Religious property retrocession denied due to lack of ownership by the religious entity, which held only administrative rights over public funds

Şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 6 septembrie 2017, sub nr. x/2016, reclamantele Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia şi A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, anularea Deciziei nr. 5808/07.07.2016, emisă de autoritatea pârâtă, cu consecinţa admiterii cererii de retrocedare nr. x/30.01.2003.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 121 din 24 martie 2017, Curtea de Apel Cluj a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active în privinţa ambelor reclamante, respingând cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia şi A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobiliare care au aparţinut Cultelor Religioase din România, urmare admiterii excepţiei sus indicate şi ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond, a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că este incident în cauză, întrucât prima instanţă s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Arhiepiscopiei Romano-Catolice, deşi nu a fost invocată de pârâtă sau instanţă, din oficiu, şi nici nu a fost pusă în discuţia părţilor, încălcându-se art. 22 alin. (2) şi (6) din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că, aşa cum reiese din cuprinsul întâmpinării, pârâta a invocat această excepţie motivat de lipsa calităţii Arhiepiscopiei de persoană îndreptăţită la retrocedare, în accepţiunea O.U.G. nr. 94/2000, sens în care apreciază că în mod greşit, ulterior, în considerente, instanţa a abordat această excepţie prin prisma modalităţii în care a fost formulată acţiunea.

Apreciază că este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva faptului că prima instanţă a reţinut în mod greşit că acţiunea ar fi fost formulată de Arhiepiscopie în nume propriu şi nu pentru Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, sub acest aspect încălcând dispoziţiile art. 36 din C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu a solicitat ca retrocedarea să se facă în favoarea Arhiepiscopiei în nume propriu, iar toată argumentaţia a fost în sensul justificării calităţii de "persoană îndreptăţită" la retrocedare a Consiliului Arhidiecezei Romano Catolice.

În aceste condiţii, rezultă că acţiunea în contencios administrativ a fost formulată de către Arhiepiscopie "în numele şi pentru" Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia şi nu în nume propriu.

De asemenea, în mod greşit prima instanţă a reţinut lipsa calităţii de persoană îndreptăţită la retrocedare a Consiliului Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, reţinând doar un drept de administrare asupra imobilelor în cauză, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

Concluzia primei instanţe în sensul celor de mai sus, este greşită şi este contrazisă de probatoriul administrat în cauză.

Astfel, actele de dispoziţie cu privire la imobilele în cauză au fost făcute în numele Fondului exclusiv de către entităţi făcând parte din cultul romano-catolic, fiind dovada că avea un drept de proprietate cu privire la acestea. Atributul dispoziţiei nu poate fi exercitat decât de către un proprietar, fiind de esenţa dreptului de proprietate. Mai mult decât atât, nicio dovadă contrară nu a relevat că acte de dispoziţie să fi fost efectuate şi de către alte entităţi de drept privat/public şi, niciodată în cărţile funciare ale respectivelor imobile nu au fost înregistrate menţiuni în acest sens.

Prima instanţă dă o interpretare greşită art. V teza ultimă din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, în sensul că dreptul de dispoziţie ar fi fost un atribut al dreptului de administrare conferit Statusului Romano Catolic Transilvan. Interpretarea corectă a acestui articol, se face în sensul că exercitarea dreptului de dispoziţie asupra bunurilor ce compun Fondurile se face conform dreptului comun şi normelor de drept canonic, impunerea acestei din urmă condiţii fiind o dovadă în plus că aceste bunuri se aflau în proprietatea cultului Romano catolic.

Faptul că Ordinariatul Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia a fost singura entitate care a avut un veritabil drept de dispoziţie asupra bunurilor ce constituiau Fondul de Burse Romano Catolic, încă de la înfiinţarea acestuia (acesta din urmă nefiind decât un ansamblu de bunuri, fără personalitate juridică proprie şi organe proprii de conducere) rezultă din înscrisurile comunicate depuse la dosar (cererea nr. x/1933 a Ordinariatului Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia, cererea nr. x/14.07.1898 înaintată Tribunalului Regal Cluj de către Consiliul de Administraţie al A.).

În aceste condiţii, greşit a reţinut instanţa de fond că dreptul de proprietate asupra acestor imobile ar fi aparţinut Statului, încă de la înfiinţarea primelor cărţi funciare şi până la momentul naţionalizării acestuia, şi, mai mult, nicio menţiune în cartea funciară nu s-a făcut la cererea vreunor entităţi ale Statului român, altele decât cele făcând parte din Cultul romano catolic.

Cu privire la pretinsul drept de propriete al Statului asupra bunurilor ce compun Fondul, instanţa de fond reţine ca relevantă dispoziţia art. V din Acordul privind interpretarea art. IV din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 ce instituie un drept de control şi supraveghere al Statului asupra acestor bunuri.

Or, dreptul de supraveghere şi control nu echivalează cu un drept de proprietate în beneficiul Statului. Mai mult, dacă Statul ar fi avut un drept de proprietate asupra bunurilor, conferirea, distinct, şi a unui drept de supraveghere şi control ar fi fost superfluă.

Nu, în ultimul rând, concluzia că bunurile ce compun Fondul ar fi fost proprietatea Statului este contrazisă de însuşi faptul naţionalizării, fiind inutilă naţionalizarea bunurilor dacă imobilele constituiau propritate de Stat.

Suplimentar, având în vedere înscrisurile ce au fost obţinute după soluţionarea prezentului dosar, sunt indicate alte acte de dispoziţie cu privire la bunuri imobile (altul decât ce face obiect al prezentului dosar) ce compuneau Fondul de Burse, efectuate (exclusiv) de către entităţi din cadrul cultului romano catolic (anexate cererii de recurs).

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 29.06.2017, intimata Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata arată că, din moment ce a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a ambelor reclamante prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei, argumentele Arhiepiscopiei Romano-Catolice Alba Iulia în susţinerea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt neîntemeiate.

Modul în care instanţa de fond a apreciat materialul probator administrat în cauză nu poate fi considerat o lipsă de motivare, respectiv o încălcare a normelor de drept material aplicabile în speţă.

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata îl apreciază nefondat, arătând că instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, reţinând în mod corect că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită la retrocedare, întrucât nu a dovedit dreptul de proprietate al cultului asupra imobilului revendicat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă, la data de 15 ianuarie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, Înalta Curte îl constată nefondat, pentru următoarele argumente:

Subsumat primului motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. -, recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, deşi aceasta nu a fost invocată de pârâtă sau de către instanţă, din oficiu, şi nici nu a fost pusă în discuţia părţilor.

Cât priveşte aspectul neinvocării excepţiei în discuţie, Înalta Curte constată, contrar susţinerii recurentei-reclamante, că aceasta (excepţia lipsei calităţii procesuale active a Arhiepiscopiei Romano-Catolică Alba Iulia şi a A.) a fost invocată de către pârâtă prin întâmpinare, aspect, de altfel, recunoscut prin cererea de recurs.

De asemenea, nu se poate susţine că excepţia nu ar fi fost pusă în discuţia părţilor, din moment ce, din încheierea de dezbateri de la termenul din 10.03.2017, rezultă că reprezentantul reclamantelor a formulat concluzii de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, menţionând, totodată, că excepţia a fost unită cu fondul cauzei, după care, instanţa de fond a reţinut cauza în pronunţare pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor şi pe fond.

În concluzie, criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl constată, de asemenea, nefondat.

Într-o primă critică, recurenta-reclamantă susţine că instanţa a reţinut în mod greşit că acţiunea ar fi fost formulată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în nume propriu şi nu pentru Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, precizând că a justificat calitatea de persoană îndreptăţită la retrocedare a Consiliului Arhidiecezei Romano Catolice.

Verificând cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa fondului şi contrar celor susţinute de către recurenta-reclamantă, că cererea de chemare în judecată a fost formulată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în nume propriu, şi nu pentru Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, astfel că această critică este nefondată.

De altfel, după cum rezultă din copia depusă la dosar, cererea de retrocedare a imobilului în cauză a fost formulată de Consiliul Arhidiecezei (Arhiepiscopiei, n.n.) Romano-Catolice de Alba Iulia, astfel că, în raport de această stare de fapt, instanţa de judecată a stabilit, obligată, în considerarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. - relative la rolul judecătorului în aflarea adevărului - căruia dintre cei doi reclamanţi îi aparţine legitimitatea procesuală activă, în continuarea demersului procesual iniţiat, respectiv Statusului Romano-Catolic, în raport de sentinţa civilă nr. 1515/01.08.2001, pronunţată de Judecătoria Miercurea-Ciuc în dosarul nr. x/2001 şi, respectiv de încheierea civilă nr. 5348/25.11.2005, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2005.

Aşa fiind, este lesne de observat că legitimitatea procesuală activă şi, deci, beneficiul de a sesiza instanţa aparţine titularului cererii de retrocedare, Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice, respectiv continuatorului personalităţii juridice a acestuia, Statusul Romano-Catolic, şi nicidecum Arhiepiscopiei Romano-Catolice care nu a formulat, în nume propriu cerere de retrocedare.

Cum întregul ansamblu probator administrat a tins să dovedească lipsa calităţii Arhiepiscopiei de a dobândi respectivul imobil în cadrul procesual strict al legii speciale aplicabile, rezultă că sentinţa a fost pronunţată cu corecta interpretare a art. 36 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurenta-reclamantă sub acest aspect sunt neîntemeiate.

O altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, vizează, în esenţă, faptul că instanţa a apreciat eronat asupra calităţii sale procesuale active, invocând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, din perspectiva calităţii de persoană îndreptăţită la retrocedare, instanţa de fond ignorând caracterul juridic al imobilului în litigiu, de bun cu caracter ecleziastic aflat în proprietatea unei persoane juridice create de Biserica Romano-Catolică, de la care a fost preluat în mod abuziv.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000:

"Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."

De asemenea, conform alin. (8) al aceluiaşi articol:

"Prin centru de cult se înţelege instituţia, cu sediul în România, care coordonează toate unităţile locale ale unui cult religios. Prin centru eparhial se înţelege instituţia care are jurisdicţie asupra unui număr de unităţi locale de cult situate într-o anumită zonă geografică a ţării", iar potrivit art. 4 din acelaşi act normativ:

"1) Cererile de retrocedare se depun, prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia specială de retrocedare.

(2) Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, în condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3).

(3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

(4) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(5) În aplicarea prevederilor alin. (4) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".

În speţă, prin cererea de retrocedare înregistrată sub nr. x din 30.01.2003, cerere formulată chiar de către reclamantă, pentru Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, s-a solicitat restituirea imobilului situat în municipiul Cluj Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris iniţial în CF nr. x a localităţii Cluj, transcris ulterior în CF x Cluj cu nr. top x, având destinaţia iniţială de locuinţe, actualmente fiind Liceul Bathory, în proprietatea Statului Român.

Prin decizia nr. 5808/7.07.2016 emisă de pârâtă, cererea a fost respinsă, reţinându-se că imobilul solicitat nu a fost proprietatea Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia ci a Fondului de Studii administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia.

Potrivit înscrierii în CF x Cluj şi a înscrisurilor care au stat la baza rectificării înscrierilor din această carte funciară, asupra imobilului în litigiu figura înscris proprietar în anul 1938 Domeniul Fondului de Studii Catolice, administrat de fostul A., iar din anul 1948 proprietar figura Fondul de Studii administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938 "dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei".

Or, în cauză, dreptul de proprietate asupra imobilului a cărei retrocedare se solicită a fost înscris în cartea funciară în favoarea Fondului de Studii administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin din Alba Iulia.

Susţinerile recurentei-reclamante în sensul că imobilul în litigiu fiind în proprietatea unei persoane juridice cu caracter ecleziastic îi sunt aplicabile regulile dreptului canonic au fost, în mod corect, respinse de judecătorul fondului, întrucât Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 dintre Sfântul Scaun şi Guvernul Român de care se prevalează recurenta-reclamantă reglementează numai un drept de administrare în favoarea Ordinariului Catolic de Rit Latin Alba Iulia, dreptul de proprietate rămânând garantat în favoarea fondurilor respective, printre care şi Fondul de studii, art. VIII din Acord dispunând în sensul că "se va proceda la rectificarea inscripţiilor privitoare la proprietatea bunurilor indicate în prezentul acord în cărţile funciare".

Această împrejurare este dovedită chiar de înscrierea operată în Cartea Funciară prin rectificarea menţiunii iniţiale în baza deciziei Ministerului Justiţiei nr. 97109 din 16.07.1940, în sensul rectificării numelui proprietarului din "Fondul de Studii Romano Catolic Ardelean" în acela de Fondul de Studii administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin din Alba Iulia.

Rezultă, cu evidenţă că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a aparţinut Fondului de Studii, Ordinariul de Alba Iulia având recunoscut un drept de administrare.

Înalta Curte reţine, totodată, că prin Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun şi Guvernul Român, publicat în M.O. nr. 52/2.03.1940, s-a statuat la art. I că instituţia cunoscută sub denumirea de A. se transformă într-un organ al Diocezei Catolice de Rit Latin de Alba Iulia şi va lua denumirea de Consiliu al Diocezei Catolice de Rit Latin de Alba Iulia. La art. II din acelaşi Acord, s-a stabilit că toate drepturile patrimoniale ce se găseau sub administraţia zisului A. vor fi pe viitor administrate de Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia.

Potrivit art. V alin. (2) din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun şi Guvernul Român, Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia avea în administrare bunurile a şapte fonduri printre care şi Fondul de Studii.

Prin sentinţa civilă nr. 1515/01.08.2001, pronunţată de Judecătoria Miercurea Ciuc în dosarul nr. x/2001, definitivă, s-a constatat că persoana juridică Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia este identică cu persoana juridică având denumirea de Consiliul al Diocezei Catolice de Rit Latin de Alba Iulia care s-a înfiinţat prin Acordul încheiat la 30.05.1932 între Sfântul Scaun şi Guvernul Român privitor la interpretarea art. IX din Acordul de la 10.05.1927 prin transformarea instituţiei cunoscute sub numele de A. sau de A. sau A., ca fiind una şi aceeaşi persoană juridică căreia îi revin atribuţiile, drepturile şi obligaţiile în virtutea continuităţii de drept.

În baza sentinţei anterior menţionată, Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a formulat cererea de retrocedare a imobilului înscris în CF x Cluj sub nr. top x, în numele Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, considerat continuatorul în drepturi al Consiliului Diocezei Catolice de Rit Latin de Alba Iulia, înfiinţat prin Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun şi Guvernul Român, care pretinde reclamanta că este proprietarul bunului respectiv.

Cererea de retrocedare nu a fost formulată de reclamantă în nume propriu, iar prin decizia atacată s-a respins cererea formulată de către reclamanta, nu în nume propriu, ci în numele Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia.

S-a reţinut astfel că bunurile aflate în proprietatea Fondului de Studii au fost administrate de A., iar din 1940, ca urmare a Acordului privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun şi Guvernul Român, Statusul Romano-Catolic a devenit Consiliul Diocezei Romano-Catolice de Alba Iulia, iar bunurile aflate în administrarea acestuia au fost administrate de Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia, însă reclamanta nu a dovedit care au fost raporturile juridice dintre cele două entităţi.

Chiar şi în ipoteza afirmată de reclamantă privind existenţa raportului de subordonare între Consiliul Diocezei Romano Catolice de Alba Iulia şi Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia, Înalta Curte reţine că potrivit înscrierii în Cartea funciară asupra imobilului revendicat proprietar era Fondul de Studii administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia. Astfel, se apreciază că bunurile aparţinând Fondului de Studii nu reprezentau bunurile proprietatea bisericii catolice, ci bunuri publice aflate în proprietatea Statului Român, antecesorii reclamantei având doar un drept de administrare asupra acestora.

Această concluzie se desprinde din considerentele hotărârilor judecătoreşti aflate la dosarul administrativ, dar şi din prevederile art. IV din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun şi Guvernul Român prin care se recunoaşte dreptul de control şi supraveghere al statului şi obligaţia Ordinariului Catolic de Rit Latin de Alba Iulia de a prezenta anual Ministerului Cultelor României raportul de gestiune, bugetul, bilanţul şi procesele-verbale ale adunărilor.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 51/1932 a Tribunalului Cluj s-au arătat documentele istorice care atestă faptul că bunurile care au aparţinut Fondului de Studii şi altor fonduri publice sunt bunuri publice ale statului, pe care principii Transilvaniei în considerarea interesului general al statului le-au conferit caracter ecleziastic, însă acest lucru nu poate fi considerat ca o transmitere a proprietăţii din domeniul public în proprietatea antecesorilor reclamantei deoarece dreptul de administrare nu poate constitui baza juridică a uzucapiunii, iar bunurile proprietate publică a statului conform Constituţiei erau şi sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că, prin decizia nr. 1564/924 din 30.09.1924 a I.C.C.J., Secţiunea I-a s-a respins cererea de revizuire formulată de reclamantul A., reţinându-se că acesta nu are dreptul de proprietate asupra averii fundaţionale, dreptul de administrare al acestuia neconstituind drept de proprietate şi nici nu poate servi ca bază pentru uzucapiune.

Totodată, prin decizia civilă nr. 809/A/2006 a Tribunalului Cluj, decizia civilă nr. 301/A/2006 a Tribunalului Cluj şi decizia civilă nr. 1765/R/2006 a Curţii de Apel Cluj s-a stabilit cu putere de lucru judecat faţă de reclamanta din prezenta cauză că Arhiepiscopia Romano Catolică şi persoanele juridice subordonate acesteia nu au calitate de continuatoare ale proprietarului tabular Fondul de Studii, bunurile acestuia înscrise în CF nr. x Cluj şi în alte cărţi funciare, nereprezentând bunurile proprietatea bisericii, ci bunuri publice aflate în proprietatea Statului Român, Fondul de Studii fiind un fond public aflat în proprietatea Statului Român şi în administrarea Ordinariului Catolic de Rit Latin de Alba Iulia.

Apărările invocate de către reclamantă în prezenta cauză, respectiv efectuarea de acte de dispoziţie de către Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia asupra unor bunuri aparţinând Fondului de Studii şi împrejurarea exproprierii acestor bunuri de către stat, ceea ce pretinde reclamanta că reprezintă o dovadă a caracterului nepublic al acestora, nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie.

Înalta Curte reţine că reclamanta din prezenta cauză a fost parte în dosarele soluţionate prin hotărârile judecătoreşti mai sus amintite, solicitând anularea contractelor de vânzare cumpărare având ca obiect bunurile pe care reclamanta le-a revendicat în baza O.U.G. nr. 94/2000, reclamanta prevalându-se de calitatea sa de continuator în drepturi al Ordinariului Catolic de Rit Latin de Alba Iulia. În aceste hotărâri judecătoreşti a fost analizată natura juridică a Fondului de Studii, de la înfiinţare şi până la încetarea lui, pentru a se determina cine este persoana îndreptăţită a revendica proprietatea imobilelor aparţinând acestuia. S-a reţinut că Fondul de Studii a fost o persoană juridică autonomă, cu caracter public, a cărei dizolvare a avut loc prin Decretul nr. 176/1948, titlul de trecere a imobilelor aparţinând acestui fond în proprietatea Statului Român. Cu putere de lucru judecat s-a reţinut faţă de reclamantă că aceasta nu a dovedit că este continuatoarea Fondului de Studii, prin transferul către aceasta a unor drepturi patrimoniale şi a proprietăţii imobilelor revendicate. Prin aceleaşi hotărâri judecătoreşti s-a reţinut că bunurile a căror retrocedare a fost solicitată de reclamantă în baza O.U.G. nr. 94/2000 au fost proprietatea Fondului de Studii, Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia, al cărui succesor s-a pretins recurenta în cauză, având doar un drept de administrare asupra bunurilor aparţinând fondului. Înalta Curte reţine astfel, că deşi obiectul prezentului litigiu este distinct de cel al litigiilor soluţionate prin hotărârile judecătoreşti mai sus amintite, reclamanta urmăreşte aceeaşi finalitate şi se prevalează de acelaşi drept în privinţa căruia, cu putere de lucru judecat, s-a stabilit că nu aparţine reclamantei.

De altfel, apărările reclamantei sunt contrazise de prevederile exprese ale art. V din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun şi Guvernul Român. Conform acestor dispoziţii, toate bunurile ce se găseau la data de 1 ianuarie 1932 în posesiunea şi sub administrarea A. sunt bunuri cu caracter ecleziastic, însă dreptul de proprietate asupra acestora este şi rămâne garantat în conformitate cu literele de fundaţiune şi donaţiune în favoarea fondurilor respective, printre care şi Fondul de Studii, fonduri care erau de drept reprezentate de Ordinariul de Alba Iulia, acesta fiind justificarea pentru care în actele de dispoziţie cu privire la bunurile aparţinând fondului, acesta era reprezentat doar de Ordinariul de Alba Iulia, nu de altă instituţie de drept public a statului, apărare invocată de recurentă. Pe de altă parte, având în vedere că bunurile aparţinând Fondului de Studii aveau, conform Concordatului de la 10 mai 1927, caracter ecleziastic şi se aflau în administrarea unui persoane juridice aparţinând bisericii catolice, Statul Român prin Decretul nr. 176/1948, a procedat la exproprierea lor şi trecerea în proprietatea Statului. Decretul nr. 176/1948 a avut ca obiect, printre altele, toate bunurile mobile şi imobile care au aparţinut bisericilor, congregaţiilor şi comunităţilor religioase precum şi fondurile cu destinaţie de sprijinire a învăţământului, situaţie în care se aflau şi bunurile în litigiu, actul normativ nefăcând distincţie cu privire la natura dreptului exercitat asupra acestora, de proprietate sau de administrare.

Aşa fiind, recurenta-reclamantă Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia care a depus cererea de retrocedare în numele şi pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia, conform art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, este ţinută să justifice împrejurarea, în ipoteza în care Fondul de Studii şi-a încetat existenţa, că este succesoarea în drepturi a acestui proprietar de la care imobilul a fost preluat de stat.

Or, în cauză, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi nu a justificat astfel calitatea de persoană îndreptăţită la restituire.

În raport de aceste argumente, în cauză nu a fost răsturnată prezumţia de legalitate de care se bucură actul administrativ care a făcut obiectul controlului de legalitate în cauză, fiind neîntemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă asupra soluţiei pronunţată de prima instanţă, judecătorul fondului pronunţând o soluţie cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind incident în cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva sentinţei civile nr. 121 din 24 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2020.