Scope of insurance guarantee fund liability: exclusion of late-payment penalties as non-insurance claims under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1.03.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei 12829/5.02.2018, obligarea FGA să emită o nouă decizie de acordare a despăgubirilor în conformitate cu sumele indicate prin cererea de plată, în sensul de a acorda şi pretenţiile care au fost respinse prin decizia atacată, respectiv penalităţi de întârziere în cuantum de 0,10/0 pentru fiecare zi de întârziere, calculate asupra debitului principal de 73000 RON începând cu data de 27.03.2013 şi până la achitarea sumei, pensie de întreţinere în cuantum de 221,88 RON/lună până la finalizarea studiilor dar nu mai târziu de 26 de ani şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, calculate asupra debitului reprezentând începând cu data de 27.03.2013 şi până la achitarea integrală a sumelor sumei.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 4474 din data de 05.11.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul De Garantare A Asiguraţilor, a anulat, în parte, decizia nr. 12829/5.02.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu privire la cererea de plată a penalităţilor de întârziere, a obligat pârâtul la emiterea unei decizii de despăgubire, pentru sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere acordate prin Decizia 230/R/7 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Mureş în Dosarul nr. x/2012, a respins în rest cererea ca neîntemeiată şi a obligat pârâta la plata parţială a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă de timbru (50 RON) şi onorariu de avocat (1000 RON).

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 4474 din data de 05.11.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor arătând că motivele de nelegalitate ale sentinţei recurate se circumscriu cazurilor de casare prevăzute C. proc. civ. la art. 488 alin. (1) pct. 6 ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") şi art. 488 alin. (1) pct. 8 ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material").

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, în mod greşit prima instanţă a respins apărările pârâtului conform cărora penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurare în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Cu privire la soluţia adoptată, se poate observa că pe de o parte instanţa de fond a reţinut că "(...) Decizia nr. 12829/05.02.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu privire la cererea de plată a penalităţilor de întârziere este nulă, astfel că va obliga pârâta la emiterea unei decizii de despăgubire. (...) În cea ce priveşte acordarea de către Fond a sumelor de bani periodice cu titlu de pensie de întreţinere, instanţa va reţine că reclamanta nu a solicitat această sumă prin cererea de plată aflată la fila x, iar instanţa nu poate fi învestită direct cu cererea de plată a acestei sumei de bani (...)".

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 si ale Normei ASF nr. 16/2015, Fondul de garantare a asiguraţilor este constituit cu scop si destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat in insolventa. Fondul nu este succesorul in drepturi si obligaţii al vreunui asigurător insolvent, nu preia drepturile, obligaţiile si nici patrimoniul acestuia. Art. 2 din Legea 213/2015 dispune la alin. (1) ca: Fondul, ca schema de garantare in domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolventei unui asigurător. Prin urmare, Fondul, ca instituţie de drept public acoperă creanţele de asigurări in virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor si serviciilor de asigurări, fiind obligat sa facă o analiza proprie a dosarelor de dauna.

Faptul ca Fondul, în analizarea cererilor de plată, trebuie să facă o analiză proprie, rezultă şi din dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, care reglementează procedura ce trebuie urmată în situaţia în care dosarele de daună au fost deschise de asigurătorul în faliment, articol care la alin. (3) prevede: (3) "n cazul imposibilităţii de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza motivul imposibilităţii depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu evidenţele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment.

Această obligativitate a instrumentării dosarelor de daună de către Fond este prevăzută şi de dispoziţiile Normei 16/2015 a ASF în art. 21, alin. (2):

"în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări. Fondul procedează la verificarea documentelor justificative anexate de petent în susţinerea cererii de plată, a dosarelor de daună şi a evidenţelor preluate de la asigurător, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare".

De asemenea, recurentul-pârât învederează că a arătat că a constatat că prin hotărârile pronunţate în dosarele nr. x/2012 şi nr. y/2012 nu se instituie obligaţii de plată în sarcina FGA, ci în sarcina asigurătorului în faliment urmând ca acestea să fie achitate de către FGA doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări. Pentru cazul în care dosarele de daună au fost deschise de asigurătorul în faliment, cum este şi cazul de faţă, procedura este prevăzută de disp. art. 14 din Legea nr. 213/2015, care dispune:

"(1) în vederea încasarii indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţa, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi, la care se anexează inscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate."

Precizează că, Fondul de garantare a asiguraţilor nu preia de la asigurătorul în faliment o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, ci, în baza dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea specială nr. 213/2015, Fondul stabileşte:

- dacă potentul are calitatea de creditor de asigurare,

- dacă suma de bani solicitată de potent reprezintă creanţă de asigurare,

- care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilităţile FGA.

Astfel, învederează faptul că Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte din disponibilităţile sale în cazul falimentului unui asigurător doar creanţe de asigurări astfel cum sunt definite de art. 4 alin. {1} lit. a) din Legea nr. 213/2015:

"a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contractde asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare."

Noţiunea creanţelor din asigurări face trimitere directă la despăgubiri sau indemnizaţii, motiv pentru care, este evident faptul că, penalităţile nu reprezintă altceva decât o sancţiune rezultată ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor - sancţiuni gândite ca daune moratorii, ce îşi au izvorul în Ordinul CSA 20/2008 şi nu într-un contract de asigurare.

Despăgubirea reprezintă practic echivalentul bănesc (compensaţie echitabilă) acordat unei persoane atunci când repararea prejudiciului nu este posibila in natura, cum este de exemplu cazul daunelor morale - care nu reprezintă preţul plătit pentru suferinţele psihice care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparaţie simbolică, stabilită din perspectiva consecinţelor în planul vieţii personale şi sociale a persoanei vătămate.

Analizând noţiunea de creanţă de asigurări - care face trimitere directă la despăgubiri sau indemnizaţii - este evident faptul că, atât "penalităţile de intarziere" cât şi "cheltuielile de judecată" reprezintă sancţiuni pentru neindeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu, însă în speţa dedusă judecăţii, aşa cum s-a învederat există o hotărâre judecătorească de obligare la plată a asigurătorului B. S.A., iar aceste sancţiuni fiind aplicabile doar societăţii de asigurare aflată în culpă procesuală - dosar nr. x/2012.

Solicită să se constate că penalităţile de întarziere nu sunt datorate nefiind creanţe de asigurări. Astfel, înţelesul avut în vedere de Legea nr. 213/2015 în privinţa noţiunilor de creditor de asigurări şi creanţe de asigurare este dat de conţinutul art. 4 din Legea 213/2015, acest text stabilind că în înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

"a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;

b) creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă."

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 prin creanţă de asigurări se întelege "creantele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări, sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetări contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevăd că:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentarii Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege".

Rezultă, aşadar, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, că Fondul este ţinut să efectueze plăţi, în limita plafonului stabilit de lege, ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale altor categorii de creanţe, cum ar fi penalităţile de întarziere şi cheltuieli de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să îşi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Totodată potrivit art. 2214 C. civ. "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite".

Rezulta, aşadar, că penalităţile de întârziere stabilite de Tribunalul Mureş nu reprezintă creanţe stabilite în baza contractului de asigurare, ci reprezintă o sancţiune (daune) stabilită ca urmare a atitudinii culpabile a asigurătorului falit în nerespectarea termenului de plată.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 10 ianuarie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 07 octombrie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente.

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei 12829/5.02.2018, obligarea FGA să emită o nouă decizie de acordare a despăgubirilor în conformitate cu sumele indicate prin cererea de plată, în sensul de a acorda şi pretenţiile care au fost respinse prin decizia atacată, respectiv penalităţi de întârziere în cuantum de 0,10/0 pentru fiecare zi de întârziere, calculate asupra debitului principal de 73000 RON începând cu data de 27.03.2013 şi până la achitarea sumei, pensie de întreţinere în cuantum de 221,88 RON/lună până la finalizarea studiilor dar nu mai târziu de 26 de ani şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, calculate asupra debitului reprezentând începând cu data de 27.03.2013 şi până la achitarea integrală a sumelor sumei.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii, a anulat, în parte, decizia nr. 12829/5.02.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu privire la cererea de plată a penalităţilor de întârziere, a obligat pârâtul la emiterea unei decizii de despăgubire, pentru sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere acordate prin Decizia 230/R/7 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Mureş în Dosarul nr. x/2012, a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde puntual motivelor invocate.

În cea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se constată că acestea vizează nerespectarea exigenţelor dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Din această perspectivă recursul este nefondat, considerentele explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Reţine Înalta Curte că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

Prin urmare, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului în privinţa criticilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este greşită.

Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentului-pârât, care vizează înţelesul noţiunii creanţă de asigurări.

În ceea ce priveşte creanţa de asigurare, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 12 din Legea nr. 213/2015, orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului. De asemenea, a reţinut că, este suficient, aşadar, ca persoana care formulează cererea adresată FGA să dovedească că are un drept de creanţă stabilit printr-un titlu executoriu împotriva asigurătorului RCA pentru ca respectiva creanţă să fie considerată creanţă de asigurare.

Or, Înalta Curte constată că, în mod greşit a reţinut prima instanţă că dispoziţiile legale care reglementează activitatea recurnetului-pârât nu restrângând sfera creanţelor de asigurare în raport de cea a obligaţiilor pe care însăşi societatea de asigurare le are faţă de creditorul său şi a considerată fără temei că penalităţile de întârziere născute cu privire la creanţa principală datorată de B. S.A. îşi au izvorul în contractul de asigurare încheiat de proprietarul autovehiculului (care a produs accidentul) cu B. S.A. care se completează cu art. 20 din Legea 136/1995 şi art. 37 din Ordinul CSA 20/2008.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1385/21.03.2014 pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş, în dosarul nr. x/2012 s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. şi pârâta B. S.A. a fost obligată la plata sumelor:

- 75.000 RON cu titlu de daune morale;

- 221.88 RON/lună reprezentând pensie de întreţinere începând cu data de 27.03.2013 şi până la împlinirea de către reclamantă a vârstei de 18 ani sau până la noi dispoziţii;

- penalităţi de 0,1%/zi de întârziere, calculate la debitul principal de 75.000 RON de la data de 05.03.2012 şi până la data plăţii efective;

- 1100,02 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 230/R/01.10.2014, Tribunalul Specializat Mureş a admis recursul promovat în cauză de către reclamantă şi a modificat sentinţa pronunţată în dosarul nr. x/2012 în sensul că a obligat pârâta să achite următoarele sume:

- 75.000 RON cu titlu de daune morale;

- penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% calculate asupra debitului principal de 75.000 RON, începând cu data de 27.03.2013 şi până la achitarea integrală a acestei sume;

- 221.88 RON/lună reprezentând pensie de întreţinere începând cu data de 27.03.2013 şi până la împlinirea de către reclamantă a vârstei de 18 ani sau finalizarea studiilor, dar nu mai mult de 26 de ani, cu penalităţi de întârziere aferente de 0,1%/zi de întârziere începând cu data de 27.03.2013 şi până la achitarea integrală a sumei restante;

- 1667,71 RON cheltuieli de judecată pe fond.

În privinţa capătului de cerere privind acordarea penalităţilor de întâziere, în mod corect a reţinut Comisia Specială din cadrul Fondului că, Fondul de Garantare a Asiguraţilor are obligaţia de a despăgubi creditorul de asigurări doar cu sumele stabilite în sarcina asiguratorului în faliment, cu titlu de daune morale sau materiale, toate celelalte obligaţii fiind excluse de la plată.

Prin Decizia nr. 12829/05.02.2018 Fondul de Garantare a Asiguraţilor a dispus admiterea cererii de plată pentru suma de 95.305,63 RON compusă din:

- 75.000 RON cu titlu de daune morale;

- 18.637,92 RON reprezentând prestaţii periodice pentru perioada martie 2009 - februarie 2016 (84 luni x 221,88 RON/lună);

- 1667,71 RON cheltuieli de judecată.

La emiterea deciziei nr. 12829/05.02.2018, în mod corect Fondul de Garantare a Asiguraţilor a ţinut cont de dispoziţiile art. 9 coroborat art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 potrivit cărora Fondul de Garantare a Asiguraţilor determină întinderea despăgubirii în conformitate cu prevederile legii şi ale condiţiilor de asigurare.

De asemenea, în mod corect a reţinut că în raport de momentul la care a luat naştere obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere, aceasta nu poate fi considerată ca fiind o obligaţie preluată prin antrenarea răspunderii civile contractuale/legale a societăţii de asigurare, ci este prevăzută ab initio în sarcina asigurătorului atunci când acesta nu îşi îndeplineşte la timp obligaţiile sau şi le îndeplineşte necorespunzător, sancţiune ce se aplică direct asigurătorului, independent de suma datorată cu titlu de despăgubiri, sau de limitele răspunderii delictuale ale asiguratului.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurări se înţelege "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare."

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere aferente daunelor morale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina FGA ci în sarcina asigurătorului în faliment, iar pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către FGA doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Fondul de garantare a asiguraţilor nu preia de la asigurătorul în faliment o creanţa certă, lichidă şi exigibilă ci, în baza dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea specială nr. 213/2015, Fondul stabileşte dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creanţă de asigurare, care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilităţile FGA.

Astfel, Înalta Curte constată că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este răspunzător de producerea pagubei, nici succesor în drepturi şi obligaţii al B. S.A. şi nici fideiusor, ci doar acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, având în vedere că Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

Prin urmare, Înalta Curte constată că Decizia nr. 12829/5.02.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu privire la cererea de plată a penalităţilor de întârziere este corectă, criticile formulate sunt fondate, iar soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale incidente cauzei.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

În temeiul art. 451 C. proc. civ. va obliga intimata-reclamantă A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 4474 din 5 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2021.