Domestic VAT liability for cross-border services: Substantive tax neutrality outweighs formal VIES verification deficiencies

Şedinţa publică din data de 12 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin administrator Judiciar B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, în numele şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, să se dispună anularea Deciziei nr. 8991/14.03.2016 (comunicată la data de 20.05.2016) emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Serviciul Soluţionare Contestaţii, prin care a fost soluţionată contestaţia formulată împotriva actului administrativ fiscal:

"Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscala cu nr. de înregistrare F - SB 150 din 13.05.2015" şi a "Raportului de inspecţie fiscala nr. x din 13.05.2015" încheiat de AJFP Sibiu; anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscala cu nr. de înregistrare F - SB 150 din 13.05.2015; a Raportului de inspecţie fiscala nr. x din 13.05.2015" încheiat de AJFP Sibiu; exonerarea de la plata sumei de 1.905.683 RON, sumă reprezentând: TVA lunar în sumă de: 1.153.132 RON; dobânzi/majorări de întârziere în sumă de: 588.962 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de: 163.590 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 192/2018 din 4 octombrie 2018, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator Judiciar B., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, în numele şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, a anulat în parte decizia nr. 8991/14.03.2016 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, decizia de impunere nr. x din 13.05. 2015 şi a Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 13.05.2015 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, cu privire la suma de 1147141 RON, reprezentând taxa pe valoare adăugată suplimentară, precum şi cu privire la majorările şi penalităţile de întârziere aferente acesteia calculate de organul fiscal şi a menţinut actele fiscale atacate în ceea ce priveşte obligaţia de plata a taxei pe valoare adăugată suplimentară în cuantum de 5991 RON, majorările şi penalităţile de întârziere aferente acesteia calculate de organul fiscal.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, în numele şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, a declarat recurs, solicitând respingerea în totalitate a acţiunii in contencios administrativ şi menţinerea actelor administrative contestate, respectiv: Decizia nr. 8991/14.03.2016 emisă de DGRPP Braşov, Decizia de impunere nr. x/13.05.2015 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 13.05.2015 de A.J.F.P. Sibiu.

În motivarea recursului, s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţinând recurenta că hotărârea instanţei este greşită, fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor pct. 13 alin. (9) din Normele metodologice date în aplicarea art. 133 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

În opinia titularei căii de atac, rezultă clar, din aceste dispoziţii legale că, pentru a se putea considera că locul prestării serviciilor este locul unde persoana impozabilă care primeşte aceste servicii îşi are sediul, prestatorul trebuie să facă dovada că beneficiarul este o persoană impozabilă şi că este stabilit în comunitate, dovadă care se face prin comunicarea de către beneficiar a unui cod valabil de TVA, atribuit de autorităţile fiscale din statul membru în care acesta îşi are sediul.

Dacă beneficiarul, care este stabilit în alt stat membru decât România, nu comunică un cod valabil de TVA, şi/sau prestatorul nu obţine confirmarea validităţii codului de TVA al clientului său, se va considera că prestarea de servicii este realizată către o persoană neimpozabilă, caz în care locul de prestare a serviciilor este locul unde prestatorul îşi are stabilit sediul activităţii sale economice.

Mai arată recurenta că, în decizia de impunere s-a reţinut împrejurarea că beneficiarele din străinătate nu au făcut dovada că deţineau cod valid de TVA în perioada facturată şi, chiar în contestaţie, reclamanta ar fi învederat că partenerii din străinătate nu erau înregistraţi în evidenţa fiscală Intrastat, ca operatori intracomunitari ba, mai mult chiar, că ar fi suportat sancţiuni fiscale pentru neînregistrarea codului valid de TVA, aşa încât, în opinia recurentei, starea de fapt reţinută în actele administrative este cea corectă, a fost stabilită corect, a fost recunoscută de recurenta-reclamantă, tratamentul fiscal aplicat fiind cel legal.

De asemenea, cât timp despre starea fiscală a beneficiarilor nu există în evidenţa Intrastat o altă înregistrare decât cea reţinută în actele administrative, iar societăţile prestatoare s-au înregistrat cu întârziere ca plătitori de TVA, şi pentru că în sistemul intracomunitar de verificare a numărului cod TVA raportare VIES, livrările societăţii apăreau suspecte, rezultă că, susţine recurenta, organele fiscale au stabilit corect regimul fiscal al operaţiunilor realizate de reclamantă, precum şi faptul că nu ar exista justificarea prevăzută de legislaţia română şi de cea comunitară.

Potrivit legislaţiei europene, registrul operatorilor intracomunitari cuprinde toate persoanele impozabile şi persoanele juridice neimpozabile care efectuează operaţiuni intracomunitare, neputând fi înscrise în acest registru, persoanele impozabile şi persoanele juridice neimpozabile care nu sunt înregistrate în scopuri de TVA, astfel că, pentru a efectua operaţiuni intracomunitare, fiecare persoană impozabilă sau persoană juridică neimpozabilă are obligaţia să îndeplinească două condiţii: să deţină un cod valabil de înregistrare în scopuri de TVA şi să fie înscrisă în Registrul operatorilor intracomunitari, cele două cerinţe fiind intercondiţionate în sensul că neîndeplinirea uneia dintre ele are ca efect imposibilitatea legală de a efectua operaţiuni intracomunitare, iar prevederile aquis-ului comunitar în domeniul fiscalităţii, referitoare la operaţiunile intracomunitare, se regăsesc si în legislaţia fiscală din Italia.

În ceea ce priveşte obligaţia de verificare a validităţii codului de identificare în scopuri de TVA al clienţilor din Italia ai reclamantei, recurenta susţine că, atât reglementările legale aplicabile în perioada 2010-2011, anterior enunţate, cât şi reglementările legale aplicabile în perioada 2012-2013, impun prestatorului care efectuează servicii care se încadrează la prevederile art. 133 alin. (2) din Codul fiscal să facă dovada că realizează servicii către o persoana impozabilă ce deţine un cod valid de TVA valabil în perioada în care taxa a devenit exigibilă, în caz contrar, considerându-se că serviciile au fost prestate către o persoană neimpozabilă şi se aplică celelalte reguli de la art. 133 Codul fiscal

Aşadar, se arată în recurs, după cum rezultă din dispoziţiile legale de mai sus, existând cadrul legal şi operativ, societatea recurenta avea obligaţia să verifice codul de înregistrare în scopuri de TVA al clienţilor din Italia, ori aceasta nu a făcut dovada că a verificat prin vreuna din modalităţile de verificare, pe site-ul ANAF sau prin cerere adresată prin poştă electronică sau în scris, valabilitatea codurilor de înregistrare al firmelor italiene, aşa că şi-ar fi asumat riscul reîncadrării fiscale a operaţiunilor efectuate.

În acest context, se apreciază că instanţa de fond ar fi stabilit greşit că recurenta-reclamanta a fost de bună-credinţă când a reţinut că, operaţiunile efectuate cu beneficiarii săi sunt scutite de TVA, cat timp nu a avut niciodată dovada solicitării sau a înregistrării codului de TVA in registrul operatorilor intracomunitari, ba nici a altor verificări sau date despre beneficiari, în afara celor efectuate expres în această cauză.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa fondului, lipsa confirmării validităţii codului nu este în măsură să influenţeze locul prestării serviciului şi aplicarea principiului comunitar de taxare în statul prestării serviciului, conform art. 133 alin. (3) din Codul fiscal.

Conform practicii constante a CJUE (C-80/11 şi C-142/11), referitoare la condiţiile în care se poate refuza dreptul de deducere a TVA, arată intimata, atunci când se dovedeşte că furnizorul unor servicii a săvârşit nereguli, Curtea a statuat că este necesară dovada, în baza unor elemente obiective, a implicării beneficiarului serviciilor într-o atare cauză, în sensul că ar fi ştiut ori ar fi trebuit să ştie că operaţiunea era implicată într-o fraudă săvârşită de acel prestator sau un alt operator care intervine în amonte în lanţul de prestaţii.

Susţine intimata că, pornind de la această interpretare dată dispoziţiilor art. 138 alin. (1) din Directiva 2006/112/CE în cauza C-273/11 Mecsek-Gabona KFT, în lipsa unor elemente obiective în baza cărora să se fi apreciat că aceasta cunoştea sau trebuia să cunoască implicarea partenerilor contractuali, într-o eventuală fraudă fiscală, nu putea fi obligată la plata TVA.

În opinia sa, susţinerea din recurs conform căreia nu a făcut dovada că cele două societăţi comerciale nu aveau un cod valid de TVA sunt tendenţioase şi dovedesc încă o dată faptul că motivele de recurs reiterează în integralitate argumentele din actele atacate; conform raportului de expertiză şi răspunsului transmis de autorităţile italiene prin comisie rogatorie, ambele societăţi din Italia deţineau un cod valid de TVA cu mult înainte de a începe colaborarea cu intimata. Faptul că acest cod nu a fost înscris în sistemul european de schimb de informaţii privind TVA nu înseamnă că prestarea de servicii nu îndeplinea condiţiile pentru a fi evidenţiată cu TVA .

5. Soluţia instanţei de recurs

5.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât instanţa a aplicat judicios dispoziţiile de drept substanţial, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. să nu fie incident în prezenta cauză.

Din perspectiva situaţiei de fapt, se reţine că reclamanta-intimată S.C. A. S.R.L. a făcut obiectul unei inspecţii fiscale începând cu data de 24.03.2015 şi finalizată la data de 13.05.2015, fiind verificată perioada 01.10.2010-31.12.2014 cu privire la taxa pe valoare adăugată. Inspecţia s-a finalizat prin emiterea Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 13.05.2015 si a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată cu nr. de înregistrare F - SB 150 din 13.05.2015 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu prin care au fost stabilite, în sarcina societăţii, obligaţii suplimentare de plată în cuantum total de 1.905.683 RON, alcătuite din TVA lunar în sumă de 1.153.132 RON, dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 588.962 RON, penalităţi de întârziere în sumă de 163.590 RON, fiind vorba despre TVA datorat de reclamantă ca urmare a operaţiunilor economice desfăşurate cu societăţile C. S.R.L., C. S.R.L. şi D. S.R.L. din Italia, fără a avea cod valid de TVA, la data operaţiunilor.

În baza raportului VIES nr. 371/20.10.2014 comunicat de Compartimentul de Informaţii Fiscale privind situaţia comparativă a tranzacţiilor comerciale reprezentând livrări/achiziţii/prestări intracomunitare efectuate şi înregistrate în evidenţa contabilă a S.C. A. S.R.L., s-a constat că societatea figurează cu sume în modulul 4 "Livrări româneşti suspecte" în ceea ce priveşte tranzacţiile efectuate în perioada februarie 2010- decembrie 2011 cu firma C. S.R.L. E. (cod operator x) şi în perioada iulie- august 2013, cu firma C..

Organele fiscale au avut în vedere că beneficiarii serviciilor prestate de reclamanta C. S.R.L. E., C. S.R.L. si D., nu deţineau un cod valid de înregistrare în scopuri de TVA, emis de autorităţile fiscale italiene; ca urmare, s-a stabilit că, pentru tranzacţiile efectuate în perioada în care codul de înregistrare în scopuri de TVA nu era valid, locul prestării serviciilor este în România, astfel că operaţiunile în cauză ar fi impozabile din punct de vedere al TVA în România, potrivit prevederilor art. 133 alin. (2) si (3), art. 1341 alin. (1), art. 1342 alin. (1), art. 137 alin. (1) lit. a) si art. 140 alin 1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În acest context, s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada valabilităţii codului de înregistrare în scopuri de TVA al clientului C. S.R.L. E. pentru perioada 01.02.2010 - 08.02.2012, având în vedere că acesta are ca start de valabilitate data de 08.02.2012. Astfel, s-a stabilit că reclamanta avea obligaţia colectării taxei pe valoarea adăugată în sumă de 1.108.505 RON aferentă facturilor emise în perioada 01.02.2010 - 08.02.2012 în valoare totală de 4.674.446 RON (1.109.253 euro).

Pe de altă parte, s-a reţinut că reclamanta a emis, în perioada 01.07.2013 - 25.10.2013, către partenerul din Italia, C. S.R.L., facturi de prestări de servicii în valoare totală de 160.983 RON (36.400 euro). Având în vedere că societatea reclamanta nu a făcut dovada codului valabil de identificare în scopuri de TVA al clientului sus-menţionat, pentru perioada 01.07.2013 - 25.10.2013, faţă de împrejurarea că aceasta are ca start de valabilitate data de 25.10.2013, reclamanta avea obligaţia colectării taxei pe valoarea adăugată în sumă de 38.636 RON aferentă facturilor emise în perioada 01.07.2013 - 25.10.2013 în valoare totală de 160.983 RON(36.400 euro), conform evidenţei - Anexa 8 la RIF .

Împotriva actelor fiscale, reclamanta a formulat contestaţie administrativă, respinsă pentru ca, ulterior, să se adreseze instanţei de contencios administrativ care a admis în parte acţiunea, în condiţiile anterior menţionate, în preambulul prezentei decizii.

Aşa cum am arătat, în motivarea recursului său, recurenta se prevalează de dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., invocând greşita aplicare în cauză de către instanţa de fond a pct. 13 alin. (9) din Normele metodologice date în aplicarea art. 133 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

În realitate, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, în cea mai mare parte, recurenta-pârâtă a preluat aceleaşi argumente prezentate în faţa instanţei de fond, fiind fără putere de tăgadă că nemulţumirea sa vizează, în esenţă, modul în care curtea de apel a tranşat cauza în sensul admiterii în parte a pretenţiilor deduse judecăţii, fără a aduce un singur argument care să inducă instanţei de reformare concluzia că prima instanţă ar fi făcut în cauză o greşită aplicare a vreunei norme de drept substanţial sau că ar fi stabilit eronat situaţia de fapt, ca punct de plecare al încălcării vreunei norme de drept material, astfel că criticile sunt nefondate, în ansamblul lor.

Se impune a se preciza cu prioritate că, potrivit art. 133 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, "(2) Locul de prestare a serviciilor către o persoană impozabilă care acţionează ca atare este locul unde respectiva persoană care primeşte serviciile îşi are stabilit sediul activităţii sale economice. Dacă serviciile sunt furnizate către un sediu fix al persoanei impozabile, aflat în alt loc decât cel în care persoana îşi are sediul activităţii sale economice, locul de prestare a serviciilor este locul unde se află respectivul sediu fix al persoanei care primeşte serviciile. În absenţa unui astfel de loc sau sediu fix, locul de prestare a serviciilor este locul unde persoana impozabilă care primeşte aceste servicii îşi are domiciliul stabil sau reşedinţa obişnuită."

Pe de altă parte, prevederile pct. 13 alin. (9) din Normele metodologice, date în aplicarea art. 133 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, aplicabile în perioada 2010-2011, pretins a fi fost aplicate greşit de către judecătorul fondului, stabilesc modalitatea în care se justifică operaţiunile cu TVA astfel:,,(9) În cazul serviciilor pentru care se aplică prevederile art. 133 alin. (2) din Codul fiscal, prestate de persoane impozabile stabilite în România, atunci când beneficiarul este o persoană impozabilă stabilită în alt stat membru şi serviciul este prestat către sediul activităţii economice sau un sediu fix aflat în alt stat membru decât România, prestatorul trebuie să facă dovada că beneficiarul este o persoană impozabilă şi că este stabilit în Comunitate. Se consideră că această condiţie este îndeplinită atunci când beneficiarul comunică prestatorului o adresă a sediului activităţii economice sau, după caz, a unui sediu fix din Comunitate, precum şi un cod valabil de TVA atribuit de autorităţile fiscale din alt stat membru, inclusiv în cazul persoanelor juridice neimpozabile care sunt înregistrate în scopuri de TVA. Se consideră că prestatorul a acţionat de bună credinţă în ceea ce priveşte stabilirea faptului că beneficiarul său este o persoană impozabilă, atunci când a obţinut confirmarea validităţii codului de TVA atribuit beneficiarului său de autorităţile fiscale din alt stat membru prin intermediul procedurilor de securitate existente la nivel comunitar. Dacă beneficiarul, care este stabilit în alt stat membru decât România, nu comunică un cod valabil de TVA, şi/sau prestatorul nu obţine confirmarea validităţii codului de TVA al clientului său, se va considera că prestarea de servicii este realizată către o persoană neimpozabilă, aplicându-se - celelalte reguli prevăzute de art. 133, în funcţie de natura serviciului.

Lucru necontestat de către recurentă, rezultă din economia acestor texte faptul că, în cazul prestărilor de servicii intracomunitare, prestatorul trebuie să facă dovada că beneficiarul este o persoană impozabilă şi că este stabilit în Comunitate, considerându-se că această condiţie este îndeplinită atunci când beneficiarul comunică prestatorului o adresă a sediului activităţii economice sau, după caz, a unui sediu fix din Comunitate, precum şi un cod valabil de TVA atribuit de autorităţile fiscale din alt stat membru.

În prezenta cauză, aşa cum a apreciat în mod corect judecătorul de primă instanţă, nu se contestă adresa sediului activităţii economice a beneficiarilor italieni (raporturile comerciale dintre părţi fiind de lungă durată, conform evidenţelor fiscale depuse la dosar) şi nici existenţa unui cod valabil de TVA atribuit de autorităţile fiscale din alt stat membru la momentul efectuării tranzacţiilor comerciale, controversa purtând asupra aspectului formal al lipsei de confirmare a validităţii VIES a codului de TVA pentru tranzacţiile efectuate în perioada 2010-2011, cu firma C. S.R.L. E., respectiv, în 2013 cu firma C..

Se impune a se preciza mai întâi faptul că VIES (Sistemul de schimb de informaţii privind TVA) este un mijloc electronic de validare a numerelor de înregistrare în scopuri de TVA aparţinând operatorilor economici înregistraţi în Uniunea Europeană pentru tranzacţii transfrontaliere cu produse şi servicii, un "motor de căutare" (nu o bază de date) al Comisiei Europene. Atunci când se efectuează o căutare prin intermediul VIES, datele sunt extrase din bazele naţionale de date referitoare la TVA, iar rezultatul căutării în VIES indică împrejurarea dacă informaţiile referitoare la TVA există (răspuns valid) sau nu (răspuns nevalid).

Aşadar, VIES permite verificarea validităţii unui număr de înregistrare pentru TVA eliberat de orice stat membru prin selectarea statului membru respectiv şi prin introducerea numărului de înregistrare care urmează a fi validat. Confirmarea de validitate a unui număr TVA şi atribuirea acestuia unei anumite persoane impozabile este doar unul dintre elementele de dovadă în sprijinul scutirii de TVA pentru livrări intracomunitare de bunuri (Articolul 138, alin. (1) din Directiva Consiliului 2006/112/CE) sau pentru neaplicarea TVA pentru o prestare de servicii, datorită localizării într-un alt stat membru.

Din probele câştigate cauzei, rezultă că, în ceea ce priveşte operaţiunile efectuate de reclamanta cu firmele C. S.R.L. E. în perioada 01.02.2010 - 08.02.2012 şi cu firma C. S.R.L. în perioada 01.07.2013 - 25.10.2013, din certificatul de plătitor de TVA emis de autorităţile fiscale italiene în data de 16.11.2016 rezultă că firma C. S.R.L. E., are cod de TVA x începând cu data de 19.07.2001, iar din înscrisul depus la fila x, rezultă că societatea C. a formulat cerere la data de 03.05.2013 la Agenţia de Finanţe competentă de atribuire a codului TVA începând cu 30.04.2013, aceste aspecte au fost confirmate, prin comisie rogatorie de Direcţia Provincială din Fererara, la solicitarea Tribunalului Ordinar din Ferrara, .

Pe de altă parte, potrivit evidenţei VIES, firma C. are cod valid de TVA începând cu data de 25.10.2013, iar firma C. S.R.L. E. are cod valid din 08.02.2012, însă această situaţie, aşa cum a reţinut curtea de apel, a fost determinată din culpa beneficiarilor care au formulat cerere de înscriere în VIES, cu întârziere. Firma C. S.R.L. E. a remediat deficienţa în decembrie 2011, iar facturile emise de reclamanta s-au înregistrat contabil în jurnalele firmei C. S.R.L. E. şi s-au emis auto-facturi în care s-a indicat TVA aferentă.

În ceea ce priveşte codul TVA al firmei C., instanţa de fond a apreciat în mod corect că, potrivit evidenţei VIES, aceasta are cod valid de TVA începând cu data de 25.10.2013, iar facturile emise de reclamanta au fost înregistrate în contabilitatea firmei C., fiind emise declaraţiile INTRA şi regularizarea în VIES, toate aceste aspecte, inclusiv cele expuse în anteriorul paragraf, fiind confirmate şi de expertiza contabilă efectuată în primul grad de jurisdicţie şi nefiind contrazise de către recurentă prin niciun mijloc de probă. Aşadar, ambele societăţi comerciale deţin cod valid de identificare în scopuri de TVA, neîntrerupt de la înfiinţare, valabile în perioada efectuării operaţiunilor economice în analiză.

În contextul faptic expus, susţinerile recurentei reiterate în recurs, în sensul că validitatea codului de înregistrare în scop de TVA este probată doar de informaţiile furnizate de baza de date constituită în conformitate cu prevederile art. 22 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1798/2003, nu pot fi reţinute, în condiţiile în care obţinerea de către prestatoarea reclamantă a confirmării validităţii codului TVA, în situaţia concretă a raporturilor comerciale dintre părţi, nu este în măsură să influenţeze locul prestării serviciului şi aplicarea principiului comunitar de taxare în statul presării serviciului, în conformitate cu prevederile art. 133 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Este fără putere de tăgadă că, doar în situaţia în care nu s-ar putea stabili sediul activităţii economice şi codul valabil de TVA atribuit de autorităţile fiscale, prestatorul în cauză ar fi avut nevoie de confirmarea validităţii codului TVA al beneficiarului în sistem VIES, pentru a putea opera în favoarea sa prezumţia de bună-credinţă, la care face referire expresă teza a III a pct. 13 alin. (9) din Normele metodologice, anterior citate. În acest context, susţinerile recurentei în sensul că prezumţia bunei-credinţe a reclamantei este răsturnată de faptul neverificării în VIES a clienţilor italieni, este lipsită de substanţă.

Refuzul scutirii de TVA, în ciuda faptului că societatea-reclamantă îndeplinea condiţiile de fond pentru a beneficia de această facilitate, nu este conformă cu principiul proporţionalităţii, afirmat constant în jurisprudenţa CJUE (cauzele C-286/94, C-340/95, C-401/95, C21/2016, C 273/11 etc.). Aşa cum a reţinut prima instanţă, nefiind dovedită şi nici măcar afirmată o fraudă fiscală, organul fiscal (prevalându-se de norma internă) nu putea aplica o sancţiune de natura celei de a refuza scutirea de TVA, pentru motive cum ar fi neîndeplinirea unor condiţii de formă, o astfel de măsură fiind disproporţionată din perspectiva scopului urmărit. Acest lucru nu poate fi justificat prin simplul fapt că organul fiscal apreciază respectivele condiţii ca fiind "esenţiale", raportându-se în mod subiectiv şi exclusiv la norma legală naţională, fără a formula o poziţie faţă de dispoziţiile Directivei TVA mult mai puţin restrictive.

De altfel, refuzând scutirea de TVA, organele fiscale nu au negat realitatea operaţiunilor economice, nici caracterul lor intracomunitar şi nici calitatea de persoane impozabile a celor două societăţi din Italia, ci s-au prevalat în mod evident de neîndeplinirea unor condiţii formale. În lumina jurisprudenţei comunitare anterior invocată, principiul neutralităţii fiscale impunea ca scutirea de TVA să fie acordată dacă cerinţele de fond erau îndeplinite, chiar în prezenţa neîndeplinirii unor condiţii de formă, iar înscrierea în registrul operatorilor intracomunitari şi înregistrarea în evidenţele VIES, având ca scop informarea operatorilor cu privire la validitatea codului TVA din bazele de date ale statelor membre, aşa cum s-a arătat, nu au caracter probator absolut, nefiind în măsură să golească de conţinut fondul noţiunii de "prestare de servicii intracomunitare" cu implicaţiile acesteia din punct de vedere al locului de plata al TVA, aspect analizat judicios de către curtea de apel.

În considerarea tuturor acestor argumente, recursul apare ca fiind nefondat din perspectiva tuturor criticilor, Înalta Curte neidentificând, sub niciun aspect, interpretarea sau aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor legale incidente în cauză şi menţionate anterior.

5.2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs

În raport de motivele invocate, având în vedere toate argumentele expuse, întrucât recursul nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nu atrage incidenţa acestui motiv de casare, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., urmează a-l respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu în numele şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei nr. 192/2018 din 4 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2021.