Ministry of Health's appeal dismissed; obligation to respond to administrative request upheld

Şedinţa publică din data de 10 martie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 2 noiembrie 2016 pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii şi ministrul sănătăţii, pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate refuzul nejustificat al pârâţilor în a comunica răspuns la solicitarea înregistrată sub nr. x/13.04.2016 şi obligarea pârâţilor să soluţioneze cererea, în sensul comunicării înscrisurilor şi informaţiilor solicitate, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 56/F-CONT pronunţată în data de 21 martie 2017, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii şi ministrul sănătăţii, a obligat pârâtul să formuleze un răspuns cererii reclamantului înregistrată sub nr. x/13.04.2016 precum şi la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătăţii, care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În principal arată faptul că, deşi instanţa admite cererea de chemare în judecată a reclamantului în contradictoriu cu cei doi pârâţi, Ministerul Sănătăţii şi ministrul sănătăţii, statuează obligaţia de a răspunde petentului şi de a plăti cheltuielile de judecată în sarcina unui singur pârât pe care nu-l identifică. În aceste condiţii, dispoziţia instanţei de fond este, practic, imposibil de a fi executată.

Mai mult, soluţionarea cauzei în contradictoriu cu o altă persoană în afară de autoritatea publică ce se presupune că a cauzat o vătămare reclamantului se poate realiza doar în conformitate cu dispoziţiile art. 16 şi art. 24 din Legea nr. 554/2004, astfel că, statuarea în sarcina ministrului sănătăţii a vreunei obligaţii este lipsită de fundament juridic.

Nu în ultimul rând, trebuie reţinut faptul că, reclamantul avea obligaţia identificării (nume, prenume) a fiecărui pârât şi nu doar indicarea unei funcţii cum este cazul ministrului sănătăţii,

Identificarea clară a pârâţilor era nu doar obligatorie, ci şi necesară având în vedere că petentul-reclamant a adresat cererea sa unui secretar de stat din cadrul ministerului, dr. B. şi nu ministrului sănătăţii.

Pe de altă parte, instanţa motivează decizia sa doar prin indicarea temeiului de drept pe care-l consideră favorabil reclamantului, omiţând a verifica cererea reclamantului prin raportare la dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public.

În concluzie, faţă de obiectul cererii reclamantului din data de 13.04.2016 susţine faptul că prin raportare la dispoziţiile art. 2 lit. b) coroborate cu art. 5, 6, şi următoarele din Legea nr. 544/2001 cererea nu face obiectul Legii nr. 544/2001. Astfel, efectuarea sau refacerea anchetei epidemiologice, cum este în speţa de faţă nu intră în sfera de competenţe legale şi funcţionale a Ministerului Sănătăţii şi a ministrului sănătăţii. Atribuţiile Ministerului Sănătăţii sunt clar definite în H.G. nr. 144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare.

Ancheta epidemiologică în cazul focarului de hepatită acută virală de tip A de la Centrul de agrement Cozia din data de 04.11.2013 a fost efectuată de personalul de specialitate din cadrul Direcţiei de Sănătate Publică Vâlcea, rezultatele fiind aduse la cunoştinţa tuturor celor implicaţi, la momentul respectiv.

Instanţa de fond a omis şi faptul că, reclamantul solicita la aproximativ 3 ani de la data apariţiei focarului de hepatită acuta de tip A refacerea unei anchete epidemiologice, solicitare căreia practic este imposibil de a i se fi dat curs, datorită perioadei de timp lungi scurse.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a înţeles să invoce excepţia tardivităţii recursului, excepţia nulităţii recursului raportat la dispoziţiile art. 486 lit. d). şi art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 7 aprilie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 10 martie 2020, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în sensul şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamantul a solicitat instanţei să constate refuzul nejustificat al pârâţilor în a comunica răspuns la solicitarea sa înregistrată sub nr. x/13.04.2016 şi obligarea să soluţioneze cererea.

Prin cererea formulată, reclamantul a solicitat Ministerului Sănătăţii refacerea unei anchete epidemiologice realizat de către DSP Vâlcea în anul 2013 şi totodată, comunicarea rezultatului acestor verificări împreună cu pun punct de vedere al ministerului referitoare la cazul concret sesizat.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea, obligând pârâtul la care s-a depus cererea, în speţă Ministerul Sănătăţii, să formuleze un răspuns.

În mod evident, problema de drept ce se impune a fi dezlegată în prezentul recurs vizează stabilirea legalităţii soluţiei adoptate de prima instanţă.

Curtea constată că susţinerile recurentului se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instituţia pârâtă, deşi reia apărări prezentate în faţa instanţei de fond, critică în fapt modul în care instanţa de fond a analizat dispoziţiile Legii nr 554/2004.

Este însă nefondat motivul de recurs ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul a depus o cerere spre soluţionare la Ministerul Sănătăţii, instituţie care a nu a răspuns acestei solicitări.

Înalta Curte respinge prima critică din recurs, vizând faptul că instanţa de fond a admis acţiunea în contradictoriu cu cei doi pârâţi, dar a obligat unul singur, întrucât acest aspect nu se soluţionează pe calea extraordinară de atac a recursului, ci printr-o cerere de lămurire dispozitiv adresată Curţii de Apel care a soluţionat dosarul.

În ceea ce priveşte susţinerea din cuprinsul motivelor de recurs vizând soluţionarea cauzei în contradictoriu cu o altă persoană în afară de autoritatea publică ce se presupune că a cauzat o vătămare reclamantului, instanţa de recurs constată că este nefondată, întrucât, în cauză, autoritatea publică care a produs vătămarea este chiar instituţia recurentă, care nu a răspuns la cererea nr. x/13.04.2016 .

Va fi respins aprecierea instituţiei recurente, în sensul că instanţa de fond nu a observat că efectuarea sau refacerea anchetei epidemiologice, nu intră în sfera de competente legale şi funcţionale a Ministerului Sănătăţii şi a ministrului sănătăţii.

Sub acest aspect judecătorul fondului a constatat în mod legal, în cuprinsul motivării că efectuarea sau refacerea anchetei epidemiologice efectuate de Direcţia de Sănătate Publică Vâlcea nu intră în sfera de competenţe legale şi funcţionale a Ministerului Sănătăţii, astfel cum sunt prevăzute de art. 2-4 din H.G. nr. 144/2010 şi că, pârâtul a dat spre verificare petiţia reclamantului Corpului de control, raportul de control fiind în curs de elaborare.

Recurentul pârât a susţinut şi faptul că nu s-a verificat de către instanţa de fond cererea şi din punctul de vedere al Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public.

Înalta Curte va respinge această critică, amintind că, în aplicarea principiului disponibilităţii, reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual şi limitele cererii de chemare în judecată, instanţa trebuind să se pronunţe asupra cererilor formulate şi nu să facă aprecieri asupra a ce trebuia să solicite reclamantul, instituţia pârâtă având sub acest aspect calea cererii reconvenţionale.

Cererea intimatului reclamant a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 544/2004, în sensul că recurentul-pârât nu a răspuns solicitărilor sale.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea 554/2004 " Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public ."

În cauză, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, conform cărora "se asimilează actelor administrative unilaterale si refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal" se coroborează cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) vizând nesoluţionarea unei cereri în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii.

Articolul 8 alin. (1) din acelaşi act normativ statuează că " Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.".

Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea 554/2004 " (1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă."

Faţă de dispoziţiile anterior enunţate, nu poate fi reţinută critica recurentului, în sensul că judecătorul fondului a fost părtinitor, indicând doar temeiul de drept pe care-l consideră favorabil reclamantului, întrucât pârâtul avea obligaţia legală să emită un răspuns petentului reclamant în termenul de 30 de zile de la înregistrarea cererii.

Instanţa de fond în mod legal şi temeinic, a apreciat întemeiată pretenţia reclamantului sub acest aspect şi obligă pârâtul Ministerul Sănătăţii "să formuleze un răspuns cererii reclamantului înregistrată sub nr. x/13.04.2016".

În acest context, Înalta Curte constată că argumentele formulate de recurentul-pârât sunt nefondate şi nu pot conduce la reformarea hotărârii atacate.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea 554/2004 se va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii recurate ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul MINISTERUL SĂNĂTĂŢII împotriva sentinţei civile nr. 56/F-CONT din 21 martie 2017 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2020.