu o valoare mai mare a consumului neexceptat, pentru care se menţine obligaţia de achiziţie de certificate verzi. Există, astfel, o strânsă interdependenţă între cota anuală obligatorie de achiziţie de certificate verzi şi consumul neexceptat, datorită împrejurării că, în formula de calcul a cotei, un element îl reprezintă consumul exceptat.

Reclamanta a invocat încălcarea prin H.G. nr. 113/2016 a principiului neretroactivităţii legii civile şi a principiului respectării drepturilor câştigate.

Pe baza expunerii anterioare, Înalta Curte reţine că încălcarea principiului neretroactivităţii este greşit raportată de către recurenta-reclamantă la conţinutul normativ al H.G. nr. 113/2016, în loc de a fi raportată la conţinutul actelor de punere în aplicare a normei din art. 3 alin. (1) al H.G. nr. 495/2014, la nivelul anului 2015.

În egală măsură, invocata încălcare a unor drepturi câştigate nu poate fi relaţionată cu conţinutul normativ al H.G. nr. 113/2016, pentru că valoarea diminuată a consumului exceptat nu a fost stabilită prin hotărârea de guvern atacată, ci prin acte de punere în aplicare a normei de implementare a schemei de ajutor, a cărei modificare intervenită în 2016 a fost aplicată şi pentru anul 2015, în cadrul procedurilor administrative derulate de ANRE de stabilire a cotei finale obligatorii de certificate verzi şi a listei operatorilor economici cu obligaţie de achiziţie de certificate verzi, inclusiv a numărului de certificate verzi necesare pentru îndeplinirea cotei obligatorii de achiziţie pentru anul 2015.

Recurenta-reclamantă a arătat că încălcarea principiului neretroactivităţii a avut loc prin H.G. nr. 113/2016, fiind clar că ANRE nu ar fi putut să nu aplice prevederea normativă care definea elementele de calcul al cotei în vigoare la data regularizării.

Aceste susţineri vor fi înlăturate întrucât aplicarea prevederilor H.G. nr. 113/2016 pentru anul 2015 nu este o soluţie legislativă impusă prin corpul reglementării. Intenţia unei astfel de aplicări rezultă, într-adevăr, din nota de fundamentare, însă aceasta nu face parte din conţinutul actului normativ şi, drept urmare, nu poate fi avută în vedere ca argument care să susţină încălcarea principiului neretroactivităţii legii prin conţinutul normei.

Concluzia că motivele de nelegalitate nu privesc însuşi actul normativ, ci ar fi putut fi invocate la adresa actelor de punere în aplicare a normei de implementare a schemei de sprijin, reiese şi din următoarea demonstraţie teoretică.

Obiectul de reglementare al H.G. nr. 495/2015 este schema de ajutor (aprobată de Comisia Europeană) pentru consumatorii electrointensivi, schemă de ajutor care operează începând cu decembrie 2014, pentru o perioadă de 10 ani. Teoretic, acorduri de exceptare pot fi emise şi ulterior anului 2015, pe parcursul funcţionării schemei de ajutor, în situaţia în care alţi consumatori electrointensivi ar corespunde criteriilor de eligibilitate stabilite pentru acordarea ajutorului de stat.

Rezultă că, pentru o situaţie ipotetică în care un astfel de beneficiar ar îndeplini condiţiile ulterior intrării în vigoare a H.G. nr. 113/2016, soluţiei normative nu i s-ar putea imputa viciul de legalitate referitor la încălcarea principiului neretroactivităţii, în sensul că ar dispune pentru trecut, aşa cum invocă reclamanta.

Art. 3 alin. (1) reprezentând o regulă de implementare a schemei de sprijin, are caracter normativ şi se aplică unui număr nedefinit de destinatari, care îndeplinesc condiţiile cerute prin hotărârea de Guvern. Or, actul normativ nu poate fi anulat pe motivul aplicării lui retroactive într-una sau mai multe situaţii individuale.

În concluzie, argumentele referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii şi a principiului respectării drepturilor câştigate nu sunt corect raportate la actul administrativ normativ supus controlului jurisdicţional, ele privind actele de punere în aplicare a H.G. nr. 495/2014.

Drept urmare, instanţa de recurs nu are a se pronunţa în mod efectiv asupra acestor motive, nefiind învestită cu analiza de legalitate a actelor de punere în aplicare a normei de implementare a schemei de sprijin.

Cât priveşte interpretarea dată de instanţa de fond efectelor acordului de exceptare, Înalta Curte reţine că acordul este un act administrativ care constată îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate pentru acordarea ajutorului de stat şi că efectele sale sunt cele reglementate de H.G. nr. 495/2014. Astfel, data emiterii acordului nu are relevanţa reţinută de instanţa de fond, însă această împrejurare nu influenţează soluţia din recurs, datorită considerentelor reţinute anterior.

Motivul de nelegalitate prin care s-a invocat încălcarea art. 8 alin. (8) din Legea nr. 220/2008 este şi el nefondat.

Înalta Curte constată că aceste dispoziţii, care stabilesc cadrul legal pentru reglementarea la nivel infra-legislativ a condiţiilor de calificare pentru mecanismul de exceptare precum şi cantitatea de energie electrică exceptată, nu conţin un principiu al anualităţii, aşa cum susţine recurenta-reclamantă.

Dimpotrivă, aşa cum s-a arătat, întregul mecanism de exceptare ca şi cantitatea exceptată au fost lăsate în câmpul de normare al hotărârii de guvern care aprobă schema de sprijin, notificată Comisiei Europene şi autorizată de aceasta.

Exceptarea este prevăzută de lege procentual, raportat la cantitatea de anergie furnizată şi care intră sub efectele acordului de exceptare, în condiţiile legii.

Nici prevederile art. 12 alin. (24) din lege, introduse prin Legea nr. 122/2015, nu constituie un argument în sensul anualităţii consumului exceptat, aşa cum pretinde recurenta, ele fiind menite să regleze o problemă procedurală (intervenită la nivelul anului 2015, ca prim an de implementare a schemei de sprijin) referitoare la obligaţia de achiziţie a certificatelor verzi (care, de regulă, trebuie îndeplinită trimestrial).

În sfârşit, cel din urmă motiv de nelegalitate, referitor la încălcarea art. 108 alin. (3) TFUE, prin omisiunea statului de notificare la Comisia Europeană a modificării aduse normei de implementare a ajutorului de stat este nefondat.

Înseşi avizele Comisiei Europene emise pentru dosarele nr. x/2016 şi nr. y/2016 ale Curţii de Apel Bucureşti, de care recurenta-reclamantă s-a prevalat în recurs, arată că H.G. nr. 113/2016 cuprinde o regulă de implementare a schemei de ajutor, care nu face parte din conţinutul schemei de ajutor. Cum Decizia Comisiei Europene C82014) 7287 nu conţine detalii cu privire la regulile concrete de implementare a măsurii de sprijin, modificarea adusă de autoritatea naţională unui element de aplicare concretă a schemei de sprijin nu încalcă Decizia Comisiei Europene.

În concluzie, instaţa de fond a stabilit, cu aplicarea corectă a legii, că nu există o încălcare a art. 108 alin. (3) TFUE.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 4042 din 14 decembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 4042 din data de 14 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2020.