Workload increase not a discriminatory modification of duties: reasonable accommodations satisfied labor discrimination charge.

Şedinţa publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 29.05.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună anularea Hotărârii nr. 186/20.03.2019 pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În expunerea de motive, reclamantul a arătat că prin hotărârea atacată a fost sancţionat cu "avertisment" în temeiul art. 2 alin. (1) şi art. 7 alin. b) din O.G. nr. 137/2000 republicată. Consideră că prin hotărârea dată, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a interpretat şi a aplicat în mod greşit prevederile legale ca urmare a reţinerii unei situaţii de fapt incomplete şi care nu corespunde realităţii.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 242 din data de 15 octombrie 2019 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. şi, în consecinţă, a anulat Hotărârea nr. 186/20.03.2019 pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. A obligat pârâţii să plătească reclamantului suma de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 242 din data de 15 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta B..

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că după ce a făcut referire la dispoziţiile art. 89 din Legea nr. 448/2006, instanţa de fond a precizat că:

"persoana încadrată în grad de handicap beneficiază de toate drepturile care se stabilesc în acest program individual care trebuie să cuprindă date cu privire la tratamentele medicale şi psihoterapia pe care trebuie să le urmeze persoana în cauză, activităţile educaţionale şi profesionale pe care aceasta le poate desfăşura şi activităţile şi serviciile sociale de care are nevoie aceeaşi persoană, modelul standard al acestui program individual fiind prevăzut de H.G. nr. 430/2008".

Constatarea instanţei este greşită şi nelegală din mai multe puncte de vedere:

i) Drepturile persoanei cu handicap sunt conferite prin lege (art. 1 din Legea nr. 448/2006;

ii) Actul care atestă că o persoană este îndrituită să beneficieze cit; drepturile arătate la punctul precedent este certificatul de încadrare în grad de handicap [art. 89 alin. (3) din Legea nr. 448/2006, pe care instanţa 1-a şi reprodus întocmai];

iii) Programul individual de reabilitare şi reintegrare socială cuprinde recomandări privind acţiuni medicale şi activităţi educaţionale/profesionale sau sociale pe care persoana cu handicap urmează a le efectua şi nu se referă la capacitatea de muncă a persoanei în cauză (anexa nr. 2 la Metodologia privind organizarea şi funcţionarea comisiei de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, aprobată prin H.G. nr. 430/2008).

Referindu-se la modificările pe care le presupune adaptarea rezonabilă a locului de muncă instanţa a afirmat că acestea "trebuie să fie stabilite de către un medic specialist, care are o astfel de capacitate, în baza legii, nici pârâta şi nici angajatorul, nefiind în măsură sa presupună ce înseamnă adaptarea locului de muncă la necesităţile angajatului".

Or, aceste afirmaţii sunt străine de orice suport legal deoarece, în ceea ce priveşte "competenţa" de adaptare rezonabilă a locului de muncă, aceasta revine în exclusivitate angajatorului, având în vedere următoarele:

- adaptarea rezonabilă la locul de muncă reprezintă totalitatea modificărilor făcute de angajator pentru a facilita exercitarea dreptului la muncă al persoanei cu handicap, presupune modificarea programului de lucru, achiziţionarea de echipament, dispozitive şi tehnologii asistive şi alte măsuri asemenea (art. 5 pct. 4 din Legea nr. 448/2006);

- angajatorii au obligaţia să amenajeze locurile de muncă ţinând seama de prezenţa grupurilor sensibile la riscuri specifice: femeile gravide, lehuzele sau femeile care alăptează, tinerii, precum şi persoanele cu dizabilităţi (art. 36 cu referire la art. 35 din Legea nr. 319/2006);

- în scopul garantării respectării principiului egalităţii de tratament faţă de persoanele cu handicap, sunt prevăzute amenajări corespunzătoare. Aceasta înseamnă că angajatorul ia măsuri corespunzătoare, în funcţie de nevoi, într-o situaţie concretă, pentru a permite unei persoane cu handicap să aibă acces la un loc de muncă, să îl exercite sau să avanseze, sau să aibă acces la formare, cu condiţia ca aceste măsuri să nu presupună o sarcină disproporţionată pentru angajator (art. 5 al Directivei 2000/78/CE a Consiliului Uniunii Europene).

Referitor la faptul că pârâtul CNCD şi-ar fi arogat competenţa de a stabili numărul de dosare în care recurenta-pârâtă ar trebui să lucreze, o astfel de stare de fapt nici măcar nu transpare din Hotărârea nr. 186/2019. CNCD nu a făcut decât să constate, motivat pe probe, că în anul 2015 pârâtei i s-au stabilit de către angajator (respectiv, reclamantul-intimat, în calitate de preşedinte al Judecătoriei Alba Iulia) un număr de 15 dosare/şedinţă pentru ca din anul 2016 şi până în prezent acelaşi angajator să nu mai ţină cont de ceea ce s-a stabilit.

În acelaşi context, instanţa menţionează că "această adaptare rezonabilă la locul de muncă a persoanei cu handicap, prevăzută de art. 83 alin. (1) lit. b) din Legea 448/2006, nu este o noţiune abstractă, care să fie interpretată în mod subiectiv şi evident, diferit de persoane care nu au pregătirea medicală necesară, iar propunerea modificării condiţiilor de mmcă cu scopul ori finalitatea creşterii randamentudui la locul de muncă, pentru a acoperi necesităţile speciale ale angajatului nu este lăsată, în nici un caz, la aprecierea angajatorului (s.n.)".

În ceea ce priveşte procedura derulată de CNCD, instanţa de fond a apreciat că, "în mod evident, Consiliul Naţional nu a făcut o minimă verificare în acest sens. deşi avea o astfel de obligaţie înainte de a constata existenţa vreunei contravenţii, conform art. 20 alin. (4)-(6) din O.G. nr. 137/2000, acesta trebuind să facă o acţiune de investigare la sediul instituţiei sau la alt loc".

"De altfel, se observă că emitentul actului atacat nu a făcut o trimitere concretă la probe apte să releve o oarecare discriminare a pârâtei, ci a arătat că "«din analiza obiectul sesizării şi a situaţiei expuse de pârâtă, a constatat că sunt prezentate indicii de natură a prezuma că . . . . . . . . . .», fraza nu poate fi continuată întrucât este lipsită de logică juridică şi gramaticală elementară".

Recurenta-pârâtă apreciază că în acest caz instanţa a făcut o interpretare eronată, în mod grav şi nescuzabilă, a dispoziţiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000.

Pe de o parte, acţiunea de investigare întreprinsă de Colegiul director al CNCD s-a derulat la sediul acestei autorităţi, potrivit prevederilor legale. Verificarea s-a realizat în baza înscrisurilor depuse de pârâtă, iar reclamantul intimat, deşi a fost legal citat şi nu a contestat acest lucru, a înţeles să nu răspundă solicitării CNCD de a depune probe în apărarea sa, pentru ca prin acţiunea în contencios administrativ ce face obiectul cauzei să se plângă de faptul că nu au fost administrate probe de către CNCD. Or, nemo auditur propriam turpitudem allegans (adagiu potrivit căruia nimănui nu-i este îngăduit să realizeze beneficii prin invocarea în justiţie a propriei sale vine).

În ceea ce priveşte sarcina probei în cauzele privind discriminarea, prima instanţă ar fi trebuit să cunoască faptul că persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament [art. 20 alin. (6) din Legea nr. 448/2006] adaptarea normelor privind sarcina probei se impune de îndată ce există o prezumţie de discriminare şi, în cazul în care această situaţie se verifică, aplicarea efectivă a principiului egalităţii impune ca sarcina probei să revină părţii pârâte. Cu toate acestea, pârâtul nu are posibilitatea să folosească drept probă dovada că partea reclamantă [...] prezintă un anumit handicap (considerentul 31 al Directivei 2000/78/CE a Consiliului Uniunii Europene).

În ceea ce priveşte fapta de discriminare şi justificarea acesteia, recurenta-pârâtă arată că în mod corect a constatat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării existenţa contravenţiei prin simplul fapt că în anul 2018 petentei i-a fost sporit volumul de muncă de la 15 dosare pe şedinţă, cât avea în anul 2015, la 30 de dosare, ceea ce înseamnă modificarea atribuţiilor de serviciu, în sensul art. 7 lit. b) din O.U.G. nr. 137/2000.

Legea nr. 319/2006 este legea securităţii şi sănătăţii în muncă, iar prin H.G. nr. 355/2007 s-au stabilit cerinţele minime pentru supravegherea sănătăţii lucrătorilor faţă de riscurile pentru securitate şi sănătate, pentru prevenirea îmbolnăvirii lucrătorilor cu boli profesionale (cauzate de agenţi nocivi chimici, fizici, fizico-cm'mici sau biologici, caracteristici locului de muncă, precum şi a suprasolicitării diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul ce muncă. Este de subliniat faptul că H.G. nr. 353/2007 a fost adoptată în temeiul art. 46 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 319/2006.

Faţă de cele de mai sus solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, rejudecând, respingerea acţiunii formulată de reclamant.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 28 februarie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 03 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 186/20.03.2019 pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii şi a anulat Hotărârea nr. 186/20.03.2019, pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării reţinând că această hotărâre, prin care CNCD a constatat că reclamantul A., în calitatea sa de preşedinte al Judecătoriei Alba Iulia, a săvârşit o faptă de discriminare, a fost dată cu încălcarea art. 2 din O.G. nr. 137/2000 care defineşte discriminarea.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a indicat temeiul de drept al cererii, însă criticile formulate pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

În esenţă, recurenta-pârâtă arată că în mod corect a constatat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării existenţa contravenţiei prin simplul fapt că în anul 2018 petentei i-a fost sporit volumul de muncă de la 15 dosare pe şedinţă, cât avea în anul 2015, la 30 de dosare, ceea ce înseamnă modificarea atribuţiilor de serviciu, în sensul art. 7 lit. b) din O.G. nr. 137/2000, iar instanţa de fond în mod greşit a reţinut că i s-au asigurat condiţii optime pentru desfăşurarea muncii de grefier.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în mod corect a reţinut prima instanţă că recurenta-pârâtă stă singură într-un birou, având toate condiţiile pentru a-şi administra tratamentele şi a servi mesele, (aspecte cunoscute şi de către CNCD şi menţionate în Hotărârile emise de acesta), precum şi faptul că nu participă la şedinţele de judecată ce se desfăşoară în şedinţă publică, ci participă la şedinţele care au loc în Camera de Consiliu ce se desfăşoară în biroul personal, fără a fi necesară stabilirea unei ore de început sau de sfârşit, cu posibilitatea de face pauze în timpul muncii efective, fără respectarea principiilor oralităţii sau solemnităţii, specifice şedinţelor publice, măsură necesară dar, în acelaşi timp şi suficientă, pentru ca aceasta să aibă posibilitatea efectuării testelor de glicemie şi administrării tratamentului, precum şi posibilitatea de a-şi organiza un orar de mese flexibil şi fracţionat.

Aceste aspecte au fost identificate în Ordinele de serviciu nr. 3/2018, 13/2018, 3/2019, din care rezultă că recurenta-pârâtă a fost delegată la Biroul executări contravenţionale şi a fost desemnată să participe la soluţionarea cererilor de încuviinţare a executării silite, activităţi care se desfăşoară în Camera de Consiliu, fără citarea şi prezenţa părţilor, conform art. 666 C. proc. civ., după o procedură simplă, iar încheierile sunt standard, realizate după un şablon, ce nu implică niciun fel de creaţie din partea grefierului.

Faptul că la un moment dat numărul cererilor de încuviinţare a executării silite a crescut nu înseamnă că s-ar fi modificat felul muncii sau atribuţiile de serviciu, aşa cum susţine recurenta-pârâtă.

De asemenea, Înalta Curte constată, pe de o parte, că recurenta-pârâtă nu poate fi considerată persoană discriminată pentru simplul fapt că i se cere să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu prevăzute de lege şi de Regulamentul de Ordine Interioară, atâta timp cât nu se poate identifica vreo faptă prin care preşedintele instanţei ar fi încălcat măsurile obligatorii dispuse prin adresa Inspectoratului Teritorial de Muncă Alba, respectiv posibilitatea efectuării testelor de glicemie, a administrării tratamentului şi asigurarea unui program care să permită orarul de mese fracţionat.

Pe de altă parte, instanţa de recurs constată că recurenta-pârâtă nu a dezvoltat critici care să combată considerentele primei instanţe referitoare inexistenţa faptei de discriminare ci s-a limitat la a-şi exprima nemulţumirea cu privire la interpretarea dată de prima instanţă cu privire la dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora "Prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".

Într-adevăr, potrivit art. 7 lit. b) din acelaşi act normativ "constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, discriminarea unei persoane pentru motivul că aparţine unei anumite rase, naţionalităţi, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia, într-un raport de muncă şi protecţie socială, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, manifestată în următoarele domenii: b) stabilirea şi modificarea atribuţiilor de serviciu, locului de muncă sau a salariului", însă în speţa de faţă recurentei-pârâte nu i s-au modificat atribuţiile de serviciu, locul de muncă sau salariu pentru a se constata incidenţa acestor prevederi.

În ceea ce priveşte recomandările trasate de medicul primar de medicina muncii:

"posibilitatea efectuării testelor de glicemie, a administrării tratamentelor şi asigurarea unui program de lucru flexibil care să permită luarea meselor fracţionate", în mod corect a reţinut prima instanţă că acestea au fost îndeplinite de conducerea Judecătoriei Alba Iulia prin măsurile dispuse (recurenta-pârâtă stă singură într-un birou, participă la şedinţele de judecată care au loc în Camera de Consiliu ce se desfăşoară în biroul personal, are posibilitatea efectuării testelor de glicemie şi administrării tratamentului, precum şi posibilitatea de a-şi organiza un orar de mese flexibil şi fracţionat), precum şi faptul că, în calitate de grefier, recurenta-pârâtă are atribuţii de serviciu stabilite în fişa postului, în Regulamentul de Ordine Interioară al instanţelor de judecată, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1375/2015 şi în Legea 567/2004, care trebuie îndeplinite fără rezerve, iar Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu este un organ competent care să stabilească câte dosare ar putea sau ar trebui să gestioneze aceasta, în funcţie de afecţiunile medicale pe care aceasta le are.

Prin urmare, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate, iar soluţia pronunţată de prima instanţă va fi menţinută.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva sentinţei nr. 242 din 15 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2021.