Annulment of Arbitral Award: Dispositive Character of Domestic Prescription Norms in International Commercial Relations Under Public Order Review

Şedinţa publică din data de 04 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin sentinţa de arbitraj nr. 58/30.06.2017 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României - Tribunalul de arbitraj, s-au dispus următoarele: (i) s-a acceptat obiecţia privind starea de prescripţie; (ii) revendicările legate de Decizia DAB nr. 3, în valoare de 717.067,68 euro au fost anulate, fiind prescrise; (iii) revendicările legate de Decizia DAB nr. 4, în valoare de 917.181,32 euro s-au respins parţial, ca fiind prescrise, respectiv cele legate de IPC 33/2011, IPC 34/2011, IPC 35/2011, IPC 36/2012, IPC 37/2012, IPC 38/2012, IPC 39/2013; (iv) restul revendicărilor legate de Decizia DAB nr. 4, în valoare de 16.055 euro reprezentând penalităţi de întârziere reţinute din IPC nr. 40, IPC nr. 41, IPC nr. 43 şi plăţile de finanţare în valoare de 4.863,37 euro s-au respins, ca fiind compensate prin acordurile de compensare, şi ca urmare, (v) revendicările reclamantei au fost respinse în întregime; (vi) principalele reparaţii solicitate de pârâtă în cererea reconvenţională au fost declarate nule şi neavenite şi s-a invalidat Decizia DAB nr. 3, iar Decizia DAB nr. 4 a fost acceptată; (vii) reclamanta urmează a suporta în întregime cheltuielile de arbitraj şi a plăti pârâtei partea sa din cheltuielile de arbitraj în valoare de 82.737,33 euro; (viii) reclamanta va suporta costurile şi cheltuielile, şi va plăti pârâtei cheltuielile de judecată în valoare de 417.936,63 Ron.

Împotriva sentinţei de arbitraj menţionate a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 07 august 2017, sub nr. x/2017, acţiune în anulare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Dunării de Jos R.A., solicitându-se anularea hotărârii arbitrale şi după administrarea probelor, în limita clauzei arbitrale, judecarea şi soluţionarea pe fond a litigiului, potrivit art. 613 alin. (3) lit. b) din C. proc. civ., alternativ cu trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului arbitral.

Prin încheierea de şedinţă nr. 28F din 17 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în anulare în favoarea secţiei a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, pe rolul căreia acţiunea a fost înregistrată la data de 22 noiembrie 2017, sub nr. x/2017*.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2667 din 07 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, acţiunea în anulare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Dunării de Jos R.A.

3. Cererea de recurs exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2667 din 07 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., astfel cum s-a precizat ulterior de către recurentă, solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.

În dezvoltarea motivelor de casare mai sus menţionate, recurenta-reclamantă a formulat, în esenţă, următoarele critici la adresa sentinţei recurate:

Sentinţa civilă atacată cuprinde motive contradictorii, precum şi motive străine de natura cauzei.

Refuzul instanţei de fond de a se pronunţa cu privire la încălcările de ordine publică de către tribunalul arbitral, decurgând din caracterul de ordine publică a Decretului nr. 167/1958, sub pretextul că ordinea publică ar reprezenta acelaşi fapt cu normele imperative, reprezintă un motiv de nelegalitate din categoria celor prevăzute la pct. 6 a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., şi anume ipoteza când hotărârea cuprinde motive contradictorii. Contradicţia rezidă în faptul că instanţa de fond a recunoscut, neechivoc, caracterul de ordine publică în privinţa Decretului nr. 167/1958, dar asimilând în mod nelegal încălcarea normelor imperative de ordine publică, unor norme cu caracter dispozitiv, a ignorat ordinea publică, invocată drept motiv al acţiunii în anulare, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

În concret, Decretul nr. 167/1958 conţine dispoziţii de ordine publică, iar eliminarea unor instituţii de ordine publică nu poate rămâne la latitudinea tribunalului arbitral, chiar şi în ipoteza în care s-ar constata căderea în desuetudine a unor dispoziţii edictate de statul comunist in anul 1958.

Astfel, nu a avut loc numai o nesocotire a dispoziţiilor de ordine publică ale Decretului nr. 167/1958, ci şi o barare a accesului la justiţie, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, sentinţa recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, judecătorul naţional ignorând obligaţia de utilitate, iar prin aceasta nu numai că nu înlătură obiectivele susceptibile să împiedice accesul la justiţie, dar creează şi altele, neinvocate în procedura de arbitraj, care conduc la ingerinţe nejustificate în accesul liber la justiţie.

În speţă, este vorba despre un contract încheiat sub imperiul legii române, vechiul C. civ. fiind valabil la data încheierii contractului, stabilindu-se că are putere de lege convenţia părţilor, cu excepţia normelor de ordine publică.

Instanţa de fond a ignorat regula de drept potrivit căreia prescripţia extinctivă, reglementată de vechiul C. civ. la data încheierii contractului şi de prevederile Decretului nr. 167/1958, este o normă de ordine publică, precum şi caracterul imperativ al dispoziţiilor legale referitoare la achiziţiile publice.

Totodată, sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză.

Faptul că statul român, potrivit legislaţiei în vigoare la data încheierii contractului de achiziţie publică, le-a impus părţilor contractante aplicarea legii române, nu este prohibit de lege, însă înlătură alegaţiile instanţei de fond cu privire la posibilitatea părţilor de a-şi alege un alt sistem de drept, împrejurare care ar schimba caracterul imperativ al normelor în norme dispozitive şi ar face credibilă teoria potrivit căreia dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) nu au aplicare în speţă.

Astfel, faptul că societatea reclamantă este o persoană juridică străină nu este suficient pentru a conferi părţilor contractante dreptul de a alege un sistem de drept, datorită particularităţilor cauzei şi aplicabilităţii obligatorii a dreptului român.

Înserarea în contract a posibilităţii de a alege un alt sistem de drept, a fost exclusă prin caietul de sarcini şi orice conduită contrară ar fi condus la sancţionarea penală a funcţionarilor publici care ar fi încheiat contracte de achiziţie publică supuse unor alte sisteme de drept.

Acelaşi motiv de recurs subzistă şi în susţinerea instanţei de fond referitoare la aplicarea principiului disponibilităţii în domeniul prescripţiei extinctive în raporturile juridice internaţionale, această apreciere fiind rezultatul aplicării greşite a normelor de drept material în vigoare la data încheierii contractului, a prevederilor vechiul C. civ. şi ale Decretului nr. 167/1958.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Regia Autonomă Administraţia Fluvială a Dunării de Jos R.A., a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, arătând că motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă nu se încadrează în motivele de casare impuse de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă a reiterat apărările formulate pe parcursul judecării litigiului în primă instanţă, susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a analizat în mod judicios apărările părţilor, motivând sentinţa prin raportare la doctrina şi jurisprudenţa constantă în materie.

Astfel, prima instanţă în mod corect a constatat că, în cauză, raportul juridic dintre părţi este un raport de drept internaţional, iar în raporturile de drept internaţional privat normele juridice interne referitoare la prescripţia extinctivă nu au un caracter imperativ, în sensul art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

De asemenea, intimata-pârâtă a învederat că sunt nefondate susţinerile recurentei-reclamante vizând aplicarea greşită a normelor de drept material, precizând că instanţa de fond a analizat susţinerile reclamantei şi a constatat că lex causae este legea română.

5. Alte aspecte procesuale

La termenul de judecată din 04 martie 2021, Înalta Curte a respins, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, pentru motivele reţinute în cuprinsul prezentei decizii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Criticile recurentei-reclamante circumscrise motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Instanţa de control judiciar constată că sentinţa recurată nu cuprinde motive contradictorii, judecătorul fondului prezentând argumentele care l-au determinat să respingă, ca nefondată, acţiunea în anulare, aceste argumente raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susţinerile părţilor şi la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic în speţă.

Susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora caracterul contradictoriu al considerentelor sentinţei rezidă în faptul că instanţa de fond a recunoscut caracterul de ordine publică în privinţa Decretului nr. 167/1958 dar asimilând normele imperative de ordine publică încălcate, cu norme dispozitive, a ignorat ordinea publică invocată drept motiv al acţiunii în anulare, urmează a fi înlăturate ca nefondate.

Din parcurgerea considerentelor sentinţei atacate, rezultă că judecătorul fondului a înfăţişat raţionamentul pentru care a constatat că în raporturile juridice de drept internaţional existente în speţă (reclamanta este persoană juridică străină), normele interne referitoare la prescripţia extinctivă nu mai sunt privite ca având caracter imperativ, ci unul dispozitiv, fiind astfel fundamentată concluzia aplicării principiului disponibilităţii în materia prescripţiei extinctive în raporturile juridice internaţionale.

Înalta Curte nu găseşte întemeiată nici ipoteza supusă analizei sub aspectul reţinerii unor motive străine de natura cauzei, faţă de împrejurarea că argumentele invocate de recurentă nu susţin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Totodată, nu se poate reţine că prin considerentele expuse în motivarea sentinţei au fost încălcate prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, prima instanţă a analizat criticile reclamantei privind caracterul imperativ al dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 şi le-a respins în mod argumentat, context în care, nu se poate reţine că societatea reclamantă a fost lipsită de posibilitatea de a-şi proba susţinerile formulate prin acţiunea în anulare şi de a înlătura apărările pârâtei în legătură cu problema de drept supusă dezlegării în speţă.

Susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora prima instanţă a ignorat caracterul imperativ al dispoziţiilor legale referitoare la contractele de achiziţie publică, nu pot fi primite, reţinându-se că instanţa de fond nu a menţionat faptul că ar fi aplicabil un alt sistem de drept, ci a constatat că lex causae este legea română.

De altfel, sentinţa recurată respectă exigenţele impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., iar împrejurarea că soluţia adoptată şi argumentele ce au format convingerea instanţei de fond o nemulţumesc pe recurentă, nu este de natură a conduce la incidenţa motivului de casare mai sus analizat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondat, sentinţa atacată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Pornind de la conţinutul dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., invocate drept temei de drept al acţiunii în anulare, în mod corect instanţa de fond a reţinut, prin raportare la doctrina şi jurisprudenţa în materie, că în prezenta cauză, situaţia de fapt reţinută de instanţa arbitrală nu poate fi cenzurată prin prisma dispoziţiilor legale mai sus evocate, care permit instanţei de judecată doar un control pentru motive de legalitate asupra hotărârii arbitrale, cu precizarea că acest control este limitat la verificarea conformităţii hotărârii cu ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţiile imperative ale legii.

Prin urmare, chiar dacă prin prevederile Decretului nr. 167/1958 s-a instituit un regim juridic de ordine publică în ceea ce priveşte reglementarea prescripţiei extinctive, modul în care, în speţă, tribunalul arbitral a interpretat circumstanţele de fapt ale cauzei şi a aplicat prevederile decretului prin raportare la acestea, nu poate fundamenta motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

Reţinând că în speţă, Decretul nr. 167/1958 este incident în litigiul arbitral ca fiind lex causae, precum şi faptul că raportul juridic dintre părţi este un raport de drept internaţional, prin prisma elementului de extraneitate pe care îl prezintă, în mod judicios prima instanţă a constatat că normele juridice interne ce reglementează prescripţia extinctivă au devenit norme cu caracter dispozitiv, ce nu se circumscriu limitelor de aplicare ale art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., prescripţia fiind guvernată, aşadar, de principiul disponibilităţii.

În acelaşi sens, în doctrină s-a arătat că prevederile Decretului nr. 167/1958, care au un caracter imperativ în raporturile civile interne, au dobândit un caracter dispozitiv în raporturile comerciale internaţionale, iar această forţă juridică mai atenuată a reglementării prescripţiei extinctive în raporturile internaţionale permite ca în această materie să devină aplicabil principiul disponibilităţii.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, sfera motivului de anulare reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., este circumscrisă încălcării ordinii publice, în exclusivitate, prin hotărârea arbitrală.

Astfel, se observă că recurenta-reclamantă urmăreşte, în esenţă, extinderea noţiunii de ordine publică în arbitraj, prin includerea prevederilor referitoare la prescripţia extinctivă în conţinutului acestei noţiuni, ignorând caracterul special al procedurii arbitrale.

În legătură cu acest aspect, prima instanţă a făcut trimitere în mod pertinent şi la doctrina juridică, care ulterior adoptării Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a subliniat că motivele acţiunii în anulare sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 608 din C. proc. civ., acestea vizând, în ansamblu, condiţiile de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înţelegerea lor concretizată prin convenţia arbitrată şi cauze de nelegalitate expres stabilite, şi nu motive care să vizeze situaţia de fapt şi probele administrate.

În contextul evidenţiat, criticile recurentei-reclamante referitoare la soluţia dată excepţiei prescripţiei extinctive se încadrează în motivele de netemeinicie a hotărârii arbitrale şi nu fac obiectul controlului de legalitate permis instanţei de judecată de prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

Înalta Curte împărtăşeşte opinia exprimată de judecătorul fondului şi în ceea ce priveşte legea aplicabilă în cauză, reţinând că, deşi aceasta este legea română, în raporturile comerciale internaţionale existente în speţă, prevederile Decretului nr. 167/1958 au devenit norme cu caracter dispozitiv, care nu se circumscriu limitelor de aplicare ale art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

Criticile recurentei-reclamante vizând soluţia tribunalului arbitral, prin care s-a dispus respingerea, ca fiind prescrise, a pretenţiilor reclamantei, exced analizei instanţei de control judiciar, având în vedere că susţinerile în discuţie privesc netemeinicia hotărârii arbitrale, care, aşa cum s-a arătat anterior, nu poate fi invocată în cadrul motivului reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentintei nr. 2667 din 07 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 martie 2021.