Money-laundering authority's referral to prosecutors: non-justiciability as non-administrative act under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 11 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 07.12.2018, pe rolul Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor a solicitat revocarea deciziei plenului ONPCSB prin care s-a aprobat trimiterea sesizării nr. C/X/652/02.04.2012 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În esenţă, reclamanta a arătat că decizia şi actele pregătitoare nu i-au fost comunicate şi solicită comunicarea lor. Reclamanta a arătat că nu face parte dintre persoanele enumerate de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 656/2002, nici familia sa, că operaţiunile desfăşurate nu fac parte din categoria tranzacţiilor suspecte, că nu a efectuat operaţiuni cu valută sau în RON, în numerar mai mari de 15.000 euro. A arătat că a fost suspusă unei monitorizări timp de 8 ani, în perioada 2004-2012, fiind culese informaţii în ce o priveşte şi în legătură cu familia sa, iar sesizarea Parchetului a fost făcută după 8 ani, timp în care nu şi-a putut exercita drepturile constituţionale la viaţă privată şi de familie, acţiunea fiind una de intimidare.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 1727 din data de 14 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti - Veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea reclamantei de unire a excepţiilor inadmisibilităţii şi tardivităţii cu fondul cauzei, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea privind pe reclamanta A. şi pe pârâtul Oficiul National de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, ca inadmisibilă.

A respins ca inadmisibilă sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate.

Prin încheierea de şedinţă din data de 03.07.2019 Curtea de Apel Bucureşti - Veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de recuzare a doamnei judecător B., formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată şi a dispus trimiterea cauzei la completul iniţial învestit, 41 fond.

Prin încheierea din data de 04.07.2019, Curtea de Apel Bucureşti - Veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia nelegalei compuneri a completului C 41 Fond invocată în cauza de faţă privind pe reclamanta A. şi pe pârâtul Oficiul National de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor.

3. Cererile de recurs.

Împotriva sentinţei nr. 1727 din data de 14 mai 2019, a încheierii din data de 03.07.2019 şi a încheierii din data de 04.07.2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A..

3.1. În dezvoltarea motivelor de recurs prin care se critică sentinţa nr. 1727 din data de 14 mai 2019, încadrate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii având în vedere faptul că ONPCSB este o autoritate administrativă subordonată Guvernului, organ de specialitate al administraţiei publice, dar nu este un serviciu secret iar activitatea sa nu este secretă. Actele unei autorităţi administrative în sensul art. 1 lit. b) din Legea nr. 554/2004 emise în regimul de putere publică potrivit prerogativei legale sunt acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c).

Potrivit art. 2 alin. (2) se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Examinând prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României (şi ea o lege anterioară Constituţiei) se constată că ONPCSB nu are atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale fiind Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţi Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei, prin structuri interne specializate.

Potrivit art. (2) al aceluiaşi articol, activitatea pentru realizarea securităţii naţionalei este organizată şi coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.

Sub acest aspect solicită să se observe că ONPCSB nu face parte nici din CSAT, altele fiind entităţile prevăzute la art. 5 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Tarii, ONPCSB este un simplu birou al Executivului a cărui activitate, fie de culegere de date, fie de stocare/depozitare a acestora, nu poate ieşi din matricea constituţională şi legală a unui stat de drept şi democratic, membru al UE şi component al mecanismului de protecţie a drepturilor omului al Consiliului Europei.

Prin urmare, fiind un simplu organ de specialitate al administraţiei publice subordonat Guvernului, activitatea ONPCSB nu se poate sustrage controlului judecătoresc în faţa unei instanţe judecătoreşti.

Activitatea ONPCSB presupune şi supravegherea unei persoane. Această supraveghere permisă nu poate fi arbitrară, exhaustivă, nedeterminată, ci trebuie să se facă în mod corect, potrivit cu scopul legii şi autorizat, cu toate garanţiile prevăzute de legi, Constituţie şi Convenţia EDO, Carta DFUE şi TUE pentru drepturile fundamentale ale omului, care, în sensul jurisprudenţei CEDO şi CJUE trebuie să fie realizate efectiv, ele nefiind iluzorii.

În perioada 2008-2017 lucrători ai oficiului, procurori şi lucrători ai serviciului român de informaţii, al ministerului de interne, sub pretextul deschiderii unor dosare penale pe numele altor persoane, unele clasate sau plasate în stare de nelucrare, au cules şi stocat date şi informaţii despre persoana şi activitatea recurentei-reclamante, despre alte persoane fără ca interesul anchetei să justifice, nu i s-a precizat vreodată calitatea, derivând din calitatea de avocat sau din sesizările formulate în cadrul acestor proceduri. În mod similar au procedat, în interes propriu şi lucrători ai ONPCSB.

În concluzie, reţinând încălcarea în cauză a dispoziţiilor art. 8 din Convenţie referitoare la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că supravegherea este o ingerinţă foarte gravă în drepturile unei persoane şi că o chestiune care merită a fi menţionată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informaţiei obţinute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de păstrare a integrităţii şi confidenţialităţii acesteia, precum şi procedurile de distrugere a ei.

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate.

3.2. Prin motivele de recurs formulate împotriva încheierii din data de 04.07.2019, recurenta-reclamantă arată că aceasta a fost dată cu încălcarea principiului repartizării aleatorii şi a dreptului la un proces echitabil, inclusiv a dreptului la apărare proteguit prin art. 6 din Convenţie şi prin art. 24 din Constituţie, fiind dată de un judecător în stare de incompatibilitate absolută.

Încălcarea principiului repartizării aleatorii a cauzei rezultă din faptul că pronunţând sentinţa civilă nr. 1727 din data de 14.05.2019, judecătorul cauzei, d-na B. s-a desesizat şi nu mai putea judeca o nouă cerere decât în condiţiile respectării principiului repartizării aleatorii, repartizare aleatorie care nu a acut loc, fiind încălcate prevederile Legii nr. 247/2005 şi Regulamentul instanţe care cereau aceasta.

Astfel, judecătorul se antepronunţase prin respingerea anterior a acţiunii şi a cererii de acces la toate piesele dosarului.

Blocarea accesului la toate piesele dosarului violează Convenţia (art. 6, 8 şi 14) şi Constituţia (art. 1, 20, 21 şi 24) precum şi prevederile Legii nr. 590/2003 care impun în mod expres instanţelor judecătoreşti respectarea tratatelor internaţionale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 590/2003:

"(1) Obligaţiile prevăzute de tratatele în vigoare se execută întocmai şi cu bună-credinţă. (2) Aplicarea şi respectarea dispoziţiilor tratatelor în vigoare reprezintă o obligaţie pentru toate autorităţile statului român, inclusiv autoritatea judecătorească, precum şi pentru persoanele fizice şi juridice române sau aflate pe teritoriul României."

De aceea, procedura nu era contencioasă şi cererea nu putea fi respinsă pentru că ar deveni contencioasă prin opoziţia pârâtului, aşa cum alega abuziv judecătorul incompatibil, fiind obligaţia Curţii să dea curs cererii de comunicare a înscrisului blocat la unul din compartimentele sale, în loc să fie comunicat potrivit cu obligaţia prevăzută de art. 13 din Legea nr. 554/2004, înscrisul nefiind clasificat.

Cu privire la respingerea excepţiei nelegalei compuneri a completului din data de 04 iulie 2019, recurenta-reclamantă arată că aceasta nu putea fi soluţionată de judecătorul aflat în culpă, ci de completul imediat următor pentru că nimeni nu poate hotărî asupra propriei incompatibilităţi sau a propriei situaţii, incidentele referitoare la compunerea completului de judecată şi la incompatibilitatea celui desesizat, se trimit spre soluţionare unui alt judecător, potrivit art. 110 din Regulamentului instanţelor de judecată.

3.3. Cu privire la cererea de recuzare la data de 03.07.2019, recurenta-reclamantă susţine că a aflat pe holul Curţii de Apel preţioasa informaţie că B. este într-un caz de flagrantă incompatibilitate deoarece este rudă de gradul I (fiica) lui C., inculpat pentru crime împotriva umanităţii din dosarul 13-15 iunie 1990 (aşa-numitul Mineriada), dosar redeschis în urma plângerilor din cauza Asociaţiei 21 decembrie 1989, Maries, Mocanu, Stoica şi alţii c. României, în care reclamantul şi avocatul reclamantului au fost avocaţii victimelor represiunii "sălbatice şi barbare" în accepţiunea Curţii şi ca atare, în mod greşit a fost respinsă cererea de recuzare la data de 03.07.2019.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor a depus întâmpinare cu privire la recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1727/14.05.2019, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Aspecte procedurale.

Prin Decizia nr. 343 din data de 23 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 1727/2019 din 14 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat. A admis cererea de sesizare, formulată de recurenta-reclamantă A. şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992.

6. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 11 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat revocarea deciziei plenului ONPCSB prin care s-a aprobat trimiterea sesizării nr. C/X/652/02.04.2012 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prima instanţă a respins cererea reclamantei de unire a excepţiilor inadmisibilităţii şi tardivităţii cu fondul cauzei, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă, reţinând în esenţă că, decizia atacată în litigiu nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu dă naştere, nu modifică şi nici nu stinge raporturi juridice, neputând fi contestat în procedura contenciosului administrativ reglementată de Legea nr. 554/2004, ci este un act de sesizare a unui organ judiciar.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs formulată împotriva sentinţei civile nr. 1727/14.05.2019, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor încadrate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate având în vedere că recurenta-reclamantă nu a prezentat critici concrete din care să rezulte că motivarea hotărârii ar fi superficială sau ar cuprinde dispoziţii contradictorii.

Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Astfel, cu privire la admiterea excepţiei de inadmisibilitate a cererii deduse judecăţii, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată".

Definiţia actului administrativ este dată de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, are menţionează că:

"actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice."

Din definiţia dată actului administrativ, se pot desprinde următoarele trăsături principale ale acestuia: actul administrativ este forma juridică principală de activitate a administraţiei publice; actul administrativ reprezintă o manifestare de voinţă expresă, unilaterală şi supusă unui regim de putere publică; actul administrativ poate emana de la autorităţi publice sau de la persoane private autorizate de administraţie să presteze servicii publice; prin actul administrativ se produc efecte juridice, care constau în a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii. Prin urmare, fiind o specie de act juridic, actul administrativ intervine pentru a schimba realitatea juridică existentă, prin naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi obligaţii corelative.

Or, în cauza de faţă, la registrul de valori al instanţei s-a depus decizia care poartă menţiunea "Confidenţial. Exemplarul 2/2" din cuprinsul căreia rezultă că în baza art. 6 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, în urma analizării notei nr. x/15.03.2012 cu propunere de sesizare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, plenul ONPCSB a decis sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu referire la dosarul penal menţionat în cuprinsul respectivei decizii şi cu privire la persoanele menţionate în cuprinsul respectivei decizii, printre care se numără şi reclamanta.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, forma în vigoare la data de 22.03.2012, Oficiul va proceda la analizarea şi prelucrarea informaţiilor, iar atunci când se constată existenţa unor indicii temeinice de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism, va sesiza de îndată Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În situaţia în care se constată finanţarea unor acte de terorism, va sesiza de îndată şi Serviciul Român de Informaţii cu privire la operaţiunile suspecte de finanţare a actelor de terorism. (1^1) Identitatea persoanei fizice care a informat persoana fizică desemnată în conformitate cu art. 14 alin. (1) şi a persoanei fizice care, în conformitate cu art. 14 alin. (1), a sesizat Oficiul nu poate fi dezvăluită în cuprinsul sesizării."

În raport de aceste dispoziţii legale, în mod corect a reţinut prima instanţă că decizia atacată în litigiu nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu dă naştere, nu modifică şi nici nu stinge raporturi juridice, neputând fi contestat în procedura contenciosului administrativ reglementată de Legea nr. 554/2004, ci este un act de sesizare a unui organ judiciar, având în vedere că prin intermediul acesteia, plenul ONPCSB a dispus trimiterea sesizării nr. C/X/652/2012 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-reclamante cu privire obligaţia instanţei de a proceda la comunicarea deciziei sunt neîntemeiate, având în vedere că temeiul legal pentru prelucrarea datelor şi informaţiilor primite de Oficiu în regim de confidenţialitate este dat de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia "Oficiul poate cere persoanelor menţionate la art. 10, precum şi instituţiilor competente datele şi informaţiile necesare îndeplinirii atribuţiilor stabilite de lege. Informaţiile în legătură cu sesizările primite potrivit art. 5 şi 6 sunt prelucrate şi utilizate în cadrul Oficiului în regim de confidenţialitate".

De asemenea, relevante sunt şi dispoziţiile art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit cărora:

"Personalul Oficiului, inclusiv personalul detaşat, are obligaţia de a nu transmite informaţiile primite în timpul activităţii decât în condiţiile legii. Obligaţia se menţine şi după încetarea funcţiei, pe termen nelimitat", iar în conformitate cu prevederile art. 31 alin. (1), "Nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 25 constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă".

Aşa fiind, Înalta Curte constată că informarea transmisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 care transpune în totalitate actele comunitare în materie, nu dă naştere, nu modifică şi nici nu stinge drepturi şi obligaţii, ci reprezintă o exprimare a poziţiei Oficiului în raport cu realizarea obiectului de activitate reglementat de art. 26 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Cu privire la încheierea de şedinţă din data de 03.07.2019, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare a doamnei judecător B., formulată de reclamanta A., pe considerentul că ar fi incompatibilă să soluţioneze cererea necontencioasă având ca obiect "acordarea accesului la toate piesele dosarului nr. x/2018" Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că prin raportare la actele dosarului, doamna judecător nu se află în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1) C. proc. civ. potrivit cărora "judecătorul este incompatibil când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece", deoarece nu şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia privind cererea necontencioasă având ca obiect acordarea accesului la toate piesele dosarului nr. x/2018

Cu privire la încheierea de şedinţă din data de 04.07.2019, prin care s-a respins excepţia nelegalei compuneri a completului C.41 Fond, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 528 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora: cererile necontencioase care sunt în legătură cu o cauză în curs de soluţionare sau soluţionată deja de o instanţă ori care au ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul unei instanţe se vor îndrepta la acea instanţă.

Prin sintagma "acea instanţă" din cuprinsul art. 528 alin. (1) C. proc. civ., se înţelege instanţa care are în curs de soluţionare sau care a soluţionat deja o cauză. Prin urmare, termenul de "acea instanţă" vizează completul de judecată care soluţionează sau care a soluţionat o cauză, întrucât numai completul de judecată din cadrul instanţei este cel soluţionează o cauză (determinată), iar nu întreaga instanţă, văzută ca instituţie. Altfel spus, cuvântul "instanţă" din articolul mai sus menţionat are în vedere completul de judecată învestit cu soluţionarea unei cauze sau care a soluţionat o cauză, acesta fiind competent să soluţioneze şi o cerere necontencioasă în legătură cu respectiva cauză.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 101 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor, care statuează în mod expres că "cererile referitoare la un dosar repartizat aleatoriu se judecă de acelaşi complet dacă prin lege nu se prevede altfel".

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că atât timp cât un anumit complet de judecată a soluţionat cauza dedusă judecăţii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, acelaşi competent este competent să soluţioneze şi o cerere necontencioasă în legătură cu respectiva cauză.

Cu privire la fondul cererii depuse în procedura necontencioasă, Înalta Curte constată pe de o parte că, procedura necontencioasă reprezintă acea procedură sub imperiul căreia instanţa de judecată este abilitată cu soluţionarea unor cereri pentru a căror dezlegare nu este necesară stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, iar pe de altă parte, că în cadrul acestei proceduri nu se poate analiza afirmaţia reclamantei că "documentul depus de pârâtă şi intitulat confidenţial, în opinia reclamantei acest document nu era clasificat, reglementat de lege".

În acest context, în mod corect a reţinut prima instanţă că nu poate furniza recurentei-reclamante înscrisul (decizia atacată), în forma sa materială (instrumentum), confidenţializat de intimatul-pârât şi depus la data de 10.05.2019, în forma confidenţializată, la Registrul de valori al instanţei.

Prin urmare, criticile aduse atât sentinţei civile atacate, cât şi încheierilor de şedinţă din data de 03.07.2019 şi din data de 04.07.2019, sunt neîntemeiate, iar motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. vor fi respinse.

8. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 1727 din data de 14.05.2019 şi a încheierilor de şedinţă din data de 03.07.2019 şi din data de 04.07.2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018. Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 martie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.