Presidential petition referral upheld as lawful response; plaintiff's appeal rejected

Şedinţa publică din data de 11 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Preşedintele României B., prin Administraţia Prezidenţială la soluţionarea cererii adresate acestuia în data de 12.09.2018, aşa cum prevede art. 18. Soluţiile pe care le poate da instanţa alin. (1) din Legea 554/2004 a Contenciosului Administrativ - actualizată; obligarea conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate la o amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere care se face venit la bugetul de stat aşa cum prevede art. 24. Obligaţia executării alin. (3) din Legea 554/2004 a Contenciosului Administrativ - actualizată; obligarea conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate la a acorda penalităţi de 100 de RON stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu în favoarea reclamantului în condiţiile art. 906. Aplicarea de penalităţi, alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ. obligarea prin hotărâre judecătorească a părţii pârâte la despăgubiri de 1000 RON pentru partea reclamantă în condiţiile art. 906. Aplicarea de penalităţi, alin. (7) din C. proc. civ.. obligarea prin hotărâre judecătorească a părţii pârâte la daune morale de 1000 RON pentru partea reclamantă, aşa cum prevede art. 8. Obiectul acţiunii judiciare, alin. (1) din Legea 554/2004 a Contenciosului Administrativ - actualizată şi art. 1349. Răspunderea delictuală alin. (1) şi alin. (2) din C. civ. şi art. 1357, alin. (1) şi alin. (2) din C. civ.. Condiţiile răspunderii, prin nesoluţionarea cererii din 12.09.2018.

Prin sentinţa civilă nr. 128 din data de 4.02.2019, Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, reţinând că faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, văzând şi prevederile art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004 şi reţinând împrejurarea că pârâta Administraţia Prezidenţială este o autoritate publică centrală, soluţionarea cauzei este de competenţa materială a curţii de apel.

Cauza a fost înregistrată la data de 20.02.2019 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, sub nr. x/2019.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 68 din data de 15.03.2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Preşedintele României B. şi Preşedintele României B. - prin Administraţia Prezidenţială, în dosarul nr. x/2018, ca nefondată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei nr. 68 din data de 15.03.2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A..

Prin motivele de recurs recurentul-reclamant consideră că hotărârea primei instanţe este netemeinică şi nelegală pentru următoarele motive:

I.1. Art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. - casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Sub acest aspect arată că, prin interpretarea gramaticală dată textului art. 80 din Constituţia României, conform căreia "Preşedintele nu poate îndeplini rolul de mediator în sensul avut în vedere de legea medierii 192/2006 ci acesta este un arbitru între puterile statului în calitatea sa de reprezentat al statului român. Cu alte cuvinte, acesta nu poate media conflicte apărute între particulari sau între un cetăţean şi o instituţie publică sau autoritate publică, acest rol revenind, în principiu, puterii judecătoreşti" prima instanţă şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, substituindu-se Curţii Constituţionale a României, care numai ea se poate pronunţa dacă preşedintele mediază prin arbitrai sau fără arbitrai, din următoarele considerente:

În Constituţia României la Art. 80 - Rolul Preşedintelui se prevede:

(l) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independentei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.

(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

I.2. Instanţa de fond prin afirmaţia de la pag, nr. 6. paragraful nr. 8 din sentinţa recurată:

"Aşadar, răspunsul exprimat de autoritatea pârâtă - răspuns negativ implicit prin retransmiterea petiţiei şi comunicarea acestui aspect petentului, nu a fost dat cu exces de putere din moment ce acesta nu avea competenţa legală de a îndeplini operaţiunea solicitată de petent" face dovada că prin interpretarea gramaticală dată textului art. 80 din Constituţia României s-a pronunţat prin a-şi depăşi atribuţiile puterii judecătoreşti, substituindu-se Curţii Constituţionale a României, care numai ea se poate pronunţa dacă a fost sau nu un exces de putere, din următoarele considerente:

În Constituţia României la Art. 80 - Rolul Preşedintelui se prevede:

(1) Preşedintele României reprezintă statul român si este garantul independentei naţionale, al unităţii si al integrităţii teritoriale a ţării.

(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. în acest scop, Preşedintele exercita funcţia de mediere între puterile statului, precum si între stat si societate.

I.3. Instanţa prin afirmaţia de la pag, nr. 6. paragraful nr. 8 din sentinţa recurată:

"Aşadar, răspunsul exprimat de autoritatea pârâtă - răspuns negativ implicit prin retransmiterea petiţiei si comunicarea acestui aspect petentului, nu a fost dat cu exces de putere din moment ce acesta nu avea competenta legală de a îndeplini operaţiunea solicitată de petent" face dovada că prin interpretarea gramaticală dată textului art. 80 din Constituţia României s-a pronunţat prin a-şi depăşi atribuţiile puterii judecătoreşti, substituindu-se Curţii Constituţionale a României, care numai ea se poate pronunţa dacă a fost sau nu un exces de putere, din următoarele considerente:

Art. 80 din Constituţia României se referă la Rolul Preşedintelui care este tratat distinct prin cele două alin. (1) şi alin. (2), fiind exclusă orice interpretare gramaticală a textului.

În cuprinsul art. 80 din Constituţia României la alin. (2) se arată că Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice în general şi nu numai în situaţii de conflicte de natură constituţională.

În cuprinsul art. 80 din Constituţia României la alin. (2) se arată că Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice prin mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

II. Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

II.1. Instanţa prin afirmaţia de la pag, nr. 6, paragraful nr. 4 din sentinţa recurată:

"În cazul de fată, instanţa retine că refuzul exprimat de autoritatea pârâtă în mod implicit prin adresa nr. x/18.09.2018 nu întruneşte condiţiile stabilite de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ pentru a putea fi calificat drept refuz nejustificat de a soluţiona o cerere" coroborată cu afirmaţia de la aceiaşi pagină dar paragraful nr. 3:

"Un refuz de rezolvare a unei cereri, supus cenzurii instanţei de contencios administrativ, presupune ca între petiţionar şi autoritatea căreia i se adresează cererea să existe un raport de drept administrativ, iar cererea să se refere la drepturi şi obligaţii care să facă parte din obiectul unui astfel de raport juridic" face dovada că s-a pronunţat prin încălcarea art. 20.

Respectarea principiilor fundamentale din C. proc. civ. şi prin încălcarea procedurii a Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, din următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată a părţii pârâte în dosarul în cauză este de nesoluţionare în termen a cereri adresate acestuia şi nu de refuz soluţionare cerere pentru că nu are în spate un act doveditor prin care partea pârâtă să se fi exprimat în acest sens.

Susţine că, între recurentul-reclamant şi partea pârâtă există un raport administrativ contractual nescris dedus din dreptul de soluţionare a petiţiilor stipulat în Constituţia României.

Dreptul de petiţionare este menţionat la art. 51 din Constituţia României conform căruia: (1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor. (4) Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.

Astfel, recurentul-reclamant consideră că între reclamant şi partea pârâtă există un raport administrativ contractual nescris dedus din dreptul de soluţionare a petiţiilor stipulat în Constituţia României având în vedere dispoziţiile art. 80 din Constituţia României referitoare la rolul Preşedintelui, precum şi în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) conform cărora " România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate".

În cererea de chemare în judecată din dosarul în cauză prin capătul de cerere nr. x s-a făcut dovada existenţei faptei ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi săvârşirea faptei cu vinovăţie în raport cu cererea dedusă judecăţii cea de nesoluţionare în termen a cererii adresate părţii pârâte şi nu de refuz soluţionare cerere pentru că nu incubă cazul.

Condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale sunt următoarele: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi săvârşirea faptei cu vinovăţie.

a). Existenţa unei fapte ilicite constă în acea acţiune sau inacţiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altei persoane, de natură a cauza un prejudiciu, constând în încălcarea unor norme de drept.

Astfel, în cauză faptul generator de răspundere este reprezentat de nesoluţionarea în termen cererii, aşa cum prevede art. 2 lit. h) din Legea 554/2004 a Contenciosului Administrativ:

"nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri înseamnă faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen".

b). Existenţa unui prejudiciu.

Astfel, în cauză existenţa unui prejudiciu constă din faptul că prin nesoluţionarea cererii i s-a adus un prejudiciu moral deoarece i s-au încălcat drepturile stipulate O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor. Termenul de răspuns la petiţii, stabilit în baza art. 15 indice 1 din Legea nr. 233/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, este de 45 de zile.

c). Existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi săvârşirea faptei cu vinovăţie. Astfel, în cauză existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi săvârşirea faptei cu vinovăţie de partea pârâtă este reprezentat de nesoluţionarea şi necomunicarea cererii adresate acesteia.

III. Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când prin hotărârea dată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. stabileşte că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arata obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătând-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Instanţa prin afirmaţia de la pag, nr. 5, paragraful 6 din decizia recurată:

"în drept, potrivit art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. h) şi lit. i) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 invocate de reclamant drept temei al acţiunii şi avute în vedere şi de instanţa de fond" face dovada că s-a pronunţat pe temeiuri străine de natura pricinii, deci prin nemotivare. Cererea de chemare în judecată a părţii pârâte în dosarul în cauză are ca obiect nesoluţionare cerere şi nu refuz nemotivat soluţionare cerere.

IV. Art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cazul încălcării/aplicării greşite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii grave ale hotărârii atacate în privinţă normelor de drept material. De aceea, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti constituie o formă specifică a încălcării/aplicării greşite a unor norme de drept material, în sensul că priveşte transgresarea unor norme constituţionale referitoare la sfera atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Textul se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, care trebuie să fie în vigoare la momentul judecăţii, fie la interpretarea ei eronată, în sensul ca instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigentele textului de lege. Tot în acest motiv de nelegalitate poate fi încadrată şi ignorarea unei norme legale incidente în cauză, aplicarea unei norme generale, deşi se impunea aplicarea unei norme speciale sau invers.

Instanţa prin afirmaţia de la pag, nr. 5. ultimul paragraf din sentinţa recurată: [Excesul de putere, la care face referire art. 2 în definiţia refuzului nejustificat este determinat de lege ca fiind "exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor"] face dovada că s-a pronunţat prin încălcarea normelor de drept, prin nesocotirea normei de drept material în vigoare la momentul judecăţii şi prin interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a art. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ arată că prin refuz nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, "a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane" şi nu "exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii publice", pentru că nu se poate pune un egal între "exercitarea cu voinţă" şi "exercitarea dreptului".

Instanţa prin afirmaţia de la pag, nr. 6. primul paragraf din sentinţa recurată:

"Dreptul de apreciere semnifică posibilitatea autorităţii administrative de a decide asupra oportunităţii unei atitudini sau acţiuni concretizată ulterior în emiterea/adoptarea unui act administrativ care prin efectele produse va interveni asupra realităţii înconjurătoare în sensul modificării acesteia, modificare ce ar trebui sa fie întotdeauna în conformitate cu interesul general şi cu respectarea drepturilor particularilor" face dovada că s-a pronunţat prin încălcarea a normelor de drept, prin nesocotirea normei de drept material în vigoare la momentul judecăţii, în sensul că instanţa a încălcat O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor.

Dispoziţiile art. 13 potrivit cărora:

"Semnarea răspunsului se face de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice ori de persoana împuternicită de acesta, precum şi de şeful compartimentului care a soluţionat petiţia. In răspuns se va indica, in mod obligatoriu, temeiul legal al soluţiei adoptate" nu lasă ca un drept aprecierea autorităţii administrative de a decide în emiterea sau în adoptarea unui act administrativ ci obligativitatea respectării unui temei legal.

Instanţa prin afirmaţia de la pag, nr. 6, paragraful nr. 2 din sentinţa recurată:

"Prin urmare, oportunitatea actului administrativ este o consecinţă a dreptului de apreciere al autorităţilor publice si poate face obiectul controlului judecătoresc în limitele mai sus menţionate" face dovada că s-a pronunţat prin încălcarea a normelor de drept, prin nesocotirea normei de drept material în vigoare la momentul judecăţii, în sensul că instanţa a încălcat O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor. În fapt O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor prin prevederea de la art. 13:

"Semnarea răspunsului se face de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice ori de persoana împuternicita de acesta, precum si de şeful compartimentului care a soluţionat petiţia. In răspuns se va indica, in mod obligatoriu, temeiul legal al soluţiei adoptate" nu lasă ca un drept aprecierea autorităţii administrative de a decide în emiterea sau în adoptarea unui act administrativ ci obligativitatea respectării unui temei legal.

Instanţa prin afirmaţia de la pag, nr. 6, paragraful nr. 4 din sentinţa recurată:

"În cazul de faţă, instanţa reţine că refuzul exprimat de autoritatea pârâtă în mod implicit prin adresa nr. x/18.09.2018, nu întruneşte condiţiile stabilite de legea 554/2004 a contenciosului administrativ pentru a putea fi calificat drept refuz nejustificat de a soluţiona o cerere" coroborată cu afirmaţia de la aceiaşi pagină dar paragraful nr. 3:

"Un refuz de rezolvare a unei cereri, supus cenzurii instanţei de contencios administrativ, presupune că între petiţionar şi autoritatea căreia i se adresează cererea să existe un raport de drept administrativ, iar cererea să se refere la drepturi si obligaţii care să facă parte din obiectul unui astfel de raport juridic" face dovada că s-a pronunţat prin încălcarea a normelor de drept, prin nesocotirea normei de drept material în vigoare la momentul judecăţii şi prin interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a Legii 554/2004 a contenciosului administrativ.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 11 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului Preşedintele României B., prin Administraţia Prezidenţială la soluţionarea cererii adresate acestuia în data de 12.09.2018; obligarea conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate la o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere (...); obligarea conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate la penalităţi pe 100 de RON stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu în favoarea reclamantului în condiţiile art. 906. Aplicarea de penalităţi, alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. obligarea prin hotărâre judecătorească a părţii pârâte la despăgubiri de 1000 de RON pentru partea reclamantă în condiţiile art. 906. Aplicarea de penalităţi, alin. (7) din C. proc. civ. obligarea prin hotărâre judecătorească a părţii pârâte la daune morale de 1000 de RON pentru partea reclamantă.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă că, refuzul exprimat de autoritatea pârâtă în mod implicit prin adresa nr. x/18.09.2018, nu întruneşte condiţiile stabilite de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ pentru a putea fi calificat drept refuz nejustificat de a soluţiona o cerere. Aşadar, răspunsul exprimat de autoritatea pârâtă - răspuns negativ implicit prin retransmiterea petiţiei şi comunicarea acestui aspect petentului, nu a fost dat cu exces de putere din moment ce aceasta nu avea competenţa legală de a îndeplini operaţiunea solicitată de petent. Strâns legat de acest capăt al cererii este şi cel prin care se solicită obligarea pârâtului la plata daunelor morale şi, în raport de dispoziţiile art. 1349 C. civ. instanţa a constatat că reclamantul nu a făcut dovada existenţei vreunei fapte ilicite din partea pârâtei, din moment ce aşa cum s-a analizat în cele ce preced, refuzul acesteia nu a fost unul nejustificat.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

6.1. Prin primul motiv de recurs se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. potrivit cărora, "casarea unei hotărâri se poate cere în cazul în care instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti".

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat hotărârea primei instanţe din perspectiva interpretării dispoziţiilor art. 80 din Constituţia României considerând că atât timp cât Preşedintele exercită funcţia de mediere, între puterile statului, precum şi între stat şi societate, instanţa de fond, cu exces de putere, a reţinut că aceste dispoziţii nu sunt incidente cauzei de faţă.

Aceste critici nu pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., deoarece atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" este un caz de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte va reţine că în dreptul procesual civil, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti poate fi considerat şi ca exces de putere ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive.

Excesul de putere semnifică încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, prin imixtiunea instanţelor judecătoreşti fie în atribuţiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătoreşti.

Prin exces de putere se încalcă ordinea constituţională şi interesul public, instanţa judecătorească exercitând funcţiile puterii judecătoreşti peste limitele statornicite prin Constituţie.

Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti vizează nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor.

În cazul încălcării/aplicării greşite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii grave ale hotărârii atacate în privinţa normelor de drept material.

Or, în cauza de faţă, în mod corect a reţinut prima instanţă că în raport de dispoziţiile art. 80 din Constituţie, Preşedintele României nu poate media conflicte apărute între particulari sau între un cetăţean şi o instituţie publică sau autoritate publică, acest rol revenind, în principiu, puterii judecătoreşti, iar hotărârea pronunţată nu a fost dată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

6.2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit cărora "casarea unei hotărâri se poate cere în cazul în care prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 C. proc. civ. potrivit cărora "Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege."

Aceste critici nu pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" este un caz de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Or, sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, nesocotirea principiilor publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii etc.

Neregularităţile de ordin procedural sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care constituie dreptul comun în materia actelor de procedură. Textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale, iar nulitatea este condiţionată de producerea unei vătămări.

Nulitatea - ca sancţiune procedurală - urmează să fie analizată în strânsă corelaţie cu diferitele acte de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le îndeplinesc pe parcursul activităţii judiciare.

Efectele nulităţii actelor de procedură se subscriu principiului general: quod nullum est, nullum producit efectum. Aşadar, actul nul este lipsit de eficacitate şi urmează a fi refăcut.

Or, în cauza de faţă nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant în sensul că instanţa de fond ar fi încălcat normele de procedură prin faptul că a reţinut că adresa nr. x/18.09.2018 nu reprezintă "un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri" atât timp cât, petiţia adresată Preşedintelui României, domnul B., de către domnul A., a fost redirecţionată către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale pentru verificarea şi analizarea celor semnalate, cu solicitarea comunicării modului în care a fost soluţionată petiţia.

Un prim demers al recurentului-reclamant a fost marcat de înregistrarea petiţiei sub nr. x/16.07.2018 adresată Preşedintelui României şi cea înregistrată sub nr. x/16.07.2018 adresată domnului consilier de stat de la Compartimentul Probleme Cetăţeneşti, prin care s-a invocat faptul că recurentului-reclamant i s-a încălcat demnitatea umană prin necalcularea corectă a pensiei, petiţiile fiind conexate la nr. x/2018 şi transmise spre soluţionare Casei Naţionale de Pensii Publice.

După primirea răspunsului nr. x/16.07.2018, reclamantul A. a revenit cu o nouă petiţie, înregistrată sub nr. x/18.09.2018 susţinând că, prin răspunsul formulat, Casa Naţională de Pensii nu a răspuns în concret la memoriul său şi nu a exprimat o poziţie clară faţă de obiectul acestuia, "cel de încălcare a demnităţii umane" solicitând Preşedintelui României "să dispună medierea prin arbitraj între reclamant şi Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa, la o dată şi o locaţie anume stabilite". Având în vedere cele solicitate de reclamant, şi această ultimă petiţie a fost redirecţionată Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale.

6.3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit cărora "casarea unei hotărâri se poate cere în cazul în care hotărârea dată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori num ai motive străine de natura cauzei".

Prin criticile formulate de recurentul-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se arată că cererea dedusă judecăţii are ca obiect "nesoluţionarea cererii" nu un "refuz nemotivat de soluţionare a cererii", iar instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. h) şi lit. i) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Aceste critici nu pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" este un caz de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în mod corect a reţinut prima instanţă că un refuz de rezolvare a unei cereri, supus cenzurii instanţei de contencios administrativ, presupune ca între petiţionar şi autoritatea căreia i se adresează cererea să existe un raport de drept administrativ, iar cererea să se refere la drepturi şi obligaţii care să facă parte din obiectul unui astfel de raport juridic. Prin urmare, interpretând art. 2 alin. (1) lit. i), în corelaţie cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa, s-a ajuns la concluzia că pe calea contenciosului administrativ poate fi supus controlului de legalitate refuzul rezolvării cererilor de emitere a unui act administrativ, de eliberare a unui certificat, adeverinţă sau alt înscris, de efectuare a unei operaţiuni administrative sau de executare a unei obligaţii stabilite printr-un act administrativ favorabil reclamantului, însă refuzul exprimat de autoritatea pârâtă în mod implicit prin adresa nr. x/18.09.2018, nu întruneşte condiţiile stabilite de Legea 554/2004 a contenciosului administrativ pentru a putea fi calificat drept refuz nejustificat de a soluţiona o cerere.

Prin urmare, se poate concluziona că hotărârea instanţei de fond este clară, precisă şi inteligibilă, conţine referiri la problema de drept dedusă judecăţii şi este în concordanţă cu dispoziţiile legale incidente, răspunde în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi conduce în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

6.4. Prim ultimul motiv de recurs se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora, "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Astfel, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant invocă aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică, respectiv aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant consideră că între acesta şi partea pârâtă există un raport administrativ contractual nescris dedus din dreptul de soluţionare a petiţiilor stipulat în art. 51 din Constituţie.

Faptul că autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii nu înseamnă acestea sunt obligate a răspunde în modalitatea pretinsă de petiţionar. Redirecţionarea unei petiţii şi comunicarea acestui fapt petiţionarului reprezintă o modalitate legală prin care o autoritate publică îşi îndeplineşte această obligaţie atunci când petiţia se referă la aspecte care nu cad în competenţa respectivei autorităţi publice. Or, în speţă, Preşedintele României nu avea nicio atribuţie legală în medierea conflictului dintre recurent şi CNAS, instanţa de fond reţinând în mod corect faptul că atribuţiile constituţionale de mediere ale Preşedintelui României se referă la conflicte constituţionale între puterile statului nu la conflictele dintre cetăţeni şi autorităţi publice.

Aşadar, interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este legală întrucât corespunde realităţii.

Prin urmare, respingerea cererii recurentului-reclamant este legală, astfel că hotărârea instanţei de fond este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 68 din 15 martie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 martie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.