Tax Authority Appeal Rejected; Sports Club Wins Partial Annulment of 2.14M RON Property and Hotel Tax Assessment

Şedinţa publică din data de 10 martie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 26.11.2013 sub nr. dosar x/2013 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Venituri Buget Local Sector 2 Bucureşti anularea în tot a deciziei de impunere privind creanţele datorate bugetului local în urma inspecţiei finale nr. 120.717/13.08.2013, precum şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 133421/05.11.2013 şi înlăturarea obligaţiei fiscale impuse în cuantum total de 2.141.968 RON reprezentând impozit şi taxa pe clădiri, impozit şi taxa pe terenuri, taxa hotelieră şi accesorii ale acestora calculate pentru perioada 01.01.2008 - 14.03.2011; suspendarea deciziei de impunere privind creanţele datorate bugetului local în urma inspecţiei finale nr. 120.717/13.08.2013, până la soluţionarea definitiva şi irevocabilă a cererii de chemare în judecata; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 906 din 19.03.2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A. formulată în contradictoriu cu pârâta Direcţia Venituri Buget Local sector 2 Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 45/20.01.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 906 din 19 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Cauza a fost înregistrată în rejudecare, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2013*.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3162 pronunţată în data de 20 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Venituri Buget Local Sector 2 Bucureşti, a anulat decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 133421/5.11.2013 şi decizia de impunere nr. x/13.08.2013, emise de Direcţia Venituri Buget Local Sector 2 şi a respins capătul de cerere având ca obiect suspendarea executării deciziei de impunere ca inadmisibil.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3162/20 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Direcţia Venituri Buget Local Sector 2 Bucureşti, care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca netemeinică.

În motivarea cererii de recurs a susţinut că:

- art. 7 din Normele aprobate prin ordinul Agenţiei Naţionale pentru Sport nr. 422/05.09.2007 indică faptul ca sumele încasate nu pot fi mai mici decât costurile efectuate, astfel că nu rămâne decât să se constate faptul că acestea sunt susceptibile de a genera profit. Chiar şi fără un atare beneficiu, natura activitaţii rămâne una economică, în înţelesul punctului 22 din H.G. nr. 44/2004, privind Normele metodologice de aplicare a Legii 571/2003, privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare.

Susţinerea instanţei de fond, potrivit căreia acoperirea unor cheltuieli din tarifele percepute pentru cazare, precum si din punerea în vânzare a unor produse, ar conduce la înlăturarea caracterului de activitate economică, excede oricărei metode de interpretare a textului legii fiscale.

- în favoarea intimatei - reclamante subzistă posibilitatea legală de folosire a unităţilor de cazare pentru acţiuni extrasportive, şi acestea, cu atât mai mult, generatoare de venituri, astfel ca starea de fapt potrivit căreia această posibilitate nu a fost fructificată nu conduce, în mod implicit, la modificarea naturii activităţii Clubului Sportiv Olimpia Bucureşti.

- lipsa profitului într-un exerciţiu financiar nu transformă, de iure, activitatea desfăşurată într-una caritabilă, ea rămânând eminamente cu caracter economic. Prin urmare, clădirile, terenurile şi activitatea hotelieră în cauză urmează a fi considerate ca fiind susceptibile de a constitui bază de impunere.

A. putea, prin beneficiul legii în temeiul căreia funcţionează, să utilizeze unităţile inclusiv pentru activităţi extrasportive, astfel încât este cu neputinţă a considera ca încăperile şi terenurile în cauză nu ar trebui incluse în sintagma, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice.

Încadrarea unor activităţi în cele cu caracter economic, ce definesc necesitatea perceperii sarcinii fiscale, nu a fost lăsată de către legiuitor la voia interpretării contribuabilului, ci a fost firesc identificată.

- În cursul anului 2008, contribuabilul a desfăşurat activităţi de natură economică generatoare de venituri care fac obiectul înregistrării la contul "704 - Venituri din lucrări executate şi servicii prestate", subcontul "704.3310082 - Venituri din mese servite cantină", după cum se constată din balanţa contabilă de verificare aferentă lunii decembrie 2008, prin urmare clădirea în cauză este supusă taxei pe clădiri, determinată în acord cu prevederile legislaţiei în vigoare.

Contribuabilul a desfăşurat activităţi de natură economică generatoare de venituri care fac obiectul înregistrării la contul "704 - Venituri din lucrări executate şi servicii prestate", subcontul "704.3310081 - Venituri din cazare hotel", după cum se constată din balanţa contabilă de verificare aferentă lunii decembrie 2008, prin urmare şi pentru clădirea în cauză este datorată taxa pe clădiri.

- Cât priveşte consideraţiile instanţei de fond, potrivit cărora taxa hotelieră nu ar fi datorată, prin prisma faptului că unitatea de cazare de care dispune intimata - reclamantă nu ar fi încadrată într-una din clasificările structurilor de primire turistică, susţine că se impune respingerea unei atari susţineri.

Astfel, atâta vreme cât, în baza legii de funcţionare, Clubului Sportiv Olimpia Bucureşti oferă servicii de cazare, se impune cu necesitatea considerarea spatiilor pe care acesta le oferă cu titlu de spatii de cazare ca îndeplinind cerinţa legală privind încadrarea într-o clasificare, astfel cum arată Ordinul ministrului turismului nr. 510/2002.

Potrivit punctului 1.4. din actul normativ precizat, desfăşurarea de activităţi (de cazare, alimentaţie şi alte servicii specifice) în structuri de primire neclasificate, cu certificate de clasificare expirate sau cu o altă structură a spaţiilor decât cea stabilită prin certificatul de clasificare, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de până la 100.000.000 RON, potrivit art. 11 din Hotărârea Guvernului nr. 1.328/2001.

În plus, potrivit art. 4 din Hotărârea nr. 1328/2001, privind Clasificarea structurilor de primire turistice, este interzisă funcţionarea structurilor de primire turistice fără certificate de clasificare, cu certificate de clasificare expirate sau cu o altă structură a spaţiilor decât cea stabilită prin anexa la certificatul de clasificare.

Opinează că serviciile de cazare pe care intimata - reclamantă le-a prestat nu se încadrează in categoria structurilor de primire turistice, fiind simple unităţi de cazare, astfel cum le menţionează şi legea fiscală.

Concluzionând, în situaţia în care ar fi încadrate ca unităţi turistice, ar fi fost ilegală funcţionarea lor fără a fi încadrate într-o categorie reglementată de Ordinul nr. 510/2002, iar în cazul în care acestea nu se încadrează în categoria unităţilor turistice, fiind simple spatii de cazare, urmează a constata faptul ca sarcina fiscală se aplică si acestora din urma, întrucât, potrivit art. 278, alin. (1) din Legea nr. 571/2003, consiliul local poate institui o taxă pentru şederea într-o unitate de cazare.

4. Apărări formulate în cauză

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 7 aprilie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 10 martie 2020, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi prezentate în cele ce urmează.

Prin Decizia de impunere nr. x/13.08.2013, privind creanţele datorate bugetului local în urma inspecţiei fiscale, emisă de Direcţia Venituri Buget Local Sector 2 au fost stabilite în sarcina reclamantului A., obligaţii de plată în cuantum total de 2.141.968 RON, din care: 934.189 RON reprezentând impozit şi taxă pe clădiri, 1.048.188 RON reprezentând accesorii impozit şi taxă pe clădiri, 11.263 RON reprezentând impozit şi taxă pe terenuri, 12.250 RON reprezentând accesorii impozit şi taxă pe terenuri, 65.038 RON reprezentând taxă hotelieră şi 71.040 RON reprezentând accesorii taxă hotelieră.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestaţie, iar prin decizia nr. 133.421/10.09.2013, Direcţia Venituri Buget Local Sector 2 a respins contestaţia formulată.

Instanţa de fond a admis în parte acţiunea şi a anulat actele contestate.

Problema de drept ce se impune a fi dezlegată în prezentul recurs vizează stabilirea legalităţii soluţiei adoptate de prima instanţă.

Criticile aduse de recurentă hotărârii primei instanţe, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt neîntemeiate, în considerarea următoarelor argumente:

În legătură cu aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că recurentul a susţinut că în cauză au fost interpretate eronat toate prevederile legale privind impozitul pe construcţii şi terenuri folosite în activităţi economice.

Înalta Curte constată că toate criticile de nelegalitate formulate prin recurs sunt menite să sprijine interpretarea autorităţii pârâte cu privire la faptul că reclamanta trebuie să plătească taxă hotelieră şi impozite pentru construcţiile şi terenurile folosite pentru activităţi economice.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

În perioada supusă verificării, 2008-2011, intimata-reclamantă proprietară a imobilului situat în Şoseaua x, Bucureşti, a înregistrat venituri din servicii de alimentaţie şi de cazare consemnate la contul "704 - Venituri din lucrări executate şi servicii prestate" pentru clădirile C1 "birouri şi cantină" şi C2 "hotel sportivi".

Recurenta-pârâtă susţine că a stabilit în mod corect prin actele fiscale contestate, în sarcina reclamantului obligaţia de a achita taxă pe clădiri şi taxă pe teren pentru perioada 2008-2011 şi accesorii până la data de 13.08.2013 pentru clădirile C1 şi C2, iar pentru clădirile C3-C11 nu datorează impozit.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al susţinerilor recurentei - reclamante, în sensul că imobilele au fost folosite pentru activităţi economice devenind incidente în cauză prevederile pct. 22 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2008, art. 249 şi 250 Codul fiscal (în forma aflată în vigoare pentru perioada 1.01.2008-13.05.2010 şi în forma aflată în vigoare din 14.05.2010) şi a art. 257 din acelaşi act normativ.

Sub acest aspect se reţine că intimata-reclamantă este club sportiv de drept public, în subordinea Ministerului Turismului şi Sportului în baza art. 22 din Legea nr. 69/2000, având imobile amenajate pentru cazarea sportivilor pentru care a înregistrat venituri din servicii de alimentaţie şi din cazare.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că în cauză, din probele administrate, nu rezultă folosirea construcţiilor şi a terenului în cauză pentru activităţi economice astfel cum sunt definite de pct. 22 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2008 coroborate cu art. art. 250 alin. (1) pct. 1 - 5, 7, 11, 14, 15 şi 17 din Codul fiscal şi că, înregistrarea de venituri din servicii de alimentaţie şi din cazare nu este echivalentă unei activităţi economice.

În cauză, pentru intimata-reclamantă care se supune Legii nr. 69/2000, este obligatoriu Ordinul Agenţiei Naţionale pentru Sport nr. 422/5.09.2007 prin care au fost aprobate Normele şi tarifele de folosire a bazelor sportive şi a unităţilor de cazare aflate în administrarea instituţiilor din subordinea Agenţiei Naţionale pentru Sport şi Ordinul nr. 2345/13.12.2010 emis de Autoritatea Naţională pentru Sport şi Tineret care abroga Ordinul 422/2007 .

Intimata-reclamantă A. încasa tarifele stabilite prin Normele aprobate prin ordinul Agenţiei Naţionale pentru Sport, tarife care, potrivit înscrisurilor acopereau cheltuielilor de întreţinere, administrare şi funcţionare a bazelor sportive şi a unităţilor de cazare şi alimentaţie.

În acest context, în mod legal, curtea de apel nu a reţinut susţinerile pârâtei în sensul că activitatea de cazare şi cea de alimentaţie au natură economică prin definiţie, atât timp cât tarifele stabilite au ca scop acoperirea cheltuielilor de funcţionare a unităţilor în cauză.

Totodată recurenta-pârâtă nu a adus nici o critică aspectului prezentat în cuprinsul motivării hotărârii atacate, respectiv că, începând cu data de 14.05.2010, taxa pe clădiri se stabileşte doar pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului date în administrare ori în folosinţă persoanelor juridice, altele decât cele de drept public.

Înalta Curte constată că prevederile art. 278, 279 şi 280 din Codul fiscal, privind taxa hotelieră au fost preluate prin Normele metodologice privind clasificarea structurilor de primire turistice, aprobate prin Ordinul ministrului turismului nr. 510 din 28 iunie 2002, prin Ordinul ministrului pentru întreprinderi mici şi mijlocii, comerţ, turism şi profesii liberale nr. 636 din 12 mai 2008 şi prin Ordinul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului nr. 1296/15.04.2010.

În acord cu instanţa de fond şi faţă de prevederile anterior menţionate, instanţa de recurs constată că nu s-a făcut dovada că spaţiile deţinute de către intimatul-reclamant au fost clasificate într-una dintre categoriile de structuri menţionate prin aceste ordine, pentru a fi aplicabilă taxa hotelieră.

Instanţa de recurs având în vedere că reclamanta este persoană juridică de drept public fondată în baza Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, va respinge ca nelegale susţinerile recurentei - reclamante, în sensul că serviciile de cazare prestate de A. dacă se încadrau în categoria structurilor de primire turistice ar fi fost ilegale fără să li se stabilească categoria conform Ordinului 510/2002 sau dacă se încadrau în categoria spaţiilor de cazare trebuia să plătească taxa stabilită de consiliul local potrivit art. 278, alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

Aşadar, în raport de criticile formulate în recurs, nefiind aduse în discuţie aspecte noi, care să determine reţinerea unei alte stări de fapt decât cea constatată de judecătorul instanţei de fond, Înalta Curte, urmează a respinge ca nefondată calea de atac exercitată asupra sentinţei civile nr. 3162 din 20 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru considerentele anterior arătate, în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Direcţia Venituri Buget Local Sector 2 Bucureşti, menţinând sentinţa atacată astfel cum a fost pronunţată, fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta DIRECŢIA VENITURI BUGET LOCAL SECTOR 2 BUCUREŞTI împotriva sentinţei civile nr. 3162 din 20 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2020.