Damages claim against tax authority fails as prejudice uncertain; principal and incidental appeals rejected.

Şedinţa publică din data de 04 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 27 februarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâţilor la plata în echivalent RON a sumei de 15.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri şi reparaţii morale, datorate emiterii unor acte administrativ fiscale nelegale.

Prin sentinţa civilă nr. 1436 din 21 mai 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 6384 din 06 octombrie 2015, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi, la rândul său, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, conflictul negativ de competenţă fiind soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 952 din 25 martie 2016, în sensul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 27 aprilie 2016, sub nr. x/2015.

Prin încheierea de şedinţă din 28 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, reţinând că nu se mai impune analizarea excepţiilor invocate de acest pârât în cuprinsul întâmpinării.

Prin încheierea din data de 06 februarie 2017, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a fost unită cu fondul cauzei, soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2942 din data 14 iulie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată, şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2942 din 14 iulie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost declarat recurs principal de către reclamanta A. S.R.L., societate în insolvenţă, şi recurs incident de către pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Prin cererea comunicată pe adresa de e-mail la data de 01.03.2021, administratorul judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B. a învederat că înţelege să îşi însuşească recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L., societate în insolvenţă.

3.1. Recursul principal declarat de reclamantă a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, precum şi obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

Recurenta-reclamantă a învederat că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 18 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, precum şi cu încălcarea art. 28 alin. (1) din legea menţionată, raportat la prevederile art. 998 din vechiul C. civ. şi art. 1349 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., toate raportate la dispoziţiile art. 181 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 34/2006.

De asemenea, sentinţa civilă recurată a fost dată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi art. 41 din Codul de procedură fiscală.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă a formulat, în esenţă, următoarele critici:

În raport cu dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi (3), precum şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, şi având în vedere că Legea contenciosului administrativ nu reglementează expres condiţiile răspunderii, în această materie legea se completează, potrivit art. 28 alin. (1) din legea menţionată, cu dispoziţiile C. civ. în materie de răspundere civilă delictuală.

În speţă, întrucât o parte din actele administrativ fiscale nelegale au fost emise sub imperiul vechiul C. civ., iar o altă parte, au fost emise sub imperiul Noului C. civ., şi reţinând că în noţiunea de prejudiciu intră şi beneficiul de care o persoană a fost lipsită prin emiterea actului administrativ nelegal, rezultă că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 18 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, raportate la art. 998 din vechiul C. civ. şi art. 1349 coroborat cu art. 1385 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., atunci când s-a raportat la prejudiciu, cu ignorarea pagubei produse prin pierderea unei şanse.

Contrar celor susţinute de prima instanţă, nu ar fi reprezentat o operaţiune speculativă verificarea conduitei autorităţilor contractante în ceea ce priveşte excluderea societăţilor care se regăseau în situaţia reglementată de art. 181 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 34/2006.

Cu privire la acest aspect, s-a dovedit faptul că reprezenta o conduită generalizată a autorităţilor publice respingerea de la participarea la licitaţie publică, a acelor societăţi care prezentau certificate fiscale, ce conţineau datorii la bugetul general consolidat.

Dintr-o altă perspectivă, prima instanţă trebuia să analizeze şi împrejurarea că au existat perioade în care actele administrative nu au fost suspendate, societatea neputând participa la proceduri de achiziţie publică, ca urmare a reţinerii în certificatele fiscale a efectelor produse prin emiterea actelor respective.

Totodată, instanţa de fond a pronunţat sentinţa atacată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, raportate la prevederile art. 41 şi art. 112 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Din coroborarea textelor legale mai sus enunţate, rezultă că certificatul de atestare fiscală nu are ca obiect stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale, astfel că acesta nu reprezintă un act administrativ fiscal.

În consecinţă, în mod greşit s-a reţinut că reclamanta ar fi trebuit să se îndrepte împotriva acestor pretinse acte administrative pentru a putea obţine repararea pagubei.

Recurenta-reclamantă a susţinut că în rejudecarea cauzei, instanţa trebuie să aprecieze asupra îndeplinirii condiţiilor reglementate de art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, respectiv asupra îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii: existenţa unui act administrativ nelegal, anulat de instanţă; producerea unui prejudiciu; dovedirea legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal şi prejudiciul suferit.

Recurenta-reclamantă a precizat că, în cauză, aceste condiţii sunt îndeplinite, sub acest aspect, societatea reiterând susţinerile formulate prin acţiunea dedusă judecăţii în primă instanţă.

3.2. Recursul incident declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

În dezvoltarea motivului de casare mai sus menţionat, recurenta-pârâtă a formulat, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate:

În speţă, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu a emis actele administrative pretins vătămătoare, acestea fiind emise de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, instituţie publică cu personalitate juridică, potrivit art. 13 din H.G. nr. 520/2013.

De asemenea, sentinţa civilă nr. 3564 din 15 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă, a fost pronunţată în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, iar prin dispozitivul acestei sentinţe nu s-a dispus nicio obligaţie în sarcina Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, ci numai în sarcina Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti.

Totodată, soluţionarea cererilor de rambursare TVA, emiterea certificatelor fiscale sau constatatoare şi emiterea actelor de executare silită, sunt de competenţa Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti, organ fiscal care administrează contribuabilii mijlocii, şi în speţă, societatea reclamantă.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat, arătând, în esenţă, că în mod corect prima instanţă a reţinut, pe de o parte, că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate dintre actul atacat şi prejudiciu, şi pe de altă parte, că nu a fost probat prejudiciul.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că cererea de obligare a instituţiei publice pârâte la plata despăgubirilor este, în principal, nemotivată, şi în subsidiar, neîntemeiată, în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a indicat cuantumul despăgubirilor solicitate acestei autorităţi publice, modalitatea de estimare a pretinsului prejudiciu suferit, nu a descris şi nu a probat fapta ilicită săvârşită de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi nu a demonstrat legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi pretinsa faptă ilicită a pârâtei.

4.2. Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de recurs, intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat.

Intimata-pârâtă a reiterat apărările formulate pe parcursul judecării litigiului în primă instanţă, învederând, în esenţă, că în speţă, nu rezultă producerea pretinsului prejudiciu prin emiterea de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a unor acte administrative fiscale anulate, respectiv, nu au fost dovedite prejudiciul suferit şi legătura de cauzalitate dintre actele administrative nelegale şi producerea unui prejudiciu.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivul de casare invocat de către ambele recurente, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate.

1. Cu privire la recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B.

Criticile recurentei-reclamante vizând soluţia de respingere ca neîntemeiată a acţiunii, circumscrise motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Din conţinutul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce reprezintă temeiul de drept indicat de către reclamantă în motivarea cererii de chemare în judecată, rezultă că acţiunea formulată pe cale separată pentru despăgubiri este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, având în vedere că repararea pagubei cauzate persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile art. 998 - 999 din vechiul C. civ., respectiv art. 1349 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

Dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, invocate de către recurenta-reclamantă, reglementează situaţia care constituie regula în contenciosul administrativ, şi anume aceea în care cererea de despăgubiri se formulează odată cu acţiunea principală îndreptată împotriva actului administrativ tipic sau asimilat, urmând soarta cererii principale.

Înalta Curte reţine că art. 19 din Legea nr. 554/2004 se referă la o situaţie distinctă, în care persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri şi formulează această cerere pe cale separată, în termen de un an de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, acţiunea în despăgubiri introdusă în temeiul acestor dispoziţii legale, deşi este subsumată tot noţiunii de "reparare a pagubei", utilizată în cuprinsul art. 1 şi art. 8 din lege, are un regim juridic diferenţiat, existând posibilitatea formulării acesteia pe cale separată, în termen de un an de la data când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, conform art. 19 din lege.

Pornind de la aceste consideraţii referitoare la condiţiile de admisibilitate şi regimul juridic ale cererii de despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, se reţine că, în speţă, în mod corect prima instanţă a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii patrimoniale a autorităţilor publice pârâte, motivat de faptul că prejudiciul solicitat a fi reparat de către reclamantă, nu are un caracter cert.

Examinând această condiţie a răspunderii patrimoniale, judecătorul fondului a apreciat în mod judicios, analizând situaţia de fapt expusă în detaliu în considerentele sentinţei, în sensul că, pe de o parte, nu se poate stabili cu certitudine că reclamanta ar fi participat la procedurile de achiziţie la care a făcut referire, iar pe de altă parte, împrejurarea că ofertantul figurează cu debite la bugetele componente ale bugetului general consolidat, menţionată de reclamantă, nu constituie unul dintre motivele pentru care autoritatea contractantă are obligaţia de a exclude un ofertant din procedura aplicată pentru atribuirea contractului de achiziţie publică, reglementate în mod expres de art. 180 din O.U.G. nr. 34/2006.

În situaţia în care ofertantul figurează cu debite la bugetele componente ale bugetului general consolidat, prevăzută la art. 181 alin. (1) lit. b) din actul normativ menţionat, autoritatea contractantă are un drept de apreciere în privinţa excluderii ofertantului din procedura de achiziţie publică, astfel că, în speţă, în raport de împrejurarea invocată de către societate, prima instanţă a apreciat în mod întemeiat că nu poate specula în legătură cu posibila conduită a autorităţii contractante, care, pe baza datelor deţinute în privinţa ofertantului, poate decide să nu îl excludă din procedura de achiziţie publică.

Susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora pentru antrenarea răspunderii patrimoniale, dispoziţiile Legii nr. 554/2004 se completează cu prevederile C. civ. în materie de răspundere civilă delictuală, nu pot fi primite drept argumente de natură să conducă la o concluzie contrară celei reţinute anterior.

Potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, precum şi cu procedura reglementată de această lege.

Această normă de trimitere poate avea ca obiect doar acele dispoziţii procedurale pentru care nu este prevăzută nicio reglementare specială în legea contenciosului administrativ, în baza căreia a fost sesizată instanţa.

Pornind de la premisele juridice şi factuale mai sus evidenţiate, prima instanţă a efectuat o analiză corectă şi argumentată în privinţa condiţiei prejudiciului, iar aplicarea pe care a dat-o dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este justificată în raport de situaţia concretă dedusă judecăţii.

Pe cale de consecinţă, urmează a fi înlăturate şi susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora s-a dovedit faptul că reprezintă o conduită generalizată a autorităţilor publice excluderea din procedura de atribuire a acelor societăţi care prezintă certificate de atestare fiscală, din care rezultă că figurează cu debite la bugetul general consolidat.

Critica recurentei-reclamante în sensul că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi a prevederilor art. 41 din Codul de procedură fiscală, este, de asemenea, neîntemeiată.

Instanţa de fond a examinat în mod distinct condiţiile instituite de lege pentru atragerea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice, constatând că nu este îndeplinită condiţia prejudiciului, şi doar cu titlu subsidiar, în măsura în care ar fi fost îndeplinite condiţiile răspunderii patrimoniale, a făcut trimitere la actul care, teoretic, i-ar fi putut produce reclamantei un prejudiciu, respectiv la actul în care se atestă nereal că societatea figurează cu debite la bugetele componente ale bugetului general consolidat.

În condiţiile arătate, şi având în vedere temeiul de drept al cererii de despăgubiri formulate în cauză, judecătorul fondului a constatat că societatea nu a solicitat anularea actului mai sus indicat, aceasta reprezentând una dintre condiţiile de admisibilitate a acţiunii în despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte împărtăşeşte raţionamentul instanţei de fond, care, în contextul expunerii condiţiilor prevăzute pentru atragerea răspunderii patrimoniale, reţinând că acţiunea în despăgubiri formulată pe cale separată este condiţionată de soluţionarea unei acţiuni anterioare în contencios administrativ, prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, s-a raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii în prezentul litigiu şi a constatat că societatea reclamantă nu a solicitat anularea actului care ar fi putut sta la baza deciziei de excludere din procedura de achiziţia publică.

Distinct de argumentele prezentate de judecătorul fondului cu referire la condiţiile de admisibilitate a cererii de despăgubiri, pe care instanţa de control judiciar le validează în totalitate, se reţine că exced prezentului cadru procesual şi limitelor de învestire a prezentei instanţe, aspectele înfăţişate prin cererea de recurs vizând efectele nulităţii actului administrativ fiscal, precum şi natura juridică a certificatului de atestare fiscală, motiv pentru care, urmează a se respinge aceste critici ale recurentei-reclamante.

Instanţa de control judiciar achiesează la opinia primei instanţe şi în ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante vizând refuzul intimatei-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti de a pune în executare sentinţa civilă nr. 3564 din 15 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2013, rămasă irevocabilă, reţinând că în situaţia învederată, reclamanta are posibilitatea de a recurge la procedura specială reglementată de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Faţă de dezlegarea dată aspectelor mai sus menţionate, nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de reclamantă, care se circumscriu cazului de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de reclamantă, ca nefondat.

2. Cu privire la recursul incident declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Examinând criticile recurentei-pârâte privind soluţia dată asupra excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat.

În acord cu cele arătate de judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că acţiunea în răspundere patrimonială întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim, astfel încât cercetarea condiţiilor răspunderii patrimoniale nu poate face abstracţie de sfera condiţiilor acţiunii în anulare însăşi.

Pornind de la premisa mai sus evidenţiată, în mod corect prima instanţă a constatat că se justifică calitatea procesuală pasivă a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2013, astfel cum a fost modificată, reclamanta a solicitat şi anularea Deciziei nr. 119/26.04.2013, emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, care funcţionează în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, iar prin sentinţa civilă nr. 3564 din 15 noiembrie 2013, pronunţată în cauza menţionată, s-a dispus anularea Deciziei nr. 119/26.04.2013.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, nu prezintă relevanţă împrejurarea că actul administrativ fiscal anulat a fost emis de către o structură din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, întrucât în raport de obiectul cererii deduse judecăţii, chiar şi în ipoteza în care în cadrul litigiilor privind controlul de legalitate al actelor vizate de prezenta cerere, ar fi avut calitatea de pârâtă Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în calitate de emitent al respectivelor acte, rezultă că acţiunea în despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin prisma caracterului său accesoriu, se impune a fi introdusă în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Susţinerile recurentei-pârâte în sensul că nu se dispune nicio obligaţie în sarcina sa prin dispozitivul sentinţei civile nr. 3564 din 15 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, nu pot fi primite drept argumente în susţinerea nelegalităţii soluţiei mai sus criticate.

În mod evident, prin soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, nu s-a stabilit existenţa unui raport juridic obligaţional între reclamantă şi această pârâtă, conduita pretins vătămătoare a autorităţilor publice pârâte fiind un aspect care se examinează pe fondul cauzei.

Pentru motivele arătate, recursul incident declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală va fi respins ca nefondat.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., precum şi recursul incident declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., împotriva sentinţei nr. 2942 din 14 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva aceleaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 martie 2021.