Liability of guarantee fund for insolvent insurer’s obligations to injured third parties under insurance law

Şedinţa publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenta Craiova în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea deciziei nr. 19688/10.04.2019, emisă de pârât şi obligarea FGA la plata sumei de 209,77 RON (reprezentând cheltuieli de spitalizare), sumă stabilită în dosarul nr. x/2012.

În motivarea cererii, a arătat că, potrivit sentinţei penale, instanţa a dispus obligarea asigurătorului de răspundere civilă S.C. A. S.A. la plata sumei menţionate mai sus.

Întrucât autoturismul era asigurat la societatea de asigurări S.C A. S.A., aflată în prezent în faliment, consideră că potrivit dispoziţiilor art. 49 si art. 50 din Legea nr. 136/1995 astfel cum erau în vigoare la data încheierii poliţei de asigurare, asigurătorul acorda despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, în caz de vătămare corporală sau deces.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 433 din data de 10.09.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat decizia nr. 19688/10.04.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a obligat pârâtul să emită o decizie prin care să admită cererea de plată a reclamantului pentru suma de 209,77 RON.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 433 din data de 10.09.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor arătând că, sentinţa pronunţată este nelegală deoarece aceasta este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b), art. 1, art. 2, art. 12 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. h) şi i) din Legea nr. 503/2004 şprivind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în acitvitatea de asigurări republicată, cu modificările ulterioare, a dispoziţiilor art. 320 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015 - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În înţelesul Legii nr. 213/2014, art. 4 alin. (1) lit. b) sunt creditori de asigurare:

(i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;

(ii) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;

(iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Or, creanţa unităţilor spitaliceşti are drept temei o dispoziţie legală şi se bazează pe un contract de prestări servicii de tip medical, nicidecum contractul de asigurare de răspundere civilă, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

De asemenea, în mod greşit a adus în discuţie prima instanţă faptul că trebuie avută în vedere cauza cheltuielilor de spitalizare, fără a verifica în ce măsură acestea rezultă dintr-un contract de asigurare, în opinia sa, creanţele pe care Fondul are obligaţia de a o satisface, tocmai pentru că acesta nu este succesor în drepturi şi oblligaţii al asiguratorului aflat în faliment, aspect cu privire la care invocă prevederile art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015.

Astfel, niciun text de lege nu prevede transmisiunea obligaţiilor A. sau a oricărui asigurator în faliment, sens în care sunt şi dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, art. 206 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, precum şi art. 12, 13 şi 14 din Legea nr. 213/2015, care prevăd posibilitatea creditorilor de asigurare a asigiratorului falimentar de a solicita plata sumelor cuvenite, şi nici prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, acestea neputând fi interpretate în alt sens decât cel dat de recurent.

A mai susţinut recurentul-pârât că unitatea spitalicească acordă asistenţă medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de acesta, care, fiind un furnizor de servicii, are dreptul potrivit legii la recuperarea cheltuielilor de spitalizare, însă aceasta nu înseamnă că asigurarea de răspundere civilă auto încheiată de persoana asigurată cu A. se extinde şi asupra unor asemenea prejudicii, atât timp cât nu există prevederi legale în acest sens.

În fine, acesta a opinat în sensul că unităţile medicale nu pot acţiona direct asiguratorul, astfel cum rezultă din prevederile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, cu privire la care a invocat Decizia nr. 22/2017 a ÎCCJ - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 05 martie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 03 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 19688/10.04.2019, emisă de pârât şi obligarea FGA la plata sumei de 209,77 RON (reprezentând cheltuieli de spitalizare), sumă stabilită în dosarul nr. x/2012.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că spitalul are dreptul la recuperarea cheltuielilor ocazionate de asistenţa medicală acordată, întrucât acesutia asigurătorul urma să îi achite sumele respective.

Soluţia primei instanţe este legală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 şi art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate şi cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră şi persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin sentinţa penală nr. 1910/05.06.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Judecătoria Craiova a obligat asiguratorul de răspundere civilă S.C. A. S.A. la plata sumei de 209,77 RON către reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, reprezentând contravaloare factură îngrijiri medicale acordate persoanei vătămate într-un accident produs din culpa persoanei asigurate pentru răspundere civilă la A. S.A..

În raport de aspectele relevate, rezultă fără putere de tăgadă că Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraţilor.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul naţional a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reţinut instanţa de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanţa învestită cu soluţionarea litigiului decurgând din acest accident, valorizând acţiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producere a accidentului.

Prin urmare, despăgubirea menţionată este o obligaţie izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută şi sancţionată ca atare o acţiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractul de asigurare deţinut de autorul prejudiciului.

Instanţa de control judiciar observă că sentinţa penală nr. 1910/05.06.2013, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. x/2012, nu are autoritate de lucru judecat faţă de litigiul de faţă, având părţi şi obiect diferite, însă aspectele dezlegate se impun cu putere de lucru judecat şi în acest dosar.

Totodată, deşi dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Legii nr. 503/2004 operează în aparenţă cu noţiuni autonome, acestea au acelaşi înţeles şi întindere cu cele prevăzute de C. civ. şi ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România. Noţiunile de persoană îndreptăţită să primească despăgubiri sau de creanţă de asigurare au fost analizate, discutate şi soluţionate de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2012, care a stabilit că Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova este îndreptăţit a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, recurentul-pârât nu a fost parte în acest litigiu, însă aceste dezlegări sunt opozabile şi acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condiţiile legii de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societăţii A. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Aşa fiind, în temeiul obligaţiei de garanţie legală pentru plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor are obligaţia plăţii despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă şi cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securităţii juridice opunându-se a mai pune în discuţie în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligaţii legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanţă de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanţă judecătorească cu exigenţele procesuale specifice.

Într-adevăr, aşa cum susţine recurentul, plata despăgubirii se face în mod direct terţei persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat şi asiguratului numai în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit terţa persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., însă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova este terţa persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate datorită faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută.

Prin urmare, Înalta Curte constată că refuzul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor de a verifica pe fond cererea de plată, pe baza documentelor justificative, este nelegală, astfel că hotărârea instanţei de fond care a sancţionat această conduită este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 433 din 10 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2021.