Enforceability of public ministry's budgetary constraints against court-ordered payment of salary arrears, legal interest, and inflation compensation.

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 martie 2017, sub nr. x/2016, urmare declinării competenţei de soluţionare a cauzei prin sentinţa civilă nr. 447/2.03.2017 pronunţată de Tribunalul Dămboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat:

- suspendarea Ordinului nr. 171 din 2 septembrie 2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, până la soluţionarea acţiunii în anulare;

- anularea în tot a Ordinului nr. 171 din 2 septembrie 2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

- obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să plătească indemnizaţiile de încadrare brută lunare cuvenite reclamanţilor începând cu data de 1 august 2016, astfel cum au fost stabilite prin Ordinele nr. 154/2016, nr. 155/2016 şi nr. 156/2016, emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

- obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să plătească dobânda legală şi rata inflaţiei la sumele datorate;

- obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare efectuării plăţii sumelor datorate prin aplicarea Ordinelor nr. 154/2016, nr. 155/2016 şi nr. 156/2016din 12 august 2016;

- obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1807 din 18 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti a dispus următoarele:

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a respins, în consecinţă, cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare efectuării plăţii, pentru lipsa calităţii procesuale active;

- a admis excepţia lipsei de interes invocată din oficiu şi a respins, în consecinţă, capetele de cerere având ca obiect anularea şi suspendarea Ordinului nr. 171/02.09.2016 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi cererea de obligare la plata indemnizaţiilor de încadrare brută lunare conform ordinelor nr. 154/2016, nr. 155/2016 şi nr. 156/2016 ca lipsite de interes;

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

- a obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata către reclamanţi a dobânzii legale aferente diferenţelor de drepturi salariale cuvenite şi neachitate, pentru perioada dintre data aplicării efective a ordinului nr. 171/02.09.2016 şi data aplicării efective a noilor ordine privind salarizarea, creanţă ce va fi actualizată în raport cu rata inflaţiei;

- a respins cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2, a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea capetelor de cerere privind acordarea dobânzilor legale şi actualizarea creanţei cu indicele de inflaţie, ca nefondate.

În motivarea căii de atac, recurentul a susţinut, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a admis în parte acţiunea întrucât Ministerul Public nu are alte surse de finanţare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflaţie putându-se face numai prin intervenţia legiuitorului.

A menţionat că obligaţia dispusă de instanţa de fond, cu privire la achitarea drepturilor băneşti actualizate cu indicele de inflaţie nu este posibilă, având în vedere că fondurile alocate ministerului pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin legea bugetului de stat, iar acordarea ulterioară a altor sume de bani nu se justifică. În acest sens, recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 14 alin. (2), art. 29 alin. (3) şi art. 47 din Legea nr. 500/2002, susţinând că nu există o bază legală pentru angajarea cheltuielilor dispuse de instanţa de judecată.

Recurentul-pârât a contestat şi obligaţia dispusă în sarcina sa de către instanţa de fond, cu privire la plata dobânzii legale.

A arătat că, potrivit art. 1535 şi următoarele din C. civ. şi O.G. nr. 13/2011, dobânda reprezintă o sancţiune civilă, aplicabilă în cazul nerespectării unei convenţii. Recurentul-pârât a învederat că ambele tipuri de dobânzi reglementate de legislaţia civilă, respectiv remuneratorie sau penalizatoare, au ca factor comun preexistenţa unei convenţii încheiate de părţi, situaţie neîntâlnită în speţă, astfel încât nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare la recursul declarat în cauză.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă, la data de 26 februarie 2020.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentului-pârât referitoare la obligaţia de achitare a accesoriilor aferente drepturilor salariale restante sunt nefondate, argumentele privitoare la neincluderea acestor sume în buget neputând constitui un motiv de nelegalitate a hotărârii judecătoreşti recurate şi nefăcând ca obligaţia să fie imposibil de executat de către pârât.

Înalta Curte reţine că, dispoziţiile Legii finanţelor publice nr. 500/2002 permit efectuarea unor rectificări bugetare în cursul anului fiscal-bugetar, respectiv modificarea exerciţiului bugetar iniţial, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. 32, art. 5, art. 6 şi art. 17 din acest act normativ. Prin legea de rectificare bugetară pot fi înscrise în bugetul de cheltuieli şi sume care nu au putut fi avute în vedere la elaborarea bugetului iniţial, inclusiv sume la care recurentul-pârât a fost obligat prin hotărâri judecătoreşti definitive.

De altfel, obligaţia de achitare a sumelor dispuse prin hotărâri judecătoreşti este prevăzută de art. 2 pct. 32 din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia prin "angajarea cheltuielilor" se înţelege acea "fază în procesul execuţiei bugetare, prin care instituţia publică îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani, rezultată în urma (...) hotărârilor judecătoreşti, în limita creditelor de angajament aprobate prin legea bugetară anuală".

În consecinţă, odată dispusă printr-o hotărâre judecătorească, obligaţia de plată a unor sume de bani trebuie avută în vedere la formarea bugetului anual, în concordanţă cu actele normative care reglementează plata creanţelor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

În ceea ce priveşte obligaţia de plată a dobânzii legale, Înalta Curte reţine că, prin Ordinul emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/21.12.2016 a fost revocat implicit Ordinul nr. 171/2.09.2016, emis de aceeaşi autoritate, ca urmare a Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016, pronunţată de Curtea Constituţională. Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, revocarea ordinului contestat a produs efecte retroactive, reclamanţii fiind repuşi în situaţia anterioară emiterii acestui act administrativ, redobândind indemnizaţiile brute stabilite anterior, prin Ordinele nr. 154, 155 şi 156/2016, emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Lipsirea de efecte a Ordinului nr. 171/02.09.2016 are drept consecinţă recunoaşterea drepturilor salariale în cuantumul solicitat de către reclamanţi, începând cu data de 01.08.2016, până la data de 21.12.2016, ceea ce se reflectă în obligaţia pârâtului de a achita reclamanţilor diferenţele dintre drepturile salariale cuvenite potrivit legii şi cele stabilite prin Ordinul nr. 171/02.09.2016, precum şi de a acoperi orice prejudiciu suferit de reclamanţi prin acordarea cu întârziere a drepturilor salariale complete.

În această privinţă, contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că este relevantă decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, prin care s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi şi art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanţi prin lipsirea acestora de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferenţelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naţionale, echivalent al ratei inflaţiei; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Susţinerile recurentului-pârât referitoare la necesitatea preexistenţei unei convenţii între părţi, în vederea aplicării normelor referitoare la dobânda legală, vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reţinând că obligaţiile de plată a drepturilor salariale derivă din raporturile de muncă ale reclamanţilor cu autoritatea ministerială, care se derulează în temeiul ordinelor de numire în funcţie şi a prevederilor Statului judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Legea nr. 303/2004. Acestor dispoziţii li se adaugă prevederile generale în materia reparării prejudiciului suferit de un creditor prin întârzierea plăţii făcute de un debitor, respectiv dispoziţiile art. 1531 şi următoarele din C. civ.

Este eronat argumentul recurentului-pârât referitor la neaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011, având în vedere că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din acest act normativ reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă, aşadar, chiar situaţia regăsită în speţa de faţă, în care pârâtul nu a respectat obligaţia de achitare a drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor în cuantumul prevăzut de lege, pe perioada 01.08.2016 - 21.12.2016.

Totodată, se va avea în vedere şi că prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, iar dispoziţiile art. 10 din acelaşi act normativ dispun că dispoziţiile art. 1535 şi art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare.

Prin urmare, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor legale prevăzute de legislaţia civilă, constatând existenţa obligaţiei pârâtului de plată a dobânzii legale aferente sumelor achitate cu titlu de diferenţe salariale.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1807 din 18 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2020.