Insurance Guarantee Fund's per-creditor cap and assignment arguments rejected; payment refusal quashed, fund ordered to review claim

Şedinţa publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 12.02.2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 12069/20.12.2017 şi pe fond admiterea cererii de plată nr. x/27.06.2016, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat, în esenţă, că, prin decizia contestată, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată nr. x/27.06.2016, pe considerentul că nu ar fi întocmită de o persoană care să aibă calitatea de creditor, întrucât autoturismul înmatriculat sub nr. x ar fi fost achiziţionat în leasing, poliţa fiind cesionată în favoarea B. S.A. (fosta C. S.A.)

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 4455 din data de 02.11.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, cererea privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat decizia nr. 12069/20.12.2017 emisă de pârât, a obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată înregistrată sub nr. x/27.06.2016 şi să plătească reclamantei suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 4455 din data de 02.11.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor arătând că motivele de nelegalitate ale sentinţei recurate se circumscriu cazurilor de casare prevăzute C. proc. civ. la art. 488 alin. (1) pct. 6 ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") şi art. 488 alin. (1) pct. 8 ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material").

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, motivul respingerii de către FGA a cererii de plată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. îl reprezintă faptul că, în principal, cererea de plată a fost depusă de o persoană care nu a făcut dovada calităţii de creditor de asigurare/împuternicit al creditorului de asigurare, astfel cum această calitate este definită de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 213/2015 iar, în subsidiar, FGA a plătit creditorului de asigurare B. S.A. (fosta C. SA), suma de 450.000 RON, care constituie plafonul de garantare pe un creditor de asigurare stabilit prin Legea specială nr. 213/2015, art. 15 alin. (2).

Prima critică a motivelor de recurs se referă la greşita interpretare dată de prima instanţă cu privire la calitatea de creditor de asigurare/împuternicit al creditorului de asigurare, astfel cum aceasta calitate este definita de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată, (ii) beneficiarul asigurării, (iii) persoana păgubita (în cazul asigurării de răspundere civilă obligatorie).

Astfel, în poliţa de asigurare nr. 103961/12.05.2010 privind asigurarea autovehiculelor pentru avarii şi furt se menţionează în mod expres că această poliţă de asigurare este cesionată în favoarea B. S.A. (fosta C. S.A.). Mai mult decât atât, chiar pe certificatul de înmatriculare se menţionează calitatea de utilizator al S.C. A. S.R.L. şi cea de proprietar al creditoarei B. S.A. (fosta C. S.A.).

Prin raportare la situaţia de fapt, creditorul de asigurare este B., beneficiar al poliţei de asigurare, poliţa care de altfel i-a fost şi cesionată, iar nu asiguratul S.C. A. S.R.L.

Potrivit art. 1315 alin. (1) din C. civ., "O parte poate să îşi substituie un terţ în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta".

Condiţiile de bază ale cesiunii contractului sunt:

(1) prestaţiile să nu fi fost încă integral executate şi

(2) contractantul cedat să consimtă la cesiunea contractului.

Legea delimitează astfel sfera de aplicare a cesiunii numai din perspectiva efectelor contractelor, stabilind limitativ că acestea pot viza numai convenţiile în care prestaţiile părţilor nu au fost integral executate la data încheierii cesiunii, iar executarea parţială nu vizează totalitatea laturii active ori a celei pasive a obligaţiei, condiţii care sunt îndeplinite în ceea ce priveşte contractul de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-pârât invocă greşita interpretare dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Leşea nr. 213/2015, iar prin reţinerea că, plafonul de garantare de 450.000 RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul D., adaugă la lege.

Dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevăd în mod expres şi neechivoc faptul că, "plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment.

Or, în măsura în care, leguitorul ar fi intenţionat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare (fie el de răspundere civilă obligatorie, fie facultativ) sau pentru fiecare creanţă de asigurare în parte, ar fi facut-o în mod expres, folosind sintagma "pe fiecare contract de asigurare" sau "pe fiecare creanţa de asigurări" şi nu "pe fiecare creditor de asigurare".

Totodată, este de observat faptul ca reglementarea priveşte limita de despăgubire pe care o poate avea Fondul de garantare a asiguraţilor faţă de un creditor de asigurare, această definiţie ca şi celelalte stabilite de Legea nr. 213/2015 fiind aplicabile exclusiv în cazul falimentului unui asigurător - situaţia premisă a obligaţiilor Fondului de garantare a asiguraţilor, în acord cu dispoziţiile art. 10 din C. civ.:

"Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege."

Astfel, necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilităţile FGA la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul ca FGA nu preia funcţiile unui asigurător, astfel cum stabileşte explicit şi neechivoc dispoziţia art. 9 alin. (2) din Norma ASF 16/2016, "Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate".

Prin urmare, interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că plafonul de garantare este stabilit nu pe un creditor de asigurare - aşa cum prevede explicit textul de lege, şi aşa cum este definit plafonul de garantare în cadrul art. 4 lit. e) - ci pe fiecare contrat de asigurare încheiat de asigurătorul în faliment care presupune un creditor de asigurare şi, în final, o creanţa de asigurare, este vădit nclcgală şi încalcă întreg mecanismul de garantare, astfel cum acesta este reglementat prin dispoziţii legale exprese, neraportându-se nici măcar la situaţia deduse judecaţii, obligaţii asigurătorului în faliment derivând dintr-un contract de asigurare facultativă şi nicidecum obligatorie.

Fondul de garantare a asiguraţilor nu are calitate de asigurător şi între aceasta instituţie şi asigurători, asiguraţi sau păgubiţii in urma accidentelor de circulaţie nu există niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă, astfel cum in mod absolut nelegal a reţinut prima instanţa.

Niciun text de lege nu prevede "transmisiunea" obligaţiilor D. sau a oricărui alt asigurător în faliment către recurentul-pârât, iar art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi 206 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 - ca şi prevederile art. 12, 13 şi 14 din Legea nr. 213/2015 - stipulează clar şi explicit posibilitatea creditorilor de asigurări de "a solicita plata sumelor cuvenite" la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvabilitate a societăţii de asigurare de la FGA - deci de a urma procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF 16/2015 - şi nu "transferul"/"preluarea"/"continuarea" obligaţiilor de despăgubire ale D. sau ale oricărui alt asigurător falit către/de către recurentul-pârât.

Ca atare, este vădit neîntemeiat raţionamentul juridic al primei instanţe, singura trimitere la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 nefiind relevantă în speţă, în condiţiile în care, această dispoziţie defineşte creanţa de asigurare.

În raport de această împrejurare, hotărârea primei instanţe cuprinde motive străine de natura cauzei, fiind dată cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale speciale care reglementează plafonul de garantare şi din această perspectivă impunandu-se casarea hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/2105, "Fondul de garantare a asiguraţilor, denumit în continuare Fondul, se constituie ca persoană juridică de drept public. Organizarea şi funcţionarea Fondului se stabilesc prin statut propriu aprobat de către Consiliul Autorităţi de Supraveghere Financiară, la propunerea Consiliului de administrare al Fondului."

De asemenea, art. 5 din actul normativ prevede că:

"Resursele financiare ale Fondului provin din următoarele surse: a) contribuţii de la asigurători; b) dobânzi şi penalităţi de întârziere din plata cu întârziere a contribuţiilor de către asigurători; c) sume din fructificarea disponibilităţilor; d) sume din recuperarea creanţelor Fondului; e) sume din alte surse, stabilite potrivit legii; f) împrumuturile de la institufiile de credit sau împrumuturi obligatare, prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului."

Dispoziţiile alin. (1) al art. 1566 C. civ. definesc cesiunea de creanţă, precizând elementele esenţiale ale acesteia:

a) este o convenţie, prin urmare pentru valabila sa încheiere este necesară întrunirea condiţiilor de validitate a contractelor (prevăzute de art. 1179 noul C. civ.);

b) "funcţia esenţială" a cesiunii este de transmitere a unei creanţe de la cedent ia cesionar, în mod definitiv şi irevocabil;

c) creanţa se transmite aşa cum se găseşte aceasta în patrimoniul cedentului, aşadar, păstrându-şi natura şi caracteristicile.

d) deşi convenţia este bipartită (cedent-cesionar), ea produce consecinţe juridice asupra unui terţ, debitorul cedat. În cazul de faţă creditorul de asigurare cedează creanţa şi produce consecinţe juridice asupra FGA, terţ în contractul de cesiune.

Prin cesiunea contractului (art. 1315-1320 C. civ.) nu se transferă un drept - cum se întâmplă într-o cesiune de creanţă, ci o poziţie contractuală, un ansamblu de drepturi şi obligaţii ce aparţin unei părţi în contract. Cesionând contractul, cedentul realizează concomitent o cesiune de creanţă şi o cesiune de obligaţii.

De exemplu, prin cesiunea contractului de asigurare de către asigurat, cesionarul dobândeşte drepturile şi este ţinut de obligaţiile asiguratului izvorâte din contractul de asigurare.

Cesiunea de creanţă poate interveni în orice raport obligaţional - născut din contract, act juridic unilateral sau fapt juridic- pe când cesiunea contractului nu este posibilă decât în cazul contractelor, de regula, sinalagmatice.

Cesiunea de creanţă este un contract consensual, pentru validitatea sa nefiind necesară, de regulă, o formă specială. De asemenea, cu excepţia unei stipulaţii contrare, nu este necesar acordul cedatului. Dimpotrivă, cesiunea contractului poate fi realizată doar cu consimţământul celeilalte părţi contractante,. cum este cazul cesiunii contractului de asigurare.

Astfel, art. 2212 C. civ. menţionează că, asigurătorul poate cesiona contractul de asigurare numai cu acordul scris al asiguratului, condiţie îndeplinită în cazul dedus judecăţii.

În considerarea tuturor argumentelor prezentate, solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi, rejudecând cauza, respingerea contestaţiei formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L. ca neîntemeiată şi în consecinţă, menţinerea deciziei atacate.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 10 ianuarie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 07 octombrie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 12069/20.12.2017 şi pe fond admiterea cererii de plată nr. x/27.06.2016, cu cheltuieli de judecată.

Prima instanţă a admis, în parte, cererea dedusă judecăţii, reţinând că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment",) nu poate face abstracţie de modul în care este definit creditorul, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul D..

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde puntual motivelor invocate.

În cea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se constată că acestea vizează nerespectarea exigenţelor dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Din această perspectivă recursul este nefondat, considerentele explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Reţine Înalta Curte că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

Prin urmare, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului în privinţa criticilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este legală.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului, care vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este corectă, situaţie în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 4455 din 2 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2021.