Application of 450,000 RON guarantee cap per claim versus per creditor in subrogated insurance regress claims.

Şedinţa publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 05.12.2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva Deciziei 2049/11.10.2016, a solicitat:

- anularea deciziei nr. 2049/11.10.2016 de respingere a cererii de plată nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 29.230 RON, cu consecinţa obligării autorităţii publice pârâte, în principal la efectuarea plăţii pretinse, şi în subsidiar la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 29.230 RON;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 2391 din data de 16.06.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 2391 din data de 16.06.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A..

arătând că, hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, Legii nr. 213/2015, C. civ., art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Directiva 2009/102/CE, interpretate în lumia dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia Românmiei, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum şi sub aspectul neanalizării motivului de nelegalitate a Deciziei FGA reprezentat de încălcarea principiului contributivităii.

În dezvotlarea motivelor de recurs se arată că în mod greşit prima instanţă a considerat că în speţa de faţă că nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 136/1995, ci sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 213/2015, având în vedere că legea aplicabilă nu se determină prin raportare la momentul recunoaşterii creanţei ori al înregistrării cererii administrative.

Astfel, din perspectiva stabilirii legii aplicabile este complet lipsit de relevanţă nu numai calificarea raporturilor juridice drept administrative pentru că legea aplicabilă este cea de drept civil material lato sensu, ci şi momentul la care raporturile s-ar fi născut acestea, în contextul în care legiuitorul leagă legea aplicabilă de naşterea dreptului.

Or, raportul juridic de garantare care a dat naştere obligaţiei de garantare nu s-a năsuct la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului, fiind lipsit de orice îndoială că, în cauză, obligaţia de garanţie, precum şi dreptul corelativ de garantare, s-au născut simultan, la data emiterii poliţei RCA, sub regimul juridic creat prin dispoziţiile Legii nr. 136/1995.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă arată că aplicarea dispoziţiilor atrt. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 încalcă principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile.

Astfel, spre deosebire de Legea nr. 213/2015, Legea nr. 136/1995 nu cuprindea vreo limitare a despăgubirilor pe care Fondul trebuia să le plătească creditorilor de asigurare care urmau să suporte riscul producerii evenimentelor agreate prin contractele de asigurare.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă consideră că în mod greşit prima instanţă a conchis în sensul că plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON este reglementat per creditor de asigurare şi a apreciat că aceasta "nu poate fi considerată creditor de asigurare pentru fiecare dintre asiguraţii săi Casco, ci reprezintă un singur creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, cumulând creanţele de asigurare pentru care a formulat cereri de plată din disponibilităţile Fondului. Cele două proceduri - cea administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015 şi cea a falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014 se desfăşoară în paralel şi într-o strânsă legătură".

Or, în urma subrogaţiei prin plată în drepturile persoanei păgubite, A. are dreptul de a obţine integral sumele de bani de la FGA în calitatea sa de garant legal al obligaţiilor de despăgubire ale B., aşa încât nu poate fi limitată la un drept de creanţă singular în cuantum total de 450.000 RON, aceasta având eficienţă pentru fiecare creanţă în parte.

Recurenta-reclamantă consideră că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanta reţinând că reclamanta nu deţinea o speranţă legitimă de a fi despăgubită de către FGA, deşi art. 60 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 stabileşte un interes suficient conturat al A. de a beneficia de o despăgubire din partea FGA.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă arată că hotărârea primei instanţe este nelegală deoarece încalcă dispoziţiile Directivei 2009/103/CE având în vedere că modalitatea de implementare a plafonului de despăgubire în Legea nr. 213/2015 şi în Norma nr. 16/2015 contravine scopului avut în vedere în legislaţia europeană. Astfel, prevederile art. 9 din Directiva 2009/103/CE privind asigurarea răspunderii civile auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi instituie o limită maximă de despăgubire de 1.000.000 Euro pentru o victimă sau de 5.000.000 Euro pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor.

Prin ultima critică, recurenta-reclamantă arată nelegalitatea sentinţei din perspectiva neanalizării motivului de nelegalitate a Deciziei FGA constând în încălcarea principiului contributivităţii.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 asiguratorii datorează o cotă procentuală de maxim 10% din primele brute încasate de asiguratori.

Concret, din 1998 până în luna octombrie 2016, A. a contribuit la Fond cu o sumă în cuantum de 106.000.000 RON. În această situaţie, numai din aportul său s-ar acoperi plata a cel puţin 235 cereri de plată ale A., care ar depăşi plafonul de plată de 450.000 RON.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată la data de 15 ianuarie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea anularea deciziei nr. 2049/11.10.2016 de respingere a cererii de plată nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 29.230 RON, cu consecinţa obligării autorităţii publice pârâte, în principal la efectuarea plăţii pretinse, şi în subsidiar la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 29.230 RON.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că Decizia nr. 2049/11.10.2016 a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale.

Soluţia primei instanţe nu este legală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor normative pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Cu privire la criticile vizând norma aplicabilă raportului de drept substanţial dedus judecăţii, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a invocat încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în fiinţă Legea nr. 136/1995, ce nu prevedea niciun plafon de garantare.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare, iar falimentul B. S.A. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

Critica este nefondată, având în vedere că la momentul încheierii poliţei de asigurare nu era prevăzut, din punct de vedere legal, un raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi asigurător sau asigurat.

Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu conţine existenţa unui raport juridic de acest fel, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Ca atare, nu se poate vorbi despre existenţa unei condiţii suspensive, care, dacă era în fiinţă ar fi trebuit să fie prevăzută expres de lege.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în ipoteza în care are loc falimentul asigurătorului.

Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizaţiei/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a deschis procedura falimentului - 28.04.2016, iar cererea de plată a fost depusă la recurentul-pârât în data de 15.03.2016, Legea nr. 213/2015 intrând în vigoare la 27.07.2015.

Aşadar, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform disp. art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Referitor la critica privind reţinerea de către prima instanţă a faptului că recurenta-reclamantă reprezintă un singur creditor de asigurare al asigurătorului aflat in faliment pentru toate creanţele de asigurare pentru care a formulat cereri de plată din disponibilităţile FGA, Înalta Curte reţine că, la soluţionarea cererii societăţii reclamante, intimatul-pârât a avut în vedere că în privinţa acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. S.A., deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare.

Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea formulată de reclamantă reţinând că, din moment ce în procedura de faliment reclamanta este considerată un singur creditor de asigurare, chiar dacă deţine mai multe creanţe, este firesc ca şi în procedura administrativă de plată, desfăşurată în faţa F.G.A., să fie considerată tot unic creditor de asigurare, fiind necesar ca dispoziţiile legale să fie interpretate şi aplicate unitar în ceea ce priveşte tratamentul juridic al creditorilor asigurătorului în faliment.

Înalta Curte constată că o asemenea interpretare este eronată şi că sunt nefondate criticile intimatului-pârât, care vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, care a tranşat cu caracter definitiv asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este greşită, situaţie în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Ca atare, văzând dispoziţiile legale aplicabile şi decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte va admite în parte acţiunea reclamantei, în sensul că va anula decizia atacată şi va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată nr. x/15.03.2016.

În mod practic şi evident, nu poate fi analizată şi admisă cererea de obligare directă a pârâtului la plata sumei solicitate, aşa cum solicită recurenta-reclamantă, întrucât pârâtul nu a analizat cererea de plată pe fondul acesteia, ci s-a limitat să constate că acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată şi i s-a plătit din disponibilităţile FGA suma de 450000 RON, suma maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Ca atare, Înalta Curte nu se poate pronunţa cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorităţii publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condiţiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depăşit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiţii, singura consecinţă admisibilă este aceea de obligare a pârâtului la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranşate în prezentul litigiu.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând: va admite, în parte, acţiunea formulată de A. S.A. şi va anula Decizia nr. 2049/11.10.2016, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor; va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la soluţionarea cererii de plată nr. x/15.03.2016 formulate de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 2391 din 16 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite cererea de judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul FGA.

Anulează Decizia nr. 2049/11.10.2016 emisă de pârâtul FGA.

Obligă pârâtul FGA să soluţioneze cererea de despăgubire, înregistrată cu nr. x/15.03.2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2021.