Building tax liability for private municipal company managing commercial space: scope of "economic activity" and inapplicability of public-entity tax exemption

Şedinţa publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 12.09.2014 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei de impunere nr. x/28.03.2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală încheiat în data de 28.03.2014 şi înregistrat la Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti sub nr. x/28.03.2014, ambele emise de Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti, solicitând admiterea acesteia, anularea în tot a Deciziei de impunere nr. x/28.03.2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală încheiat în data de 28,03,2014, referitoare la măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală.

Totodată, a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/28.03.2014 emisă de Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti până la pronunţarea pe fond a instanţei asupra contestaţiei.

Prin sentinţa atacată, Curtea de Apel Ploieşti a admis, în parte, acţiunea precizată, a anulat în tot decizia nr. 285/04.06.2014 şi în parte Decizia de impunere nr. x/28.03.2014, menţinând obligaţia reclamantei de a achita taxa pe clădire în cuantum de 750.965 RON şi accesoriile aferente în cuantum de 739.215 RON, conform raportului de expertiză întocmit în cauză. De asemenea, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.200 RON (taxă timbru şi onorariu expert) şi a respins, în rest, acţiunea (cu privire la anularea raportului de inspecţie fiscală).

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti.

Prin decizia nr. 541 din data de 6.02.2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul declarat de pârât, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a avut a apreciat că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a fi lămurite aspecte esenţiale ale cauzei, şi fără o examinare reală a apărărilor pârâtului. Curtea de apel a soluţionat cauza bazându-se exclusiv pe expertiza contabilă efectuată în cauză, deşi, trebuiau lămurite aspectele esenţiale care priveau interpretarea şi aplicarea legii.

Dosarul a fost reînregistrat la Curtea de Apel Ploieşti, la data de 11.07.2019 sub nr. x/2014*.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 175 din data de 15.11.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2014 Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Ploieşti, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Finanţe Locale Ploieşti, cauza venită spre rejudecare, potrivit deciziei nr. 541 din data de 6.02.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei nr. 175 din data de 15.11.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2014 Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. Ploieşti.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că în mod greşit a reţinut prima insstanţă că suprafaţa în care se desfăşoară activităţi comerciale este de 14804,25 m.p., deoarece, în realitate, aporximativ 70% este ocupată de spaţii tehnice utilizate de recurenta-reclamantă ca magazii necesare depozitarii materialelor, uneltelor, precuum şi spaţiul tehnic destinat centralei termice, staţiei electrice, rampele de încărcare a deşeurilor şi reciclabilelor, vestiarele angajaţilor Serviciului Tehnic, birouri şi arhiva societăţii.

Faptul că între Municipiul Ploieşti reprezentat prin Primarul Municipiului Ploieşti şi S.A. A. S.A. s-a încheiat un contract de delegare a gestiunii prin concesionare pentru suprafaţa de 12.729,40 m.p. din imobilul B. nu atrage, sine die, obligaţia de plată a taxei pe clădire ca un simplu locatar, atât timp cât nu toată această suprafaţă reprezintă încăperi în care se desfăşoară activitate economică sau comercială".

Or, suprafaţa reţinută pentru a se calcula taxa pe clădire de către organul fiscal nu reprezintă suprafaţa pe care recurenta-reclamantă o are închiriată şi pentru care s-ar putea percepe această taxă, ci întreaga suprafaţă pe care o deţine în administrare.

Activitate economică sau comercială în accepţiunea legislaţiei fiscale reprezintă orice activitate desfăşurată de o persoană în scopul obţinerii de venituri, în speţa de faţă, recurenta-reclamantă desfăşurând doar activităţi de închiriere a spaţiilor deţinute conform obiectului său de activitate.

Normele Metodologice stabilite prin H.G. nr. 44/2004, prevăd la pct. 22 alin. (1) că:

"Prin sintagma încăperi care sunt folosite pentru activităţi economice menţionată la art. 250 alin. (1) pct. l) din Codul fiscal, se înţelege spaţiile utilizate pentru realizarea oricăror fapte de comerţ, astfel cum sunt ele definite în Codul Comercial, altele decât destinaţiile specifice categoriilor de clădiri care nu sunt supuse impozitului pe clădiri.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 26 martie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 03 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

6.1. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/28.03.2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală încheiat în data de 28,03,2014, referitoare la măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând că taxa pe clădiri a fost determinată prin înmulţirea valorii de inventar a clădirii (valoare necontestată de către recurenta-reclamantă) cu valoarea procentuală a suprafeţei aflate în administrarea reclamantei din suprafaţa totală a clădirii 14.804,25 mp, potrivit contractului nr. x/06.07.2009 şi cu valoarea procentuală a cotei de impozitare (valoare de asemenea necontestată).

Analizând criticile aduse sentinţei recurate, Înalta Curte reţine, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), că acestea nu sunt întemeiate.

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că în cuprinsul contractului de delegare a gestiunii prin concesiune nr. x/06.07.2009 se precizează că " imobilul B. - monument de arhitectură, situat în municipiul Ploieşti, având suprafaţa teren 8065 mp, suprafaţa tehnică totală (comerţ şi servicii) 14.804,25 mp (din care, în administrarea S.C. A. S.A. 12.729,40 mp) delimitat de străzile: Emile Zola, Griviţei şi G-ral Vasile Milea", iar diferenţa de 2074,85 mp fiind dată în folosinţă terţilor deoarece, recurenta-reclamantă a închiriat spaţii către terţe persoane, având în vedere că recurenta-reclamantă are ca obiect principal de activitate închirierea şi subinchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate, iar potrivit contractului de delegare a gestiunii prin concesiune este prevăzut indicatori de performanţă, dintre care se identifică indicatorul anual de minim 80%, în ceea ce priveşte gradul de ocupare al spaţiilor comerciale de către agenţii economici.

Aceste aspecte sunt recunoscute de recurenta-reclamantă prin motivele de recurs în care precizează că desfăşoară activitate de închiriere, or potrivit dispoziţiilor art. 129 din Legea nr. 571/2003 Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, închirierea este o prestare de servicii, astfel încât în mod corect a reţinut prima instanţă că aceasta datorează taxa pe clădire.

De asemenea, Înalta Curte constată că, potrivit pct. 22 alin. (1) din H.G. nr. 1/2004 - Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, prin sintagma încăperi care sunt folosite pentru activităţi economice se înţelege spaţiile utilizate pentru realizarea oricăror activităţi de producţie, comerţ sau prestări servicii, iar sub acest aspect, în mod corect a reţinut prima instanţă că organul fiscal a demonstrat că în spaţiile neînchiriate se desfăşoară activităţi de aprovizionare cu marfă, primirea produselor şi achitarea contravalorii acestora, activităţi de prezentare a mărfurilor în vederea atragerii clienţilor, activităţi care se încadrează în aceste prevederi legale.

Cu privire la faptul că imobilul "B." este monumet istoric şi că în raport de dispoziţiile art. 250 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare, ar fi scutit de la plata impozitului/taxei, cu excepţia încăperilor în care se desfăşoară activită economice sau comerciale, se constată că recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., agent economic, care prin statut are ca obiect desfăşurarea de activităţi economice, utilizează restul spaţiului din incinta imobilului " B.", în scop economic, respectiv ca spaţiu de acces la standurile închiriate, spaţii în care chiriaşii recurentei-reclamante îşi primesc clienţii, vând mărfurile şi încasează contravaloarea acestora, context în care nu poate fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia suprafaţa neînchiriată ar trebui exclusă pe considerentul că nu ar fi folosită pentru desfăşurarea de activităţi economice.

De asemenea, prima instanţă a constatat în mod corect că, în perioada pentru care a fost calculată taxa pe clădiri, Codul fiscal a suferit o modificare a prevederilor art. 249 alin. (3), prin art. I, pct. 151 indice 1 din O.U.G. nr. 109/2009, pct. introdus prin art. I pct. 14 din Legea nr. 76/2010, în sensul că taxa pe clădiri nu se datorează de către persoanele juridice de drept public ce au în administrare, folosinţă, concesiune ori închiriere clădirile aflate în proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ, însă această modificare legislativă nu influenţează situaţia juridică dedusă judecăţii, întrucât A. S.A. este organizată ca persoană juridică de drept privat, cu capital social integral de stat, având drept acţionar unic pe Municipiul Ploieşti.

Ca urmare a acestor modificări legislative, intimatul-pârât a calculat în mod corect taxa pe clădiri datorată de recurenta-reclamantă cu luarea în considerare a cotei deţinute de aceasta rezultată în urma scăderii suprafeţelor deţinute de chiriaşi.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 175 din 15 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2021.