Abusive expropriation compensation: three-year period is a non-suspendable forfeiture deadline, not a statute of limitations

Şedinţa publică din data de 5 martie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 8 septembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâţii AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR şi MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată aferent Titlului de despăgubire - Decizia nr. 4309/23.04.2009 privind acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 1029 din 8 aprilie 2015, pronunţată în primul ciclu procesual, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi a respins acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu acesta pentru lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice; a respins excepţiile tardivităţii, inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

Recursul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost admis, prin decizia nr. 1836 din 8 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care a dispus casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014*.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 5452 din 18 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2014, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român- prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a dispus obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată aferent Deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 4309/23.04.2009 în condiţiile Titlului VII " Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005; a dispus obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să plătească reclamanţilor suma de 5200 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de fond, conform prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În susţinerea recursului său, recurenta- pârâtă a relevat, pe scurt, istoricul cauzei, şi a criticat sentinţa recurată pentru nelegalitate, ca fiind pronunţată cu încălcarea Deciziilor nr. 40 şi nr. 31/2016, pronunţate de I.C.C.J., invocând, în esenţă, următoarele motive:

Suspendarea privind emiterea titlurilor de despăgubire şi a titlurilor de plată prevăzută în O.U.G. nr. 4/2012 a fost stabilită până la data de 15.05.2013, şi nu până la data de 15.03.2013, cum, în mod greşit, s-a reţinut în hotărârea judecătorească recurată.

Instanţa de fond a neglijat concluziile sale scrise, formulate cu privire la prevederile Deciziei nr. 31/17.10.2016 pronunţate în dosarul nr. x/2016 de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 940 din data de 23.11.2016, prin această decizie fiind dezlegată chestiunea privitoare la termenul de 3 ani prevăzut de art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Potrivit raportului întocmit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, "pentru a nu pierde dreptul de a obţine valorificarea titlurilor de despăgubire, persoana îndreptăţită trebuia să-si manifeste opţiunea, în sensul art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, înăuntrul termenului de 3 ani de la data emiterii acestor titluri, care, însă, nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea."

Susţine recurenta-pârâtă că, împrejurarea că ulterior exprimării opţiunii, a fost suspendată emiterea titlurilor de plată sau a titlurilor de conversie nu a avut niciun efect asupra termenului în care persoanele îndreptăţite trebuiau să-si manifeste opţiunea de valorificare a titlurilor de despăgubire.

Faţă de soluţia adoptată de I.C.C.J., recurenta-pârâtă solicită a se observa că susţinerile reclamanţilor şi ale instanţei de fond sunt contrazise prin decizia mai sus menţionată a Î.C.C.J., fiind mai mult decât evident faptul că obligaţia de a formula o cerere de opţiune în interiorul celor trei ani de la data emiterii deciziei CCSD nu a fost niciodată suspendată.

În concluzie, arată recurenta, date fiind cele mai sus- menţionate, se demonstrează atât legalitatea adresei emise de A.N.R.P. cu privire la imposibilitatea emiterii titlurilor de plată, cât şi faptul că aceştia ar fi avut la dispoziţie timpul (2009-2013) pentru a formula cerere de opţiune, timp în care doar procedura de emitere a fost suspendată, nu şi dreptul şi obligaţia lor de a constitui dosar de opţiune.

În fine, în ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor cu privire la plata cheltuielilor de judecată, recurenta- pârâtă precizează că, în realitate, făcând aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.., instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine în integralitate. Drept urmare, clientul îi va plăti avocatului onorariul, în schimb, cealaltă parte nu va fi obligată să plătească adversarului întregul onorariu convenit de acesta cu avocatul său, ci numai un onorariu în cuantumul fixat de instanţă şi, în acest context, solicită respingerea solicitării plăţii cheltuielilor de judecată de către instituţia sa.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimaţii- reclamanţi A., B. şi C. au formulat întâmpinare, înregistrată la data de 16 mai 2019, prin care, fără a invoca excepţii, au solicitat respingerea motivelor de recurs invocate, ca fiind nelegale şi netemeinice, şi păstrarea în întregime a sentinţei recurate.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 23 mai 2019 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 7 februarie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept în care poate fi încadrat - pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaţilor, Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reclamanţii sunt beneficiari ai Titlului de despăgubire - Decizia nr. 4509 din 23 aprilie 2009, privind acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, emisă de Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Cererea care face obiectul cauzei de faţă este întemeiată pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, urmărind obligarea intimatei- pârâte Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată aferent Titlului de despăgubire menţionat, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, completată cu dispoziţiile Legii nr. 165/2013.

Instanţa de fond a admis în parte cererea reclamanţilor şi a dispus obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată solicitat, aferent Deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 4309/23.04.2009 în condiţiile Titlului VII " Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005.

Prin recurs, se critică ca fiind nelegală această soluţie, recurenta-pârâtă susţinând că instanţa a neglijat Decizia nr. 31 din 17 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2016, cu privire la termenul de 3 ani prevăzut de art. 181 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, fiind mai mult decât evident, susţine recurenta, că obligaţia de a formula o cerere de opţiune în interiorul celor 3 ani de la data emiterii Deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu a fost niciodată suspendată.

Examinând criticile din recurs, Înalta Curte reţine că, aşa cum corect susţine şi recurenta- pârâtă, sunt incidente în cauză considerentele Deciziei nr. 31 din 17 octombrie 2016, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României partea I, nr. 940/2016.

Potrivit acestei Decizii,

79. ...cum valorificarea titlurilor de despăgubire se face numai în cele două modalităţi prevăzute de art. 18 alin. (1) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, iar nu pe calea unei acţiuni în instanţă, rezultă în mod neîndoielnic că termenul de 3 ani este de decădere, iar nu de prescripţie şi, pe cale de consecinţă, nu este susceptibil de întrerupere sau de suspendare.

80. Prin urmare, pentru a nu pierde dreptul subiectiv de a obţine valorificarea titlurilor de despăgubire, în condiţiile art. 2.545 alin. (2) din C. civ., creditorul trebuie să îşi manifeste opţiunea, în sensul art. 18 alin. (1) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, înăuntrul termenului de 3 ani de la data emiterii acestor titluri, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul "Proprietatea".

81. Împrejurarea că, ulterior exprimării opţiunii creditorului, se suspendă emiterea titlurilor de plată sau a titlurilor de conversie nu are niciun efect asupra termenului în care trebuia să fi fost făcută valorificarea titlurilor de despăgubire. Astfel, trebuie realizată o distincţie clară între etapa valorificării titlurilor de despăgubire, subordonată exclusiv comportamentului beneficiarului deciziilor deja emise şi supuse termenului legal de 3 ani, şi etapa emiterii titlurilor de plată sau a titlurilor de conversie reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012.

82. Referitor la aparentul paradox că într-o lege de reparaţie au fost instituite anumite termene pe care persoanele îndreptăţite trebuie să le respecte, această opţiune a legiuitorului nu contravine jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, care împreună cu dispoziţiile convenţionale şi ale protocoalelor adiţionale formează un "bloc de convenţionalitate", obligatoriu pentru instanţele naţionale.

83. În acest sens trebuie reamintit că prin însăşi Hotărârea- pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a impus necesitatea implementării unor măsuri de natură să urgenteze soluţionarea cererilor vizând măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

84. Or, existenţa unor termene legale în care părţile implicate în procesul de restituire trebuie să îndeplinească anumite acte sau fapte juridice constituie garanţii ale celerităţii procedurii, iar nu obstacole ale finalizării sale.

85. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat, în jurisprudenţa care a urmat adoptării Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile la care s-a oprit legiuitorul român, arătând că acesta a fixat termene precise pentru fiecare etapă administrativă şi a prevăzut posibilitatea unui control jurisdicţional care permite instanţelor să verifice nu numai legalitatea deciziilor administrative, ci şi să se subroge autorităţilor administrative prin pronunţarea, dacă este cazul, a unei decizii de restituire a bunului sau de acordare a unor compensaţii.

De asemenea, prin considerentele Deciziei nr. 40 din 17 octombrie 2016, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României partea I, nr. 987/2016, s-au reţinut următoarele:

58. (i) Termenul de 3 ani prevăzut de art. 181 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate fi considerat un termen de prescripţie cât timp valorificarea titlurilor de despăgubire nu se poate face prin intermediul unei acţiuni în justiţie a cărei neexercitare în termenul prescris de lege să atragă stingerea dreptului material la acţiune, ci numai în condiţiile reglementate prin capitolul V1, secţiunea 1 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, adică prin opţiunea creditorului între un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată.

Prin urmare, întrucât valorificarea titlurilor de despăgubire se face numai în cele două modalităţi prevăzute de art. 18 alin. (1) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, iar nu pe calea unei acţiuni în instanţă, rezultă că termenul de 3 ani este un termen de decădere, iar nu de prescripţie, şi, pe cale de consecinţă, nu este susceptibil de întrerupere sau de suspendare.

Împrejurarea că, ulterior exprimării opţiunii creditorului, emiterea titlurilor de plată sau a titlurilor de conversie a fost suspendată în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, nu are niciun efect asupra termenului în care trebuia să fi fost exprimată această opţiune, deoarece trebuie făcută distincţia clară între etapa valorificării titlurilor de despăgubire, subordonată exclusiv comportamentului beneficiarului titlului de despăgubire şi supusă termenului legal de 3 ani, şi etapa emiterii titlurilor de plată sau a titlurilor de conversie reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012.

Pornind de la această calificare a naturii juridice a termenului prevăzut de art. 181 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, ca fiind unul de decădere, şi nu de prescripţie, rezultă că, în situaţia în care creditorul nu îşi manifestă opţiunea între un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată înăuntrul termenului de 3 ani de la data emiterii titlului de despăgubire, va pierde dreptul subiectiv de a obţine valorificarea titlului de despăgubire.

În lumina considerentelor deciziilor obligatorii anterior enunţate, rezultă că măsura legislativă adoptată prin O.U.G. nr. 62/2010 pentru suspendarea pe o perioadă de 2 ani, cu începere de la 30 iunie 2010, a procedurii de emitere a titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nu poate constitui o justificare obiectivă pentru neformularea de către intimaţii- reclamanţi A., B. şi C. a cererii de plată înăuntrul termenului de 3 ani de la data emiterii titlului de despăgubire, termen de decădere, imperativ, atare obligaţie a intimaţilor nefiind suspendată.

În ce priveşte trimiterea recurentei-pârâte la dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că, aceasta este făcută în contextul în care cheltuielile de judecată solicitate vizează exclusiv cheltuielile reprezentând onorariu de avocat, iar o măsură luată de către instanţă (de reducere a acestora, sau de respingere, după caz) nu va afecta în nicio modalitate raporturile dintre avocat şi clientul său, plata onorariului de avocat efectuându-se de către client în temeiul raportului juridic de drept material decurgând din contractul de asistenţă juridică încheiat între parte şi avocatul său, şi nu ca urmare a raportului de drept procesual civil reglementat prin dispoziţiile art. 452 C. proc. civ.

Or, contrar susţinerilor recurentei, cheltuielile de judecată sunt acordate pentru stadiul procesual al pricinii, acestea urmând a fi stabilite funcţie de culpa ce se va stabili în acea etapă, fiind supusă dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia juridică a cheltuielilor de judecată, raportat la soluţia pe care instanţa de judecată o va pronunţa şi la împrejurarea dacă există sau nu o solicitare în acest sens.

Se reţine, astfel, că, sub acest aspect, hotărârea instanţei de fond este judicios motivată.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond aplicând greşit dispoziţiile art. 181 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtă şi va casa sentinţa civilă recurată, iar, în rejudecare, va respinge acţiunea formulată de reclamanţii A., C. şi B., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR împotriva sentinţei civile nr. 5452 din 18 decembrie 2018, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă recurată şi, rejudecând: respinge acţiunea formulată de reclamanţii A., C. şi B., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2020.