Tax litigation: legality of suspending administrative appeal pending criminal proceedings under Fiscal Procedure Code Art. 214 vs. right to fair trial in reasonable time

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2020

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin acţiunea înregistrată la data 23.09.2016, pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii, Agenţia Naţională de Administrare fiscală a solicitat instanţei anularea deciziei nr. 219 din 13.04.2016, obligarea pârâţilor la soluţionarea contestaţiei înregistrate de societate, anularea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. F-Cj-827 din data de 21.12.2015 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. xj-825 din data de 21.12.2015 ca fiind netemeinice şi nelegale cu consecinţa anulării obligaţiei de plată înscrise la punctul 2.1.1 din decizia de impunere anume plata sumei de 446239 RON cu titlu de impozit pe profit 323149 RON dobânzi/majorări de întârziere, 66939 penalităţi de întârziere, 1257770 TVA, 682374 dobânzi/majorări de întârziere 181711 penalităţi de întârziere.

În subsidiar a solicitat a fi dispusă refacerea inspecţiei fiscale, reinterpretarea situaţiilor financiare şi realizarea elementelor structurate în decizia de impunere şi în raport, având în vedere faptul că nu s-au administrat probele în sprijinul contribuabilului, nu au fost folosite şi verificate documentele financiar contabile în integralitatea lor şi nu s-a ţinut cont de observaţiile contribuabilului, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2 din 11 ianuarie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a, contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii şi Agenţia Naţională De Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca.

A dispus anularea deciziei nr. 219 din 13.04.2016 a DGRFP şi obligă pârâta să soluţioneze contestaţia reclamantei.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 2 din 11 decembrie 2016 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a, contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamantă.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În considerentele hotărârii judecătoreşti atacate, instanţa de fond retine că organul fiscal a adoptat un act administrativ nemotivat, în condiţiile art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, recurenta apreciind că instanţa de fond s-a limitat să citeze norma considerată incidentă, fără a arăta care sunt elementele, indiciile raţionamentului pe baza căruia a ajuns la concluzia îndeplinirii condiţiei legale. Dacă se analizează pct. lll 2 din Decizia nr. 219 din 13.04.2016 emisa de Direcţia Generală Regionala a Finanţelor Publice Cluj (pag. 29-36) se poate constata ca organul de soluţionare competent a motivat măsura suspendării soluţionării cauzei având în vedere că organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenta indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea-o înrăurirea hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Modalitatea în care are loc aceasta sesizare este stabilita atât de art. 108 din O.G. nr. 92/2003 cât şi de dispoziţiile art. 132 din Legea 207/2015, texte legale potrivit cărora organele fiscale (deci organul de control) sunt acelea care, constatând existenta unor indicii de săvârşire a unor infracţiuni au obligaţia de a intocmi procesul-verbal.

Aceste dispoziţii legale se corelează cu cele precizate de art. 214 din O.G. nr. 92/2003 precum şi cu cele din art. 277 din Legea nr. 207/2015, care au în vedere situaţia că sesizarea a fost deja făcută şi numai atunci se poate aprecia aspura necesitaţii sau nu, a suspendării procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei.

În speţă, urmare a inspecţiei fiscale, organele de control au întocmit procesul-verbal de sesizare penală nr. x/16.12.2015 şi sesizarea penală nr. 115674/21.12.2015 adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj.

Sesizarea penală se referă la evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, operaţiuni comerciale reflectate în documentele înregistrate în evidentele contabile şi fiscale ale S.C. A. S.R.L..

Recurenta-pârâtă susţine că organul de soluţionare contestaţii a apreciat că se află în ipoteza reglementată de art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura fiscală, respectiv că determinarea obligaţiei bugetare şi stabilirea existentei sau inexistentei unei fracţiuni există o legătură de cauzalitate ce impune suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de reclamantă până la pronunţarea unei soluţii pe latură penală.

Recurenta într-o a doua critică a sentinţei recurate, aceasta are în vedere aspecte faptul că instanţa de fond în pronunţarea soluţiei sale reţine că, reclamanta pe lângă aspectele de ordin procedural, evocă în esenţă şi aspecte de fond, precum: deţinerea de acte justificative in sensul cerut de normele fiscale, înregistrarea în evidenţa contabilă a livrărilor, existenta stocurilor, a utilizării în activitatea desfăşurată a dreptului de deducere s.a, fapt care nu poate echivala cu o nemotivare a contestaţiei formulate.

Recurenta susţine că prin Decizia nr. 219/13.04.2016 emisa de Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Cluj-Napoca a fost respinsa ca nemotivata contestaţia formulata reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei de impunere nr. x/21.12.2015 pentru suma de 51.260 RON având următoarea componenta: 11.512 RON impozit pe profit, 16.222 RON dobanzi/majorari de întârziere impozit pe profit, 1.727 RON penalităţi de întârziere impozit pe profit, 10.188 RON TVA, 10.083 RON dobanzi/majorari de intarziere TVA, 1.528 RON penalităţi de intarziere TVA.

Practic, în urma inspecţiei fiscale s-a constatat ca în lunile iulie şi august 2009, S.C. A. S.R.L. a înregistrat în evidenţa contabilă facturi de achiziţie, în valoare de 63.809 RON, de la S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., societăţi care la data emiterii acestor facturi nu erau înregistrate în scopuri de TVA. Astfel, echipa de inspecţie fiscală nu a acordat dreptul de deducere pentru TVA în sumă de 10.188 RON la care s-a calculat accesorii.

De asemenea, in ceea ce priveşte impozitul pe profit operatorul economic a calculat şi declarat eronat impozitul pe profit datorat pentru anii 2009, 2010 si 2011. Ca urmare, echipa de inspecţie fiscala a stabilit suplimentar impozit pe profit în suma de 11.512 RON cu accesoriile aferente.

In speţa, fiind incidente dispoziţiile art. 269 alin. (1) lit. c) si lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi prevederile art. 11.1 lit. b) din OPANAF nr. 3741/2015 pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi prevederile art. 276 alin. (1) din Legea nr. 207/2015.

Pe cale de consecinţa, cu privire la suma totala de 51.260 RON reprezentând TVA, impozit pe profit precum si accesorii aferente stabilite prin decizia de impunere nr. x/21.12.2015, S.C. A. S.R.L. nu a adus argumente prin care sa combată constatările organelor de inspecţie fiscala.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.

5. Cu privire la examinarea recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 22.11.2018 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 10 martie 2020, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 11 februarie 2020.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat strict din perspeciva considerentelor ce vor fi expuse în continuare:

Înalta Curte constată că instanţa de fond a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., anulând Decizia nr. 219 din 13.04.2016 şi obligând totodată pârâta să soluţioneze contestaţia reclamantei.

În ceea ce priveşte Decizia nr. 219 din 13.04.2016 pronunţată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, prin acest act administrativ s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei de impunere x/21.12.2016 emisa de AJFP Cluj pentru suma de 2.906.919 RON (impozit pe profit, TVA, accesorii) şi s-a respins ca nemotivată contestaţia pentru suma de 51.260 RON.

În ceea ce priveşte măsura suspendării soluţionării contestaţiei împotriva deciziei de impunere x/21.12.2016 emisa de AJFP Cluj pentru suma de 2.906.919 RON, instanţa de fond a reţinut în esenţă că aceasta este o măsură greşită, în speţă, "analizarea existenţei unei eventuale infracţiuni neîmpietând în mod direct şi decisiv asupra modalităţii de soluţionare a contestaţiei reclamantei, având în vedere că argumentul principal al autorităţii pârâte este că o eventuală conduită a unor societăţi partenere nu justifică sancţionarea reclamantei prin stabilirea unor obligaţii suplimentare de plată în sarcina sa."

În ceea ce priveşte măsura de respingere ca nemotivată a contestaţiei pentru suma de 51.260 RON, instanţa de fond a reţinut în esenţă că, în cauză, "aşa cum se observă din contestaţia depusă reclamantă, aceasta arată care sunt argumentele pentru care obligaţiile fiscale stabilite prin actele de control sunt greşite, nelegale." Instanţa de fond reţine în motivarea soluţiei sale că, reclamanta "după ce evocă aspecte de ordin procedural - nerespectarea termenului de inspecţie - lipsa elementelor cerute actului fiscal, reclamanta evocă în esenţă şi aspecte de fond - deţinerea de acte justificative în sensul cerut de normele fiscale, înregistrare în evidenţa contabilă a livrărilor, existenţa stocurilor, a utilizării în activitatea desfăşurată, dreptul de deducere s.a." aspecte care infirmă nemotivarea contestaţiei.

În soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va avea în vedere criticile aduse de către recurenta-pârâtă cu privire la cele două analize ale instanţei de fond asupra măsurii de suspendare a soluţionării contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/21.12.2015 emisă de AJFP Cluj -AIF Contribuabili Mijlocii şi asupra măsurii de respingere ca nemotivată a contestaţiei formulată împotriva aceleiaşi decizii, măsuri pronunţate prin Decizia nr. 219 din 13.04.2016 de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca.

Astfel, instanţa de recurs apreciază că, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în anliza măsurii de suspendare a soluţionării contestaţiei, instanţa de fond a efectuat o analiză corectă a cauzei, considerente pentru care criticile formulate de către recurenta-pârâtă nu sunt întemeiate.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că, în cauză, în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei formulată împotriva deciziei de impunere x/21.12.2016 emisa de AJFP Cluj pentru suma de 2.906.919 RON (impozit pe profit, TVA, accesorii), măsura suspendării acestei contestaţii, până la finalizarea cercetărilor penale efectuate în baza sesizării penale nr. 115674/21.12.2015 formulate de organele de control către Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, este greşită.

Sub acest aspect, instanţa de recurs reţine că, conform art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Având în vedere că textul de lege instituie o facultate, iar nu o obligaţie a organului fiscal de a suspenda soluţionarea contestaţiei administrative în cazul formulării unei sesizări adresate organelor de cercetare penală, instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul textului de lege anterior indicat poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale, prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare.

În stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative, instanţa de fond a efectuat analiza raportului de interdependenţă dintre obligaţiile bugetare stabilite prin decizia de impunere şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor imputate societăţii debitoare, legătură de care depinde soluţionarea contestaţiei administrative.

Înalta Curte constată că, instanţa de fond a făcut o analiză a acestei cerinţe, reţinând în mod corect că existenţa unei eventuale infracţiuni nu împietează în mod direct şi decisiv asupra modalităţii de soluţionare a contestaţiei reclamantei, având în vedere că argumentul principal al autorităţii pârâte s-a raportat la o conduită a unor societăţi partenere.

Înalta Curte constată că, în condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operaţiunilor economice derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanţă, nu se poate susţine că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate să se pronunţe asupra contestaţiei administrative formulate de reclamantă cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa, sau nu a unei infracţiuni.

Înalta Curte reţine că interpretarea prevederilor din legislaţia naţională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în jurisprudenţa CEDO, cu precădere la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative şi judiciare.

Astfel, o procedură administrativă trebuie derulată/finalizată în interiorul unui termen rezonabil, interesul legitim privat al contribuabilului implicând recunoaşterea dreptului de a obţine rezolvarea situaţiei sale fiscale fără întârzieri excesive generate de cauze neimputabile acestuia.

Principiul soluţionării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităţilor publice naţionale.

În acelaşi sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor Omului s-a reţinut că a avut loc o violare a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, referitor la accesul la un tribunal, în cazul în care autoritatea fiscală a întârziat nejustificat rezolvarea unor cereri, amânând nepermis o decizie judiciară asupra debitelor fiscale în litigiu (cauza Janosevici contra Suediei, hotărârea din 23 iulie 2002).

Raportând aceste garanţii la susţinerile recurentei-pârâte, privind necesitatea existenţei unei soluţii pronunţate pe latura penală a cauzei pentru finalizarea procedurii administrative, Înalta Curte reţine că suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative are drept consecinţă amânarea pe o perioadă consistentă de timp a accesului la justiţie al reclamantei.

Or, această împrejurare este de natură a afecta drepturile şi interesele legitime ale reclamantei, situaţie ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate şi obligarea organului fiscal de a soluţiona pe fond contestaţia administrativă cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru organul fiscal de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile suspendării soluţionării contestaţiei administrative de către organul fiscal competent, iar hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

În ceea ce priveşte, criticile formulate de recurenta-pârâta împotriva soluţiei instanţei de fond asupra măsurii de respingere ca nemotivată a contestaţiei formulate de intimata-reclamantă împotriva deciziei de impunere x/21.12.2016 emisa de AJFP Cluj pentru suma de 51260 RON, instituite în sarcina sa, Înalta Curte apreciază că acestea sunt întemeiate.

Astfel, hotărârea instanţei de fond prin care a anulat Decizia nr. 219 din 13.04.2016 şi în ceea ce priveşte măsura respingerii contestaţiei administrative formulate împotriva deciziei de impunere x/21.12.2016 emisa de AJFP Cluj pentru suma de 51260 RON, apreciind că reclamanta a evocat pe lângă aspecte de ordin procedural şi o serie de aspecte de fond şi, astfel nu se poate reţine o nemotivare a contestaţiei, Înalta Curte o apreciază ca fiind greşită.

În argumentarea opiniei sale, instanţa de recurs reţine că, în conformitate cu prevederile art. 269 alin. (1) lit. c) şi lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală: "Contestaţia se formulează în scris şi va cuprinde:

c) motivele de fapt si de drept;

d) dovezile pe care se întemeiază."

În acelaşi sens pct. 11.1 lit. b) din OPANAF nr. 3741/2015 privind aprobarea instrucţiunilor pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, prevăd că: "Contestaţia poate fi respinsă ca: [...] nemotivată, în situaţia în care contestatorul nu prezintă argumente de fapt si de drept în susţinerea contestaţiei", coroborate cu prevederile pct. 2.5 din acelaşi act normativ, potrivit cărora:

"Organul de soluţionare competent nu se poate substitui contestatorului cu privire la motivele de fapt şi de drept pentru care a contestat actul administrativ fiscal respectiv."

Incidente speţei sunt şi prevederile art. 276 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care stipulează:

"(1) In soluţionarea contestaţiei organul competent verifica motivele de fapt si de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestaţiei se face in raport de susţinerile pârtilor, cu dispoziţiile legale invocate de acestea si de documentele existente la dosarul cauzei. Soluţionarea contestaţiei se face in limitele sesizării."

În speţă, Înalta Curte în raport cu considerentele sentinţei recurate, în ceea ce priveşte argumentele de drept şi de fapt pe care S.C. A. S.R.L. le-a invocat în susţinerea contestaţiei sale, apreciază că menţinerea obligaţiei de plată a sumei în cuantum de 51260 RON, stabilită în sarcina reclamantei prin decizia de impunere x/21.12.2016 emisa de AJFP Cluj este o măsură întemeiată. Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu motivează contestaţia cu privire la această obligaţie instituită prin decizia de impunere sus-amintită. Este adevărat că reclamanta aduce în discuţie în cuprinsul contestaţiei o serie de aspecte procedurale şi argumente de fapt şi de drept, însă niciunul nu se referă la măsura de plată a sumei de 51260 RON reprezentând TVA, impozit pe profit, majorări de întârziere impozit pe profit şi TVA, penalităţi de întârziere TVA şi impozit pe profit. Aceste sume au rezultat din relaţia comercială pe care intimata-reclamantă le-a derulat cu S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., iar în cuprinsul contestaţiei intimata-reclamantă omite să facă referire la situaţia care a generat această obligaţie în sarcina sa.

Aşadar, în raport cu textele legale indicate mai sus, intimata-reclamantă avea obligaţia să motiveze contestaţia sa, or, acest lucru nu rezultă din conţinutul argumentelor prezentate şi nici din probatoriu administrat în cauză.

Astfel, instanţa de recurs apreciază că recurenta-pârâtă a formulat critici întemeiate, împotriva soluţiei de anulare a Deciziei nr. 219 din 13.04.2016, în ceea ce priveşte respingerea ca nemotivată a contestaţiei formulată împotriva deciziei de impunere x/21.12.2016 emisa de AJFP Cluj pentru suma de 51260 RON, instanţa de fond apreciind în mod greşit că se impune anularea deciziei în ceea ce priveşte această măsură. În raport de aceste argumente, Decizia nr. 219 din 13.04.2016 este întemeiată în ceea ce priveşte măsura de respingere a contestaţiei ca nemotivată formulată împotriva deciziei de impunere x/21.12.2016 emisa de AJFP Cluj pentru suma de 51260 RON, aceasta fiind valabilă sub acest aspect.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa recurată, va dispune anularea în parte a deciziei nr. 219 din 13.04.2016, doar în ceea ce priveşte punctul 1 din dispozitivul acesteia, respectiv suspendarea soluţionării contestaţiei, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CLUJ-NAPOCA PRIN SERVICIUL JURIDIC AL ADMINISTRAŢIEI JUDEŢENE A FINANŢELOR PUBLICE CLUJ împotriva sentinţei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând cauza, dispune anularea în parte a deciziei nr. 219 din 13.04.2016 în ceea ce priveşte punctul 1 din dispozitivul acesteia, respectiv suspendarea soluţionării contestaţiei.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 februarie 2020.