Tax assessment challenged; appeal allowed, decision quashed and case remanded

Şedinţa publică din data de 9 martie 2021

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Finanţelor Publice a Sectorului 3, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- anularea în parte a Deciziei de Impunere nr. x/05.10.2015 emisă de AFPS3 şi anularea în tot a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 207/22.08.2016 emisă de ANAF, cu consecinţa exonerării de la plata unor obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de în cuantum 12.203.415 RON, din care debit principal de 6.034.073 RON şi accesorii în cuantum de 6.169.342 RON;

- anularea în parte a Deciziei de nemodificare a bazei de impunere x/05.10.2015 emisă de AFP Sector 3 şi anularea în tot a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 596/20.09.2016 emisă de DGRFP, în ce priveşte un cuantum de 2.352.643 RON din diminuarea dispusă în privinţa pierderii fiscale la nivelul de 32.709.460 RON (de la 37.882.788 RON la 5.173.328 RON).

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 639 din 16 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, sens în care a anulat parţial, în limita sumei contestate, Decizia de impunere nr. x/2015, precum şi Decizia nr. 207/2016 emisă de ANAF în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/2015.

A respins ca nefondat capătul de cerere privind anularea Deciziilor nr. 168/2015 şi nr. 596/2016 emise de pârâte.

De asemenea, a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 2756 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a promovat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Sector 3 a Finanţelor Publice, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A declarat recurs şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei primei instanţe, prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Pârâtele au solicitat, astfel, admiterea recursurilor, casarea în parte a hotărârii pronunţate de instanţa de fond şi, urmare a rejudecării, respingerea în totalitate a acţiunii introductive, ca neîntemeiată.

În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a menţionat că hotărârea atacată este nemotivată, întrucât instanţa de fond nu a arătat care sunt motivele care au condus la la aprecierea că organele de inspecţie fiscală au încălcat prevederile art. 49 şi 64 Codul de procedură fiscalălă, astfel încât la încheierea actelor administrativ-fiscale contestate nu au avut în vedere toate documentele furnizate şi că societatea nu a avut parte de o verificare corectă şi completă, aspect care o pune în imposibilitatea combaterii acestor constatări, deoarece nu au fost relevate aspectele care au condus la formarea acestei opinii.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin motivele comune de recurs prezentate, recurentele au arătat, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 49 şi 64 din Legea nr. 207/2015, în condiţiile în care aplicabile erau dispoziţiile art. 49 şi 64 din O.G. nr. 92/2003, coroborat cu împrejurarea că motivele invocate de instanţă nu se regăsesc printre elementele prevăzute de legea aplicabilă care ar putea atrage nulitatea unui act administrativ-fiscal.

Pe de altă parte, au învederat recurentele, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept incidente, apreciind că regulile FIDIC ar produce efecte asupra normelor fiscale.

Astfel, se arată în motivele de recurs, regulile contractului FIDIC, la care instanţa de fond face referire, nu pot avea influenţe asupra modului de determinare a obligaţiilor de plată şi a exigibilităţii taxelor şi impozitelor ce se stabilesc în România, întrucât stabilirea acestora nu se poate realiza decât în concordanţă cu prevederile Codul fiscal. Regulile la care face trimitere instanţa nu pot guverna decât relaţia dintre părţile contractante, însă acestea nu pot influenţa exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată.

Interpretarea instanţei de fond acestor aspecte, au menţionat recurentele, intră în contradicţie atât cu regulile FIDIC la care face trimitere, cât şi cu prevederile contractului încheiat între părţi şi cu normele de drept fiscal care reglementează momentul la care se consideră efectuată o prestare de serviciu.

În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată în sumă de 836.618 RON, provenind din nerecunoaşterea taxării inverse aferente unor facturi emise în 2007 pentru servicii de construcţii executate în 2006, reclamanta nu a facturat corect lucrările efectuate în condiţiile stipulate în contractul cadru nr. x/30.07.2003, au menţionat recurentele, nefiind respectate normele Codul fiscal referitoare la momentul la care se consideră efectuate prestările de servicii.

Astfel, deşi lucrările au fost executate în anul 2006, facturile au fost emise în 2007, în contextul în care din documentele aflate la dosar nu rezultă că beneficiarul acestora a acceptat situaţiile de lucrări în acest an, iar instanţa de fond a precizat că serviciile au fost real prestate şi dovedite prin documentaţia B., însă a reţinut eronat că momentul recepţiei acestora este esenţial pentru determinarea faptului generator şi al exigibilităţii TVA-ului, în contradicţie cu clauzele contratului încheiat între părţi şi contrar prevederilor art. 134, 1341 şi 1342 din Codul fiscal, potrivit cărora faptul generator al taxei intervine la data la care autoritatea fiscală este îndreptăţită să solicite plata taxei chiar dacă aceasta poate fi amânată, faptul generator intervenind la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor, iar în cazul în care serviciile sunt decontate pe bază de situaţii de lucrări, cum ar fi cazul lucrărilor de construcţii montaj, la data emiterii situaţiilor de lucrări sau după caz, la data la care acestea sunt acceptate de către beneficiar, iar exigibilitatea taxei intervine la data la care are loc faptul generator.

Or, din contractul încheiat între părţi, la care raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere fac trimitere, rezultă că prestatorul avea obligaţia să factureze lunar lucrările executate şi să întocmească, la sfârşitul fiecărei luni, situaţia de lucrări, aspecte care rezultă şi din regulile FIDIC, la care face trimitere instanţa de fond, ceea ce demonstrează că reclamanta nu putea să factureze în anul 2007 serviciile prestate în anul 2006.

Mai mult, au precizat recurentele, instanţa de fond a ignorat faptul că, potrivit clauzelor contractuale, reclamanta avea obligaţia să angajeze forţă de muncă şi să asigure logistica şi efectuarea lucrărilor solicitate de beneficiar, iar pentru realizarea obiectivului menţionat în contract, beneficiarul avea obligaţia să pună la dispoziţia prestatorului fondurile necesare, sub formă de avans, cu decontarea ulterioară a acestora, iar reclamanta, în calitate de prestator, avea obligaţia să factureze lunar lucrările executate.

Prin urmare, organele fiscale au reţinut corect faptul că societatea reclamantă, deşi a efectuat lucrări în perioada verificată, nu a procedat la facturarea acestora către beneficiarul A., conform clauzelor contractului cadrul nr. x/30.07.2003 şi nu a colectat taxa pe valoarea adăugată aferentă lucrărilor prestate.

Societatea a stornat suma de 4.997.893,90 RON reprezentând TVA fără a prezenta documente din care să rezulte ce demersuri a întreprins în vederea recuperării acestor sume de la beneficiar, documente care să vizeze strict relaţia economică şi raporturile contractuale dintre aceştia, potrivit cărora avea obligaţia de a colecta această taxă.

În aceste condiţii, precizează recurentele, eronat a reţinut instanţa de fond că organele fiscale au înlăturat actele adiţionale şi convenţiile încheiate între părţi, în contextul în care acestea au constatat că, tocmai în raport de serviciile prestate şi documentele prezentate, societatea avea obligaţia de a colecta TVA.

În fine, în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată în sumă de 229.896 RON, recurentele au învederat că instanţa de fond a reţinut greşit că achiziţiile de piese de schimb, materiale consumabile şi semifabricate au fost achiziţionate în interesul operaţiunilor taxabile, astfel că trebuia recunoscut dreptul de deducere al societăţii, în contextul în care aceste bunuri nu au fost utilizate în activitatea economică a reclamantei şi nu au contribuit la realizarea de operaţiuni taxabile, ele rămânând pe şantier, urmare a rezilierii contractului pentru proiectul respectiv, nefiind astfel îndeplinită condiţia de fond pentru exercitarea dreptului de deducere, motiv pentru care însăşi reclamanta le-a considerat nedeductibile la calculul profitului impozabil aferent anului 2008.

Recurentele au mai formulat critici şi în ceea ce priveşte obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, solicitând aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în privinţa onorariului avocaţial, raportat la complexitatea cauzei şi a activităţii depuse în cauză de reprezentantul convenţional al reclamantei.

4. Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimata-reclamantă a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimata a precizat că judecătorul fondului a reţinut întocmai modalitatea de derulare a raporturilor juridice, a prestării serviciilor de construcţii şi a acceptării situaţiilor de lucrări pe ralaţia A. Sucursala Bucureşti (antreprenor general) - A. S.R.L. (subcontractant afiliat) - CNADR (beneficiar), în regim de contractare FIDIC.

Prin urmare, instanţa de fond a apreciat corect că facturile x/10.10.2007 şi y/18.12.2007 au fost corect emise în regim de taxare inversă cu data acceptării de către beneficiarul A. a situaţiilor de lucrări, acesta fiind la rândul său condiţionat de acceptarea unora şi aceloraşi situaţii de lucrări în regim FIDIC, de către beneficiarul final CNADR.

De asemenea, a menţionat intimnata, instanţa de fond a apreciat corect şi asupra corectitudinii stornărilor de TVA, în contextul reglajelor stabilite pe bază convenţională, inclusiv din perspectiva arbitrajului derulat la Viena recunoscut prin sentinţă judecătorească.

Stornările contabile efectuate de reclamantă, pentru diferenţele de costuri neacceptate de CNADR, au fost perfect legitime, iar conduita celor două societăţi afiliate A. şi A. a fost ireproşabilă, ambele colectând şi plătind TVA la buget, aferent acestor diferenţe facturate, astfel că, într-o manieră elegantă, judecătorul fondului a reţinut că baza de impozitare pentru TVA este reprezentată de contravaloarea serviciilor recepţionate de antreprenorul general, ca urmare a recepţiei CNADR.

Referitor la suma de 229.896 RON impusă suplimentar, intimata a precizat că instanţa de fond a validat corect regula de deductibilitate în materia TVA-ului pentru orice achiziţii legitime de bunuri în vederea derulării activităţii economice. Bunurile în cauză au rămas pe şantier, urmare a rezilierii contractului pentru proiectul Borşa, însă considerarea eronată de nedeductibilităţii acestor cheltuieli de către societate nu este de natură să atragă nedeductibilitatea TVA-ului, din moment ce dreptul de deducere rezultă din prevederile art. 145 Codul fiscal, achiziţiile respectivelor bunuri fiind făcute în vederea derulării activităţii economice a societăţii.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs.

1. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză.

Analizând sentinţa atacată prin prisma cadrului legal incident speţei dedusă judecăţii, a ansamblului probator existent la dosarul instanţei de fond, precum şi prin raportare la criticile dezvoltate de recurente, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt fondate, pentru considerentele ce succed:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă ANAF, Înalta Curte menţionează că acest motiv de nelegalitate este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că prima instanţă nu a motivat concluzia sa conform căreia, la emiterea actelor administrativ-fiscale contestate au fost încălcate dispoziţiile art. 49 şi 64 din Codul de procedură fiscală referitoare la modul de apreciere al probelor, aspect de natură a atrage sancţiunea nulităţii acestora, urmare a vătămării produse contribuabilului reclamant în dreptul său de a beneficia de o verificare fiscală corectă şi completă, cu consecinţa stabilirii existenţei/inexistenţei unor obligaţii fiscale corespunzătoare normelor legale incidente situaţiei create de raporturile juridice născute şi derulate.

Această critică a reclamantei a fost găsită de judecătorul fondului ca fiind întemeiată, în contextul generic precizat al raporturilor contractuale derulate între părţi, precum şi al efectelor produse de acestea, apreciate ca fiind de o complexitate sporită, coroborat cu cronologia situaţiei de fapt şi de drept ce conturează cadrul litigiului, caracterizată ca fiind laborioasă, necesitând astfel o analiză detaliată şi adaptată la specificul speţei.

Or, o asemenea apreciere ar fi trebuit dublată de arătarea concretă a împrejurărilor de fapt sau de drept ignorate de organele de inspecţie fiscală cu prilejul efectuării reverificării reclamantei şi care au condus la vătămarea acesteia în dreptul său la o verificare fiscală corectă şi completă, respectiv maniera concretă în care organele de control au încălcat dispoziţiile procedurale referitoare la modul de apreciere al probelor, ceea ce instanţa de fond nu a reuşit să surprindă în considerentele hotărârii pronunţate, prin raportare la aspectele evocate, limitându-se doar la o motivare generalistic formulată şi lipsită de elemente esenţial determinate.

Practic, instanţa de fond nu a arătat motivele pentru care a considerat că această critică a reclamantei este întemeiată, respectiv care sunt elementele de fapt şi/sau de drept ori maniera în care dispoziţiile art. 49 şi 64 Codul de procedură fiscalălă au fost încălcate astfel încât sunt de natură a imprima nulitate actelor administrativ fiscale, împrejurare care face ca exercitarea controlului judiciar să fie imposibilă.

Motivarea hotărârii este o cerinţă esenţială a legii, prevăzută expres în art. 425 C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, o garanţie a respectării dreptului părţilor la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Motivarea hotărârilor judecătoreşti este direct legată de preocupările procesului echitabil chiar dacă, din perspectiva CEDO, art. 6 nu o prevede în mod expres; această obligaţie permite de fapt menţinerea dreptului la apărare şi aprecierea gradului de proporţionalitate între sacrificiul impus drepturilor cetăţenilor şi imperativele de ordine publică.

Potrivit jurisprudenţei curţii europene de contencios a drepturilor omului (a se vedea Cauzele Boldea contra României, Perez contra Franţei), dreptul la un proces echitabil nu poate trece efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt ascultate, adică atent examinate de instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 din Convenţie implică în mod special în sarcina instanţei obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi ofertele de probă ale părţilor.

Potrivit Avizului nr. 11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea permite nu numai o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii de către justiţiabil ci este mai ales o garanţie împotriva arbitrariului. Ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac să fie conform legii, permiţând înţelegerea funcţionării justiţiei de către societate.

Obligaţia de motivare se impune întrucât permite, pe de o parte, să expună raţionamentul care a condus la dispozitivul hotărârii şi, pe de altă parte, de a permite exercitarea controlului judiciar. Motivarea este indispensabilă pentru calitatea justiţiei şi constituie o protecţie împotriva arbitrariului, încurajând judecătorul să înţeleagă importanţa opiniei sale.

Dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. cuprind norme imperative şi nerespectarea acestora atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 174 şi următoarele C. proc. civ.

În aprecierea Înaltei Curţi, o asemenea manieră de aparentă "redactare" a considerentelor soluţiei, precum cea anterior reţinută, nu respectă însă exigenţele legii, fiind necesar a se arăta în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt care se reţine în cauză şi demonstraţia aplicării regulii de drept incidente.

Redarea fidelă a susţinerilor uneia dintre părţile litigante, cum practic s-a întâmplat în cauza de faţă, face imposibilă realizarea controlului judiciar, pentru că din hotărâre nu rezultă considerentele proprii ale instanţei, respectiv motivele pentru care a înlăturat apărările pârâtelor ori cele pentru care a îmbrăţişat susţinerile reclamantei, fiind aşadar incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de ambele recurente, constând în interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept fiscal material relative taxării inverse, colectării şi exercitării dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată şi incidente litigiului pendinte, preliminar, Înalta Curte aminteşte că exercitarea acestui drept se poate face în condiţiile stabilite de art. 134, 1341, 1342, 145 şi art. 155 Codul fiscal.

În acest context, deşi instanţa de fond a reţinut corect relaţia de afiliere dintre reclamantă şi A. S.A. Atena-Sucursala Bucureşti, invocând probatoriul administrat în cauză, a reţinut cu titlu de regulă că, atât antreprenorul general, anterior menţionat, cât şi subantreprenorul A. S.R.L. (reclamanta), dar şi beneficiarul lucrărilor (CNADR), se supun regulilor FIDIC, reguli care reprezintă forma internaţională standardizată a contractelor de antrepriză pentru lucrări de infrastructură care impun o modalitate corespunzătoare de lucru pe proiect, inclusiv a documentelor tehnice, a celor de recepţie a lucrărilor şi a celor de plată.

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, A. Sucursala Bucureşti a avut calitatea de antreprenor general pentru realizarea proiectelor având ca obiect construcţia centurii ocolitoare Timişoara, respectiv reabilitarea drumului Timişoara - Lugoj şi, în temeiul contractelor J01 şi J02 încheiate, în anul 2012, precum şi dezvoltarea zonei turistice Luna Şes - Borşa, în temeiul contractului referitor la proiectul RO 2002/000-586.05.02.03.01.10, de asocierea formată între C. - D. - A. şi CNADR, în calitate de beneficiar.

La rândul său, A. Sucursala Bucureşti a subcontractat aproape în totalitate lucrările efective de construcţii către A. S.R.L., societate afiliată, prin Contractele cadru nr. x/25.06.2005 şi nr. y/30.07.2003, ulterior prelungit, prin actele adiţionale nr. x/31.12.2005 şi nr. y/31.12.2007, până la 31.12.2008.

Extinzând efectele regulilor FIDIC şi în relaţia dintre antreprenor (A. Sucursala Bucureşti) şi subantreprenor (reclamanta A. SRL), în pofida faptului că aceasta din urmă nu era parte în contractele încheiate cu beneficiarul final al proiectelor, instanţa de fond a omis a analiza litigiul şi din perspectiva apărărilor ridicate în proces de către pârâte, actele administrativ-fiscale contestate fiind emise exclusiv în considerarea raporturilor contractuale dintre reclamanta prestatoare şi antreprenorul beneficiar.

Astfel, instanţa a ignorat împrejurarea că raporturile juridice dintre aceştia sunt guvernate exclusiv de contractele cadru nr. x/2005 şi nr. y/2003, astfel încât reclamanta era obligată, potrivit prevederilor art. 2.2 lit. b), să factureze lunar lucrările executate pe baza comenzilor primite din partea antreprenorului, cu respectarea termenelor şi condiţiilor de calitate, iar potrivit prevederilor art. 3 din aceste contracte, plata lucrărilor se putea face în avans, pe baza solicitărilor primite din partea A. S.R.L. (cu regularizare lunară pe bază de facturi) sau pe bază de facturi emise lunar, reprezentând 97%, respectiv 30% din contravaloarea lucrărilor certificate de către contractor beneficiarului.

Important de reţinut era împrejurarea că niciunul dintre cele două contracte-cadru nu fac referire şi nici trimitere la clauzele contractelor FIDIC încheiate de antreprenorul general al proiectelor.

Aşadar, instanţa de fond era ţinută să observe că temeiul raporturilor juridice dintre reclamantă (prestator) şi A. Sucursala Bucureşti (beneficiar) se regăseşte în contractele cadru încheiate între acestea, distinct de raporturile juridice generate de contractul FIDIC încheiat între antreprenor şi beneficiarul final.

Prin urmare, Înalta Curte conchide că instanţa de fond nu a analizat litigiul pendinte prin prisma tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept expuse de părţi, acordând prevalenţă doar susţinerilor reclamantei, fără însă a oferi o explicaţie, respectiv o motivaţie, faptului că nu a abordat din nicio perspectivă apărările pârâtelor, apărări pe care a fost construit întregul raţionament care a stat la baza emiterii raportului de inspecţie fiscală şi deciziei de impunere contestate.

Ca atare, pentru realizarea unei activităţi jurisdicţionale efective şi reale, care s-ar putea reduce la o operaţiune în doi timpi, respectiv confruntarea faptelor la condiţiile de aplicare a regulii de drept şi deducerea efectului juridic, rezultatul deliberării primei instanţe ar fi trebuit să fie fundamentat pe stabilirea situaţiei factuale rezultate din coroborarea şi interpretarea tuturor efectelor şi consecinţelor juridice generate de probele administrate în cauză, la care, apoi, să fie aplicată norma de drept material incidentă, aceasta reprezentând însăşi esenţa actului jurisdicţional.

Neprocedând în această manieră, instanţa de fond a încălcat dreptul la apărare al pârâţilor, omiţând să analizeze şi să furnizeze acestora un răspuns cu privire la apărările formulate, împrejurare ce echivalează cu o necercetare efectivă a fondului cauzei, aspect de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 CEDO, ceea ce determină practic, pe de o parte, imposibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanţa de recurs, iar dintr-o altă perspectivă ar priva părţile de exercitarea unei căi de atac prin soluţionarea pretenţiilor pe fond direct în recurs.

Nemotivarea hotărârii în conformitate cu litera şi spiritul legii procesual civile, coroborat cu nesoluţionarea fondului cauzei, potrivit celor anterior reţinute, echivalează cu ipoteza reglementată de art. 20 alin. (3) din Legea 554/2004.

2. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Faţă de considerentele anterior expuse, având în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 554/2004, coroborat cu prevederile art. 496 alin. (2) şi art. 497 teza I şi art. 501 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la admiterea recursurilor declarate de către pârâte împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterii cauzei spre rejudecare, în limitele menţionate, la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Sector 3 a Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 639 din 16 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată.

Trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 martie 2021.