Eligibility of a service provider's debt as an insurance claim against the Policyholders' Guarantee Fund under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 10 martie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 29 august 2016 sub nr. x/2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 1073/21.07.2016, obligarea pârâtei la aprobarea cererii de plată, precum şi la plata sumei de 3965,07 RON pe care, la rândul său, S.C. B. S.A. a fost obligată să i-o plătească în baza sentinţei civile nr. 1462/2014 a Judecătoriei Cluj Napoca. Cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 518/2017 pronunţată în data de 20 februarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat în parte Decizia nr. 1073/21.07.2016 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1732,35 RON, reprezentând creanţa de asigurare deţinută de aceasta împotriva debitoarei B. S.A., în insolvenţă, a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 2.232,72 RON reprezentând cheltuieli de judecată la care S.C. B. S.A. a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 1462/14.02.2014 a Judecătoriei Cluj Napoca şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor ocazionate de judecata prezentului litigiu, în sumă de 223 RON (50+173 RON) reprezentând parţial taxă judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 518/2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Prin recursul formulat reclamanta S.C. A. S.A. invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., apreciind ca nelegală soluţia instanţei de fond de respingere a cererii sale de obligare pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 2.232,72 RON reprezentând cheltuieli de judecată la care S.C. B. S.A. a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 1462/14.02.2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca. Pe cale de consecinţă este nelegală şi soluţia instanţei de fond de reducere (acordare în parte) a cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru achitată la Curtea de Apel Bucureşti.

Apreciază că sentinţa are la baza interpretarea nelegală şi restrictivă de către prima instanţa a dispoziţiilor art. 23 alin. (3) lit. f) din Norma nr. 16/2015 A.S.F. privind Fondul de garantare a asigurărilor, emisă de Autoritatea de Supraveghere a Asigurărilor la data de 31 august 2015, în ceea ce priveşte modul de aplicare al acestei dispoziţii legale la cererea sa de obligare a Fondului de Garantare al Asiguraţilor şi la plata sumei de 2.232,72 RON reprezentând cheltuieli de judecată la care S.C. B. S.A. a fost obligată prin sentinţa civila nr. 1462/14.02.2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

Pe de altă parte, apreciază că soluţia fost pronunţată cu ignorarea dispoziţiilor art. 42 şi art. 43 din Legea nr. 132/1995 privind asigurările şi reasigurările şi a celorlalte norme din legislaţia de asigurări.

În mod nelegal dispoziţiile legale incidente au fost interpretate eronat şi restrictiv cu privire la suma de 2.232,72 RON reprezentând cheltuieli de judecată la care S.C. B. S.A. a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 1462/14.02.2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca, instanţa de fond apreciind că, în privinţa acestei sume nu sunt aplicabile.

Din simpla observare a conţinutului sentinţei civile nr. 1462/2014, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca la data de 14.02.2014, în dosarul nr. x/2012, rezulta că S.C. B. S.A. a fost obligată să îi plătească suma de 2.232,72 RON reprezentând cheltuieli de judecată, datorate urmare a unei acţiuni în instanţă promovată împotriva asigurătorului, pentru faptul că nu şi-a îndeplinit voluntar obligaţiile de plată cu privire la creanţe provenind din asigurări.

Suma de 2.232,72 RON, are un caracter accesoriu sumelor pe care asigurătorul le datora în temeiul contractelor de asigurare, sume care au fost iniţial mult mai mari decât cele stabilite prin dispozitiv, având în vedere că de la data promovării acţiunii în anul 2012 şi până la soluţionarea în prima instanţa în anul 2014, S.C. B. S.A. a efectuat succesiv mai multe plăţi.

Susţine că această creanţă este una de asigurări chiar şi din perspectiva temeiurilor de drept din sentinţa civila nr. 1462/2014, reţinute de instanţă în vederea obligării asigurătorului la plată.

Rezultă astfel că toate sumele, datorate de către S.C. B. S.A., cu titlu de despăgubiri şi cheltuieli de judecată, reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, decurgând din activitatea de asigurare şi sunt stabilite printr-un titlu executor, o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, astfel încât cuantumul acestora nu mai poate fi pus în discuţie.

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, arată că instanţa de fond prin admiterea în parte a acţiunii, a încălcat dispoziţiile sentinţei civile nr. 1462/14.02.2014, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca din care rezultă că S.C. B. S.A. a fost obligată să îi plătească suma de 2.232,72 RON reprezentând cheltuieli de judecată, datorate urmare a unei acţiuni in instanţa promovată împotriva asigurătorului.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţine că sentinţa civilă nr. 518/20.02.2017 este netemeinică si nelegala, fiind rezultatul unei interpretări superficiale şi vădit eronate a situaţiei de fapt şi a probelor administrate în cauză, precum şi a unei greşite interpretări şi aplicări a legii de către instanţa de fond.

Precizează că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este succesor/continuator în drepturi şi obligaţii al societăţii de asigurare insolvente, nu preia patrimoniul asiguratorilor insolvenţi, creanţa stabilită prin sentinţa civilă nr. 1462/14.02.2014 în sarcina B. S.A. nu este creanţă de asigurări, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond, ci o creanţă deţinută de reclamantă împotriva societăţii insolvente, având alt izvor, a cărei plată poate fi obţinută pe calea procedurii falimentului, prin înscrierea la masa credală, potrivit dispoziţiilor Legii 85/2014 privind falimentul.

Fondul a contestat natura juridică a creanţei deţinută de unitatea service cedentă, care nu are calitatea de creditor de asigurări în înţelesul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Creanţa cedentului S.C. C. S.R.L. derivă din prestarea de servicii şi nicidecum dintr-un contract de asigurare încheiat cu asiguratorul B. S.A..

Aşadar, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiţie neîndeplinită de unităţile service, ce au un drept de creanţă izvorât dintr-un contract de prestări servicii, care naşte drepturi şi obligaţii numai intre părţile semnatare. Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligaţii izvorâte din contracte de asigurare, facultative si obligatorii, conform scopului prevazut de Legea nr. 213/2015, şi nu din alte raporturi juridice ale asiguratorului cu prestatorii de servicii, care în opinia sa reprezintă/pot reprezenta creanţe chirografare şi nu de asigurări, regăsindu-se în tabelul de creanţe din procedura falimentului.

Dispoziţiile art. 23 alin. (3) lit. f) din Norma ASF nr. 16/2015, la care face instanţa de fond trimitere, se referă la plata despăgubirilor/indemnizaţiilor, reprezentând drepturi de despăgubire ale creditorilor de asigurări.

Prin urmare, creditorii de asigurări prevăzuţi de Legea nr. 213/2015 sunt singurii îndreptăţiţi să solicite plata sumelor cuvenite din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, plata efectivă urmând a fi făcută potrivit reglementarilor prevăzute de Legea 213/2015.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 213/2015, Fondul a fost înfiinţat ca persoană juridică de drept public, cu scopul de a proteja interesele consumatorilor de asigurări, legiuitorul prevăzând o modalitate de sprijin a acestora, înfiinţând o schemă de garantare a asiguraţilor care le permite acestora sa obţină despăgubiri/indemnizaţii, rezultate din contractele de asigurări încheiate cu un asigurator falit, obligaţiile Fondului fiind însă limitate prin legea de înfiinţare care obligă Fondul ca în soluţionarea cererilor de plată să analizeze şi natura juridică a creanţelor.

Fondul nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurator în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolventei unui asigurator.

Instanta de fond confundă obligaţia de plata a Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu obligaţia de plata a asigurătorului.

Astfel, Fondul plăteşte în baza dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei 16/2015 a A.S.F., ca urmare a deschiderii procedurii de faliment şi nicidecum în baza unei răspunderi contractuale, izvoarele obligaţiilor fiind cu totul diferite.

Faţă de cele de mai sus, solicită instanţei de recurs casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de fond care a pronunţat hotărârea casată.

4. Apărări formulate în cauză

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului promovat de pârât ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

Recurentul-pârâtă a depus întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat în principal, excepţia nulităţii recursului promovat de reclamantă, întrucât motivele nu se încadrează în prevederile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 7 aprilie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 10 martie 2020, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că se impune respingerea recursului declarat de reclamantă şi admiterea recursului declarat de pârât, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la recursul pârâtului

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a supus controlului instanţei specializate, pe calea prevăzută în art. 136 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, verificarea legalităţii Deciziei nr. 1073/21.07.2016 şi a solicitat anularea acesteia şi obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, la aprobarea cererii de plată, precum şi la plata sumei de 3965,07 RON pe care, la rândul său, S.C. B. S.A. a fost obligată să i-o plătească în baza sentinţei civile nr. 1462/2014 a Judecătoriei Cluj Napoca.

Înalta Curte apreciază că soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii şi de anulare în parte a actului contestat este nelegală, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză şi normele de drept material incidente acesteia.

Se constată că, prin sentinţa civilă nr. 1462/14.02.2014 a Judecătoriei Cluj Napoca, s-a stabilit că reclamanta S.C. A. S.A. are calitatea de cesionar în baza unor contracte de cesiune de creanţă încheiate cu service-ul S.C. C. S.R.L., cesiune în urma căreia a dobândit drepturi de creanţă asupra debitorului S.C. B. S.A., pentru sume reprezentând costul lucrărilor de reperaţii efectuate de cedent în mai multe dosare de daună.

Reclamanta S.C. A. S.A. s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraţilor pentru recuperarea sumelor stabilite prin sentinţa nr. 1462/14.02.2014 a Judecătoriei Cluj Napoca.

Prin Decizia nr. 1073 din 21 iulie 2016, pârâtul Fondul de Garantare a Asociaţilor a respins cererea de despăgubire a reclamantei, motivul principal fiind acela potrivit căruia reclamanta nu deţine calitatea de creditor de asigurare.

Prima instanţă a infirmat soluţia administrativă dispusă în cauză, apreciind că pârâta Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 23 alin. (3) lit. f) din Norma nr. 16/2015, astfel că Decizia contestată este lovită de nulitate parţială, pe aspectul negării calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la plata sumei de 1732,35 RON, reprezentând cuantumul reparaţiilor efectuate ca urmare a accidentelor produse de persoanele asigurate de S.C. B. S.A., cuantumul sumei fiind stabilit definitiv prin hotărâre judecătorească.

Instanţa de control judiciar nu poate împărtăşi punctul de vedere exprimat de instanţa de fond, în raport de următoarele argumente:

Potrivit art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/2015,,(1) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunţată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale.

(3) În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă."

Conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar potrivit art. 11 din acelaşi act normativ Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege, sfera persoanelor beneficiare ale protecţiei Fondului fiind conturată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În cauză, recurenta-reclamantă deţine creanţa litigioasă prin preluarea acesteia de la unitatea reparatoare, în temeiul sentinţei civile nr. 1462/2014 pronunţate de Judecătoria Cluj Napoca (emisă în baza mai multor contracte de cesiune de creanţă), precum şi împrejurarea că, potrivit art. 1593 C. civ., persoana care a plătit în locul debitorului poate fi subrogată în drepturile creditorului, context în care Înalta Curte apreciază că se impune stabilirea modului de exercitare a dreptului cedentului C. S.R.L. S.R.L. (şi, pe cale de consecinţă, al cesionarului A. S.A.) de a solicita plata creanţei în condiţiile Legii nr. 213/2015, de la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor sau în condiţiile altor acte normative, de la debitoarea B. S.A.

Problema litigioasă în prezenta cauză, în raport de care părţile şi-au prezentat criticile de nelegalitate a hotărârii de fond, o reprezintă stabilirea naturii juridice a creanţei de care beneficiază unitatea reparatoare (unitatea de service specializată în repararea autovehiculelor avariate în urma accidentelor rutiere, ce fac obiectul asigurării) faţă de asigurătorul B. S.A. şi eventuala opozabilitate a acestei creanţe faţă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Raporturile juridice dintre unitatea reparatoare şi asigurător se desfăşoară în temeiul convenţiilor de colaborare având ca obiect prestarea serviciilor de reparaţii a autoturismelor avariate în urma evenimentelor asigurate, iar nu în temeiul contractului de asigurare.

Înalta Curte constată că aceste convenţii nu reprezintă doar o modalitate de decontare, ci reprezintă actul juridic în baza căruia se naşte dreptul unităţii reparatoare la plata de către societatea de asigurare a contravalorii reparaţiilor autovehiculelor avariate.

Trebuie precizat că, în ceea ce priveşte contractul de asigurare, acesta se încheie şi produce efecte doar între persoana asigurată (şi/sau beneficiarul asigurării) şi asigurător, obligând asigurătorul la repararea daunelor produse autovehiculelor ce fac obiectul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto sau al asigurărilor facultative de avarii auto. Contractul de asigurare nu dă naştere la drepturi şi obligaţii în persoana unităţii reparatoare, serviciile de reparare a autovehiculelor fiind prestate în temeiul convenţiilor de colaborare încheiate cu asigurătorul, convenţii faţă de care persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite sunt terţi.

Împrejurarea că persoanele asigurate şi-au exprimat acordul ca despăgubirile reprezentate de contravaloarea reparaţiilor autovehiculelor să fie achitate de asigurător direct în contul unităţii reparatoare, în condiţiile art. 58 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, nu conduce la schimbarea izvorului juridic al dreptului de creanţă al unităţii, întrucât prin aceste acorduri se reglementează doar modalitatea de plată a despăgubirilor, în sensul că acestea nu mai ajung în contul beneficiarilor asigurării, pentru a fi, ulterior, achitate unităţii reparatoare, cu titlu de contravaloare a manoperei şi a pieselor auto înlocuite.

Totodată, deşi serviciile de reparaţii sunt prestate în beneficiul persoanelor asigurate, aceste prestaţii nu sunt asumate în temeiul contractului de asigurare, ci în temeiul convenţiei de colaborare încheiată de unitatea reparatoare cu asigurătorul. Prin urmare, între unitatea reparatoare şi beneficiarii asigurării nu există raporturi juridice născute din contractul de asigurare, astfel încât, chiar dacă unitatea reparatoare nu a fost despăgubită de asigurător pentru serviciile de reparaţii, aceasta nu se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări, solicitând ca obligaţiile de plată ale asigurătorului să fie preluate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Deşi între semnarea contractului de asigurare şi încheierea convenţiei de colaborare există o legătură, în sensul că această din urmă convenţie reprezintă mijlocul prin care asigurătorul îşi îndeplineşte obligaţiile pe care şi le-a asumat faţă de asigurat cu privire la repararea autovehiculului avariat, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre societatea de asigurare şi unitatea reparatoare sunt raporturi de asigurare şi nici că unitatea reparatoare are calitatea de creditor de asigurare, îndreptăţit la plata creanţelor prin intermediul Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

În acest context unitatea reparatoare (şi, prin urmare, reclamanta cesionară) nu se încadrează în noţiunea de creditor de asigurare, neavând calitatea de persoană asigurată (semnatară a contractului de asigurare cu societatea specializată), nici pe aceea de beneficiar al asigurării (terţă persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul îi achită sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat) şi nici pe aceea de persoană păgubită (îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit prin asigurarea de răspundere civilă).

Înalta Curte apreciază că reclamanta nu face parte din categoria creditorilor de asigurări şi nici nu deţine o creanţă de asigurări aptă de valorificare din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, întrucât nu este persoană asigurată sau beneficiarul asigurării (nefiind desemnată drept terţă persoană îndreptăţită la încasarea despăgubirii, desemnare legală sau convenţională prin chiar contractul de asigurare) şi cu atât mai puţin persoana păgubită.

Mai mult, recurenta-pârâtă Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia obligaţiile societăţii de asigurare aflate în insolvenţă, ci are calitate de creditor de asigurări în dosarul de faliment al B. S.A. conform art. 18 alin. (1) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

Înalta Curte constată că în mod eronat judecătorul fondului a apreciat ca fiind incidente cauzei dispoziţiilor art. 23 alin. (3) lit. f) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit căreia:

"(3) Plăţile către o altă persoană decât creditorul de asigurări pot fi efectuate, după cum urmează: f) în alte situaţii, conform contractelor încheiate între părţi şi prevederilor legale în vigoare", întrucât între reclamantă şi societatea de asigurare nu există un contract, reclamanta fiind un cesionar a unei creanţe rezultată din prestarea de servicii şi nu dintr-un contract de asigurare.

Legea nr. 213/2015, la art. 4 alin. (1) lit. b), cuprinde o enumerare exhaustivă, nu exemplificativă, a creditorilor de asigurări în trei categorii limitativ expuse, fără posibilitatea extinderii la alte persoane ori entităţi, iar instanţa de fond nu a respectat conţinutul textului de lege şi voinţa legiuitorului, care a înţeles să includă în categoria beneficiarilor despăgubirilor achitate prin fondul de garantare doar persoanele asigurate, beneficiarii asigurării şi persoanele păgubite.

Interpretarea propusă de către instanţa de fond încalcă prevederile Legii nr. 213/2015, care sunt clare sub acest aspect.

În concret, în speţă, creanţa stabilită prin sentinţa civilă nr. 1642/2014 în sarcina B. S.A. nu este o creanţă de asigurări întrucât derivă din prestarea de servicii, ci este o creanţă deţinută împotriva unei societăţi aflată în procedura falimentului, context care atrage incidenţa prevederilor Legii nr. 85/2014, în sensul că recurenta-reclamantă poate recupera creanţa sa înscriindu-se la masa credală pe calea procedurii speciale a legii insolvenţei.

Instanţa de control judiciar reţine că legea nu interzice încheierea de acte juridice prin care un creditor de asigurare să transfere creanţa de asigurare pe care o deţine, dar această situaţie nu este întâlnită în speţa de faţă, unde cesiunea a privit o creanţă născută în temeiul unei convenţii de colaborare, iar nu a unui contract de asigurare, iar cedentul nu are calitatea de creditor de asigurare.

Trebuie precizat că recurenta-reclamantă s-a subrogat în drepturile creditoarei C. S.R.L., în calitate de unitate reparatoare şi, potrivit art. 1593 alin. (1) C. civ., nu poate dobândi mai multe drepturi decât cedentul. Or, atât timp cât unitatea reparatoare cedentă nu s-a subrogat în drepturile persoanelor asigurate/beneficiarilor asigurării/persoanelor păgubite, nici cesionara S.C. A. S.A. nu beneficiază de această subrogaţie.

În concluzie, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiară a unei creanţe cesionate de unitatea reparatoare C. S.R.L., nu are de dreptul de a-şi satisface această creanţă din resursele financiare ale recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în condiţiile Legii speciale nr. 213/2015, întrucât debitul nu are natura juridică a unei creanţe de asigurări, definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind creanţa creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă, sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Referitor la recursul reclamantei

În raport cu soluţia pronunţată pe recursul promovat de recurentul-pârât, Înalta Curte apreciază că se impune respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., deoarece măsura de respingere a cererii de plată stabilită prin Decizia nr. 1073/21.07.2016 este legală.

În aceste condiţii, pentru că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a normelor legale, Înalta Curte, în temeiul art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., ca nefondat, şi va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 518/2017 din 20 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea respinge acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., ca neîntemeiată.

În temeiul art. 451 C. proc. civ. va obliga recurenta-reclamantă către recurentul-pârât la plata a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 518/2017 din 20 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR împotriva sentinţei civile nr. 518/2017 din 20 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, respinge acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca neîntemeiată.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea recurentului-pârât.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2020.