Judges' salary reclassification and back pay: appeal allowed, lower judgment quashed, claims dismissed as moot and for lack of passive standing

Şedinţa publică din data de 10 martie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 23 noiembrie 2016 sub nr. x/2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C., judecători la Curtea de Apel Tg. -Mureş au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministrul Justiţiei şi Curtea de Apel Târgu-Mureş: anularea parţială a Ordinului emis de Ministrul Justiţiei sub nr. x din 28.09.2016 şi obligarea pârâtului Ministrul Justiţiei să emită un nou ordin privind reîncadrarea lor cu aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 01.10.2015; reîncadrarea reclamanţilor ţinând seama de sentinţa civilă nr. 1470 din 06.11.2007 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. x/2007, irevocabilă prin nerecurare, prin care le-au fost acordate creşterile salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 10/2007 precum şi a încheierii de lămurire a dispozitivului din 16.02.2016, cu consecinţa recalculării tuturor drepturilor ce li se cuvin; plata diferenţelor de drepturi salariale rezultate dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite începând cu data emiterii ordinului şi până la data plăţii efective, actualizate în funcţie de indicele de inflaţie şi în continuare, pentru viitor, precum şi dobânda legală calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1195/2017 pronunţată în data de 4 aprilie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii A., B., C. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministrul Justiţiei şi Curtea de Apel Târgu Mureş, a respins cererea de anulare parţială a ordinului emis de Ministerul Justiţiei la data de 03.02.2017 cu nr. 3518/C/28.09.2015 ca rămas fără obiect, a obligat pe pârâtul Ministerul Justiţiei să emită, pentru fiecare reclamant, ordine de salarizare prin care să recalculeze indemnizaţiile de încadrare conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, a obligat pe pârâtul Ministerul Justiţiei să emită, pentru fiecare reclamant, ordine de salarizare prin care să recalculeze indemnizaţiile de încadrare conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.12.2015 şi până la data de 01.10.2016 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015 şi a obligat pe pârâţi să plătească reclamanţilor diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare începând cu 09.04.2015 şi până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1195/2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca netemeinice.

În primul rând, solicită a se observa că prima instanţă în mod greşit a respins excepţia inadmisibilităţii invocate de Ministerul Justiţiei prin întâmpinarea transmisă la data de 03.01.2017.

Arată că drepturile salariale ale intimaţilor-reclamanţi se stabilesc prin acte administrative individuale, respectiv prin ordine de salarizare emise de Ministrul Justiţiei care se contestă potrivit unei proceduri speciale prevăzute la art. 7 al Anexei VI din Legea nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi în termenul expres menţionate în cuprinsul acesteia, de la data la care de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite.

Or, intimaţii-reclamanţi nu au înţeles să conteste ordinele de salarizare în termenele prevăzute de lege motiv pentru care apreciază că, în mod greşit prima instanţă nu a dispus respingerea cererii ca fiind inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, consideră că prima instanţă nu putea primi completarea la acţiune ce privea anularea unui OMJ aplicabil de la 01.08.2016, reţinând o valoare de referinţă sectorială de 405 RON acordată de ÎCCJ ulterior, cu începere de la data de 01.10.2016, prin Ordinul nr. 283/2016, emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ministerul Justiţiei şi-a îndeplinit obligaţiile care îi incumbau în aceiaşi zi în care a fost publicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029/21.12.2016, prin emiterea OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, act administrativ emis în aplicarea acesteia şi ţinând cont de împrejurarea că la 1 august 2016 se aflau în plată unele indemnizaţii de încadrare brute lunare, stabilite potrivit Ordinelor ministrul justiţiei nr. 1561/2015, nr. 1562/2015 şi nr. 1563/2015, prin care, în baza unor hotărâri judecătoreşti, s-au acordat creşteri salariale de 5%, 2% şi 11%, indemnizaţii care reprezentau nivelul maxim în plată la aceea dată, iar nu la o valoarea de referinţă sectorială de 405 RON (anterior majorării de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) .

Susţine că, doar cu începere de la 01.10.2016, putea fi avută în vederea o nouă valoare de referinţă sectorială, lucru care s-a şi realizat prin O.M.J. nr. 219/C/01.02.2017, neexistând nici un temei pentru a acorda valoarea de referinţă sectorială de 405 în perioada anterioară.

Totodată, solicită a se observa că, în mod greşit, prin dispozitivul sentinţei recurate, Curtea de Apel Bucureşti a obligat şi pârâtul Ministerul Justiţiei la plata către intimaţii-reclamanţi a diferenţei de drepturi salariale şi a dobânzii legale aferentă debitului principal şi suma reprezentând actualizarea debitului principal cu indicele de inflaţie, la data de 09.04.2015, deoarece această obligaţie revine instanţei unde funcţionează intimaţii reclamanţi.

În speţă, instituţia care efectuează în concret plata drepturilor salariale către intimaţii-reclamanţi este Curtea de Apel Târgu Mureş, instanţă cu personalitate juridică al cărei preşedinte este ordonator secundar de credite.

Totodată, solicită să fie înlăturată obligaţia la plata dobânzilor legale şi a sumei reprezentând actualizarea debitului, întrucât Ministerul Justiţiei şi-a îndeplinit obligaţiile care îi incumbau în aceeaşi zi în care a fost publicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029/21.12.2016, prin emiterea OMJ nr. 4680/C/21.12.2016.

Astfel, câtă vreme art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare a fost în vigoare şi nu a fost declarat neconstituţional, acesta şi-a produs integral efectele, iar Ministerul Justiţiei nu putea emite în aplicarea sa acte administrative care să conţină altă soluţie decât cea legală.

4. Apărări formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 7 aprilie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 10 martie 2020, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere susţinerile recurentului-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul Ministerului Justiţiei este fondat, în limitele şi pentru considerentele care urmează.

Reclamanţii A., B. şi C., au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare salarială conform dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, dar şi la plata diferenţelor salariale astfel rezultate, începând cu data de 09.04.2015.

În prealabil, trebuie precizat că, prin Decizia nr. 9/2017 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi a art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014, că dispoziţiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă.

În acest context nu este fondată şi va fi respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată invocată de recurentul-pârât.

Instanţa de control judiciar găseşte întemeiată critica din recurs referitoare la obligarea Ministerului Justiţiei la plata diferenţelor dintre drepturile salariale recalculate, începând cu data de 09.04.2015.

Astfel, în mod greşit, instanţa de fond, consecutiv obligaţiei instituite în sarcina pârâtului Ministerul Justiţiei de a emite noi ordine de încadrare salarială pentru reclamanţi, l-a obligat şi la plata diferenţelor salariale rezultate.

Această dispoziţie, va fi înlăturată, pentru că se justifică numai prin prisma calităţii recurentului Ministerul Justiţiei de ordonator principal de credite.

Or, potrivit celor statuate în Decizia nr. 13/2016, pronunţată în recurs în interesul legii (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de faţă) şi a dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 304/2004 se poate concluziona că, în privinţa acestei cereri, Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii.

Totodată, recurentul pârât nu poate fi obligat şi la plata drepturilor salariale restante, constatând că o astfel de obligaţie nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorităţii ministeriale (Ministerul Justiţiei), ci în sarcina instanţei cu personalitate juridică în cadrul căreia judecătorul funcţionează.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmărind modul de utilizare a acestora.

În raport de obligaţiile ce revin pârâtului Ministerul Justiţiei, Înalta Curte constă că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraţilor care activează în cadrul instanţelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiţiei în acest sens, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite. Raportul obligaţional, care are ca obiect plata salariului, se desfăşoară între recurenţii-reclamanţi şi Curtea de Apel Târgul Mureş, unde activează aceştia, în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanţelor judecătoreşti, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terţiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existenţa unei obligaţii legale a Ministerului Justiţiei, privind plata diferenţelor salariale solicitate de reclamanţii magistraţi prin acţiunile adresate instanţelor judecătoreşti, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunţarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deşi sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut următoarele aspecte, cu relevanţă pentru soluţia pronunţată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecinţă a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

56. În motivarea acestei decizii s-a menţionat, între altele, că "În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).

57. Mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menţionat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare."

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului Ministerul Justiţiei nu subzistă obligaţia de acordare a diferenţelor salariale solicitate de reclamanţi, în sensul plăţii efective a pretenţiilor băneşti formulate, Ministerului Justiţiei revenindu-i doar obligaţia asigurării resurselor bugetare necesare plăţilor salariale, iar plata efectivă a drepturilor salariale revine Curtea de Apel Târgu Mureş.

În ceea ce priveşte aspectele invocate de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei referitoare la rămânerea fără obiect a cererii de obligare a sa la emiterea unor noi ordine de salarizare în sensul solicitat de intimaţii-reclamanţi, Înalta Curte constată că, la data de 24.05.2018, a fost emis Ordinul ministrului justiţiei nr. 95/C/2019.

După cum a susţinut şi recurentul, prin art. 1 al acestui ordin, s-a statuat, la alin. (1), că, în perioada 09.04.2015-30.11.2015, indemnizaţia de încadrare brută lunară a judecătorilor şi asistenţilor judiciari este stabilită prin raportare la valoarea de referinţă sectorială 421,36 RON, la alin. (2), că, în perioada 01.12.2015-31.12.2017, indemnizaţia se calculează prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 463,5 RON, iar, la alin. (3), că, începând cu 01.01.2018, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 153/2017, drepturile se recalculează în funcţie de valoarea de referinţă sectorială 463,5 RON.

La art. 3 din ordin, s-a prevăzut că drepturilor salariale se recalculează, iar plata se va face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiţiei.

Prin urmare, avându-se în vedere că, în cursul soluţionării cauzei, la data de 4 ianuarie 2019, recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a răspuns pretenţiilor intimaţilor-reclamanţi în ceea ce priveşte emiterea ordinelor de recalculare a drepturilor salariale, acest capăt de cerere a rămas fără obiect.

Faţă de considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului Ministerul Justiţiei, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine de salarizare ca rămas fără obiect şi va respinge capătul de cerere privind plata drepturilor salariale ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, urmând a menţine în rest dispoziţiile primei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI împotriva sentinţei civile nr. 1195/2017 din 4 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând cauza:

Respinge capetele de cerere privind obligarea Ministerului Justiţiei să emită pentru reclamanţii A., B. şi C. ordine de salarizare prin care să recalculeze indemnizaţiile de încadrare conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, ca fiind rămase fără obiect.

Respinge cererea privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să plătească reclamanţilor diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare începând cu 09.04.2015 şi până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2020.