Claimant loses appeal as 90-day filing deadline to Insurance Guarantee Fund is strict and non-extendable.

Şedinţa publică din data de 11 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.02.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 12825/05.02.2018.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 2360 din data de 21.05.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 2360 din data de 21.05.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, adică al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, sa influenţeze soluţia.

Or, prima instanţă nu a reţinut şi nici nu a înlăturat argumentele contestatorului, ci a explicat raţionamentul juridic adoptat în mod eronat.

Potrivit dispoziţiilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind Asigurările şi Reasigurările în România, (valabilă la data producerii accidentului), Fondul de Garantare a Asiguraţilor s-a constituit în vederea protejării asiguraţilor, beneficiarilor asigurării şi terţelor persoane păgubite şi este destinat plăţilor de despăgubiri rezultate din contractele de asigurare încheiate în condiţiile legii, în cazul constatării insolvabilităţii asigurătorului.

Conform dispoziţiilor art. 266 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, Fondul de Garantare a Asiguraţilor este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale în vederea sumelor cuvenite creditorilor de asigurări de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment împotriva societăţii de asigurare debitoare.

Având în vedere dispoziţiile legale, rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment este o condiţie esenţială pentru declanşarea intervenţiei Fondului de Garantare a Asiguraţilor în scopul efectuării plăţilor de despăgubire către creditorii de asigurări.

De asemenea, art. 25 alin. (3) din O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară prevede în mod explicit că Fondul de Garantare a Asiguraţilor va fi administrat şi utilizat conform destinaţiei sale specifice, de plata a despăgubirilor către creditorii de asigurări, în cazul constatării insolvabilităţii.

De altfel, plata indemnizaţiilor din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor către creditorii de asigurări după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului împotriva unui asigurător se face în cadrul unei proceduri administrative necontencioase, reglementată de prevederile Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări şi a Normelor privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, aprobate prin Ordinul Preşedintelui ASF, după analizarea dosarului de daună preluat din arhiva asigurătorului, a titlului de creanţă şi a celorlalte documente depuse de către creditorul de asigurări în dovedirea creanţei sale şi numai în măsura în care această creanţă este certă, lichidă şi exigibilă.

Faţă ce aceste motive solicită să se constate că dreptul său s-a născut înainte de aceste proceduri, iar prin cererea de constituire de parte civilă în dosarul penal soluţionat, a solicitat asigurătorului să facă aplicabilitatea prevederile Ordinului Preşedintelui CSA nr. 1/2008 şi Legii nr. 32/2000 modificată şi completată şi anume art. 21 lit. b) şi art. 25 alin. (1), dispoziţiilor Normei nr. 5/2001 privind metodologia de calcul şi de evidenţă a rezervelor tehnice minimale pentru activitatea de asigurări generale şi anume art. 1 şi art. 3 alin. (5), în sensul constituirii rezervei de daună în cuantumul solicitat prin cerere, ţinându-se cont şi de dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 126/1995 modificată şi completată privind calcularea majorărilor de întârziere.

În aceste condiţii, la momentul preluării documentaţiei asigurătorului, pe numele recurentului-reclamant exista deja o cerere în acest sens, iar faptul că dreptul său de creanţă s-a născut înainte de aceste proceduri, nu duc la obligativitatea depunerii unei cereri de plată în acest termen de 90 de zile.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 80/2017 referitoare la sesizarea cu care a fost învestită privind excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, a statuat:

"Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 24 iulie 2015, potrivit cărora "în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.

Curtea constată că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie doar o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări. Dispoziţiile acestui act normativ dispun că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraţilor prin formularea unei cereri de plată, declanşând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, care stipulează că "Indemnizaţiile/Despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme." Astfel, în urma analizării cererii de plată, Fondul va emite o decizie care, în situaţia în care petentul nu este mulţumit de modalitatea de soluţionare a cererii de plată (în sensul respingerii parţiale sau totale a cererii de plată), aceasta poate fi contestată la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 10 zile, fiind astfel garantat dreptul de acces la justiţie. Exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanţei de judecată nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată. în acest sens este Legea nr. 213/2015, care stabileşte o procedură necontencioasa prealabilă acţiunii în instanţă, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată . . . . . . . . . ."

Astfel, solicită să se constate că această procedură nu îşi găseşte aplicabilitatea în prezenta cauză, în condiţiile în care instanţa de judecată a stabilit deja care este cuantumul daunelor, iar pârâta nu poate analiza sub acest aspect cererea recurentului-reclamant şi nici nu poate dispune respingerea plăţii acestor daune.

Mai mult decât atât, FGA a fost parte în procesul recurentului-reclamant, având în vedere că ulterior a fost declarant RIL-ul privind calitatea acestuia în procese, drept pentru care hotărârea ce reprezintă titlu executoriu îi este opozabilă.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului raportat la dispoziţiile art. 489 C. proc. civ., având în vedere că în cuprinsul recursului nu este indicat niciun motiv de casare prevăzut de art. 488 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 11 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Cu privire la excepţia nulităţii recursului Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că motivele invocate de recurentul-reclamant se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. motiv pentru care excepţia va fi respinsă ca neîntemeiată.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 12825/05.02.2018, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând în esenţă că cererea de plată înregistrată la FGA sub numărul 55985, la data de 27.10.2017, a fost depusă după împlinirea termenului de decădere de 90 zile stabilite expres şi imperativ de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, termenul de 90 de zile a început să curgă de la data de 09.05.2017, dată rămânerii definitive a hotărârii penale.

Soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., "(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc."

Sub acest aspect Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a formulat critici ce pot fi circumscrise motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., context în care se va respinge excepţia nulităţii recursului.

Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentul-reclamant, subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Primul prim motiv de recurs poate fi circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia, "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Reţine Înalta Curte că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează soluţia, în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Cel de-al doilea motiv de recurs poate fi circumscris cazului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Potrivit art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Potrivit art. 2 alin. (3) Legea nr. 213/2015 "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră şi persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Din actele dosarului de fond rezultă că, prin sentinţa penală nr. 49 din data de 21 februarie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Zalău a respins ca neîntemeiată cererea formulată de partea civilă A. de obligare a chematului în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor, la plata daunelor materiale şi morale reţinând că, potrivit art. 11 şi art. 14 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a art. 20 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a asiguraţilor, acordarea despăgubirilor se face potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015. Această hotărâre a rămas definitivă prin decizia penală nr. 744/A din data de 9 mai 2017, prin care Curtea de Apel Cluj, secţia Penală şi de minori a respins apelurile ca nefondate.

Faţă de această împrejurare nu are relevanţă că, la momentul preluării documentaţiei asigurătorului, pe numele recurentului-reclamant exista deja o cerere pentru acordarea despăgubirilor, atât timp cât dispoziţiile legale sus-citate sunt de strictă interpretare.

Aşa fiind, vor fi respinse criticile recurentului-reclamant referitoare la faptul că nu era obligat să depună cererea de despăgubiri în termen de 90 de zile deoarece dreptul său de creanţă s-a născut înainte de aceste proceduri, atât timp cât, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, cererea de despăgubiri trebuie formulată în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, iar pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări.

În acest context, având în vedere că recurentul-reclamant a înregistrat la FGA cererea de plată la data de 27.10.2017, sub nr. 55985, iar hotărârea penală în baza căreia a depus cererea de plată a rămas definitivă la data de 09.05.2017, în mod corect a reţinut prima instanţă că termenul de 90 de zile a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, iar cererea a fost depusă după împlinirea termenului de decădere de 90 zile stabilite expres şi imperativ de norma aplicabilă.

Contrar alegaţiilor recurentului-reclamant, referitoare la natura juridică a termenului prevăzut de lege, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere asemenea termenului de prescripţie.

Prin urmare, respingerea cererii recurentului-reclamant de despăgubiri de către Fondul de Garantare al Asiguraţilor este legală, astfel că hotărârea instanţei de fond care a validat această conduită este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2360 din 21 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 martie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.