Revision of criminal conviction for complicity in unlawful use of professional names fails for lack of new facts beyond prior appellate adjudication

Şedinţa publică din data de 03 martie 2021

Deliberând asupra apelului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 33 din data de 13 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 459 alin. (5) C. proc. pen.., s-a respins, ca inadmisibilă, în principiu, cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 17/2016 din data de 01.03.2016, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi în dosar nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 251/A/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 30.06.2017, formulată de revizuentul A..

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori a reţinut că prin cererea de revizuire, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi la data de 01.08.2019, iniţial sub nr. x/2019 şi ulterior, după restituirea cauzei pentru rejudecare, sub nr. x/2019*, revizuentul condamnat A. a solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 17/2016 din data de 01.03.2016, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi şi redeschiderea dosarului nr. x/2013

În motivarea cererii iniţial formulate, revizuentul a arătat că înţelege să invoce dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., deoarece prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 160/2018 au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate formulate de revizuient (şi de B.). Instanţa de control constituţional şi-a fundamentat motivarea pe jurisprudenţa sa anterioară, respectiv pe alte trei decizii, având ca obiect tot art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, pronunţate în perioada 2015-2017, de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate. Raportat la data săvârşirii faptei, iunie 2012, cele 3 decizii de respingere nu îşi găsesc aplicabilitatea întrucât nu puteau fi prevăzute.

Prin urmare, s-a arătat că unica decizie a Curţii Constituţionale care îşi producea efectele la data faptei era Decizia nr. 109/9.02.2010 prin care a fost declarat ca fiind neconstituţional art. 60 alin. (6) - de fapt art. 57 alin. (6) introdus în Legea nr. 51/1995 prin O.U.G. nr. 59/2008. Prin urmare, s-a apreciat că deciziile ulterioare nu mai erau admisibile în condiţiile în care textul legal incriminator fusese în prealabil declarat neconstituţional, astfel încât nici textele legale reincriminatoare nu pot fi constituţionale. Ca urmare, deciziile ulterioare ale Curţii Constituţionale nu îl privesc întrucât respingerile excepţiilor de neconstituţionalitate sunt ulterioare săvârşirii faptei. Revizuientul la evaluat că a creste consideraţii se circumscriu noţiunii de împrejurări noi în raport cu data soluţionării apelului, ce dovedesc nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii de condamnare întrucât decizia Curţii Constituţionale a fost pronunţată în 2018.

Revizuentul a anexat cererii formulate o serie de înscrisuri.

Anterior primului termen de judecată stabilit în cauză, în procedura iniţială urmată în faţa Curţii de Apel Iaşi, revizuentul condamnat A. a formulat o altă cerere de revizuire, înregistrată sub acelaşi număr de dosar potrivit art. 107 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

În cuprinsul acestei cereri, revizuentul a invocat tot prevederile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., susţinând că s-au ivit împrejurări noi, relevate de motivarea eronată, în fapt, a deciziei penale nr. 251/A/30.06.2017 a ÎCCJ, de care a luat la cunoştinţă după comunicarea din data de 10.04.2018, iar aceste împrejurări atestă inexistenţa actelor de complicitate, atât sub aspect obiectiv, cât şi sub aspect subiectiv, fapt care impune constatarea netemeiniciei soluţiei de condamnare si schimbarea acesteia într-o soluţie de achitare.

Revizuentul a arătat că la fila nr. x din Decizia nr. 251/A/30.06.2017 Înalta Curte concluzionează în sensul că faptele au fost săvârşite cu intenţie directă, în timp ce în analiza elementelor constitutive se precizează că inculpatul a acceptat doar producerea rezultatului socialmente periculos, ceea ce înseamnă că actele de complicitate au fost săvârşite cu intenţie indirectă. În condiţiile complicităţii săvârşită cu intenţie indirectă, acceptarea producerii rezultatului socialmente periculos pune sub semnul întrebării actele de complicitate efectuate în sensul relevanţei lor penale. Acceptarea producerii rezultatului de către complice denotă o poziţie pur pasivă, lipsită de intenţie infracţională şi este generatoare de dubiu în legătură cu natura penală a actelor de complicitate. Actele de complicitate săvârşite cu intenţie indirectă nu denotă sprijinul, înlesnirea sau ajutorul efectiv acordat autorului pentru atingerea rezultatului infracţional socialmente periculos.

În realitate, actele îndeplinite de orice membru al Comisiei de examinare nu prezintă relevanţă penală pentru că ele nu constituie o înlesnire sau un ajutor acordat în vederea atingerii rezultatului socialmente periculos. Nu a existat nici un act de complicitate relativ la deciziile de numire în profesie a celor 2 avocaţi stagiari, decizii care au fost date şi semnate doar de decanul Baroului Bacău paralel, după aproximativ o lună de zile de la examinare pentru C. şi după 4 luni de zile de la examinare pentru B..

De asemenea, revizuentul a susţinut că intenţia indirectă nu este suficientă, prin ea însăşi, să imprime actelor îndeplinite de aşa-numitul complice acea intenţie criminală necesară pentru atingerea rezultatului. Sub aspectul laturii obiective, prevederea din decizia penală nr. 251/A/30.06.2017 a ÎCCJ a tezei potrivit căreia din Comisiile de examinare trebuiau să facă parte 2 examinatori nu este conformă cu realitatea întrucât pentru celelalte persoane aşa-zis vătămate, cu excepţia lui C., nu s-a făcut dovada că a existat o pluralitate de examinatori în Comisiile constituite.

Într-adevăr, deciziile de numire în profesie şi contractele de stagiu au stat la baza înscrierii avocaţilor stagiari la finanţe, producând astfel consecinţe juridice, dar aceste documente au fost semnate numai de numitul D., în calitatea sa de decan al Baroului Bacău paralel. În acest context, cele reţinute în motivarea deciziei penale nr. 251/A/30.06.2017, pronunţate de ÎCCJ, secţia Penală, sunt neconforme cu adevărul obiectiv şi au fost menţionate tocmai pentru a "demonstra" actele de complicitate pentru care petentul a fost condamnat şi care, în realitate, nu există. Aceste împrejurări noi ar dovedi netemeinicia sentinţei şi deciziei penale în privinţa reţinerii actelor de complicitate pentru care s-a pronunţat condamnarea sa.

Printr-un memoriu depus la termenul de judecată din data de 18.10.2019, revizuentul A. a precizat noul motiv de revizuire indicat, susţinând, în plus, că există dubiu în privinţa actelor de complicitate pentru care a fost condamnat, datorită utilizării denumirilor pe tipizatele borderourilor care erau deja tipărite şi care aparţineau persoanei juridice organizatoare, solicitând achitarea sa, conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

Precizări au fost aduse de revizuent cererii sale şi în contextul amânării pronunţării dispuse în dosarul iniţial format, acesta susţinând că denumirile de UNBR, Barou şi Cabinet Avocat erau înregistrate la autorităţile publice române, context în care a fost condamnat pentru o faptă inexistentă, în cauză nefiind vorba despre o folosire fără drept, ci despre o folosire cu drept a unor denumiri ale persoanelor juridice adoptate prin actele lor constitutive.

De asemenea, prin concluziile scrise depuse în prezenta cauză, revizuentul a adăugat că există neconcordanţe între dispozitivul şi considerentele deciziei pronunţate de ÎCCJ în apel, că faptele pentru care a fost condamnat nu întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunii reţinute în sarcina sa, aceasta fiind o infracţiune de obicei, pentru a cărei existenţă trebuie a fi comise cel puţin trei acte materiale, că i s-a aplicat retroactiv Decizia nr. 15/2015 pronunţată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, iar textul, în baza căruia a fost condamnat, nu întruneşte exigenţele impuse de normele de tehnică legislativă stabilite de Legea 24/2000.

Afost ataşat dosarul de fond nr. x/2013 al Curţii de Apel Iaşi.

Revizuentul condamnat nu s-a prezentat în faţa instanţei investite cu soluţionarea cererii sale.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că: prin sentinţa penală nr. 17/2016 din data de 01.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosar nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 251/A/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 30.06.2017, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală a amenzii în cuantum de 3000 RON, pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 26 C. pen. din 1969, art. 60 alin. (6) cu referire la art. 26 alin. (1), art. 113 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen.

În fapt, s-a reţinut că inculpatul A., prin participarea sa în comisia de organizare a examenului de accedere în profesia de avocat printr-o entitate profesională paralelă constituită prin eludarea legii speciale, cunoscând această situaţie, şi semnarea înscrisurilor care conţineau fără drept denumirile prevăzute la art. 60 din legea specială, l-a ajutat pe inculpatul D. să săvârşească fapta prevăzută de art. 60 alin. (6) cu referire la art. 26 alin. (1), art. 113 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, modificată.

Prin decizia penală nr. 251/A/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la data de 30.06.2017, apelul promovat de inculpatul A. a fost respins, ca nefondat.

Curtea a arătat că potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când:

a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;

b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasa in cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată;

c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;

d) un membru al completului de judecata, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penala a comis o infracţiune in legătura cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;

e) când doua sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia;

f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Conform art. 459 alin. (3) C. proc. pen.. instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire prin raportare la următoarele elemente:

a) cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455;

b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3);

c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;

d) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv;

e) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea;

f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4).

Numai în cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (3) al art. 459 C. proc. pen.. dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de revizuire. Art. 459 alin. (5) C. proc. pen.. prevede expres că în cazul în care instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (3), se dispune, prin sentinţă, respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

Textul art. 453 lit. a) C. proc. pen.., caz de revizuire invocat de revizuent, stabileşte că o sentinţă de condamnare este supusă revizuirii atunci când s-au descoperit fapte şi împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, dacă sunt de natură să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare.

Curtea de Apel Iaşi a mai reţinut în cuprinsul sentinţei apelate că, aşa cum a stabilit încă din 1976 Tribunalul Suprem (Decizia 1643/1976), textul se referă la "fapte şi împrejurări", deci la fapte probatorii, şi nu la probe noi, căci altfel revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicţie în care s-ar putea continua probaţiunea, situaţie de natură a infirma principiul securităţii raporturilor juridice aplicabil şi în materie penală ca parte a principiului procesului echitabil. Fără îndoială că noile fapte şi împrejurări urmează a fi confirmate de probe noi, dar nu probele noi formează temeiul revizuirii, ci faptele şi împrejurările pe care le dovedesc. În plus, aceste fapte şi împrejurări trebuie să fie noi pentru instanţa de judecată, în sensul să nu fi fost cunoscute de instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă.

De asemenea, prima instanţă a susţinut că simpla afirmare a nevinovăţiei nu poate constitui temei pentru redeschiderea unei proceduri soluţionate cu autoritate de lucru judecat.

Curtea a mai arătat că redeschiderea unei proceduri finalizate prin pronunţarea unei soluţii ce a dobândit autoritate de lucru judecat nu poate avea loc fără un minim de probatorii de natură a forma convingerea că este posibil ca hotărârea să fie nelegală ori împotriva realităţii dovedite ori obiective. Or, revizuentul şi-a susţinut nevinovăţia în căile de atac promovate, instanţele de control judiciar răspunzând criticilor.

Astfel, Curtea a apreciat că aspectele privind incidenţa deciziilor Curţii Constituţionale în cauză nu este o chestiune nouă invocată de inculpat.

Prima instanţă a mai arătat că, deşi se invocă Decizia nr. 160/2018 ca fiind act nou în cauză, nu efectele acesteia se solicită a fi aplicate (decizia fiind una de respingere), ci ale deciziilor la care se face referire în cuprinsul considerentelor sale şi care existau la data judecăţii cauzei petentului. Or, curtea de apel a reţinut că Decizia nr. 109/2010 a Curţii Constituţionale, în raport de care se invocă lipsa de incriminare a infracţiunii reţinute în sarcina sa, era în vigoare la data comiterii faptelor de către revizuentul condamnat, respectiv în iunie 2012, cu atât mai mult la data pronunţării soluţiei definitive de condamnare a acestuia.

În plus, aspectul a fost invocat în faţa instanţei de apel de chiar revizuent, deci nu este o chestiune nouă pentru instanţa de judecată (a se vedea încheierea de dezbateri din faţa instanţei de apel), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie răspunzând pe larg aspectului invocat în apărare de inculpat. În raport de motivele acolo expuse, s-a apreciat că intervenirea Deciziei nr. 160/2018 a Curţii Constituţionale, prin care s-au respins excepţiile invocate în cauza în care a fost condamnat revizuentul, nu reprezintă o împrejurare necunoscută instanţei, în sensul art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Mai mult, prima instanţă a reţinut că prin raportare la deciziile Curţii Constituţionale indicate de revizuent nu se poate reţine că infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea sa nu era incriminată la data comiterii, susţinerile revizuentului condamnat având la bază o interpretare greşită a normelor legale ori a considerentelor deciziilor instanţei de control constituţional.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 109/2010 s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 159/2008 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, ordonanţă care incrimina pentru prima dată ca infracţiune fapta pentru care s-a dispus condamnarea revizuentului. De altfel, O.U.G. nr. 159/2008 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a fost respinsă prin Legea nr. 81 din 6 mai 2010, publicată în M.Of. nr. 300 din 10 mai 2010.

Totuşi, ulterior Deciziei nr. 109/2010 şi Legii nr. 81/2010, prin Legea nr. 270 din 22.12.2010, publicată în M.Of. nr. 872 din 28.12.2010, a fost incriminată Folosirea fără drept a denumirilor Barou, Uniunea Naţională a Barourilor din România, U.N.B.R. ori Uniunea Avocaţilor din România sau a denumirilor specifice formelor de exercitare a profesiei de avocat de către orice persoană fizică sau persoană juridică, indiferent de obiectul activităţii desfăşurate de aceasta, precum şi folosirea însemnelor specifice profesiei ori purtarea robei de avocat în alte condiţii decât cele prevăzute de prezenta lege constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

După incriminarea astfel dispusă în 2010, Legea nr. 51/1995 a fost republicată, art. 57 alin. (6) anterior redat, devenind art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, text în baza căruia revizuentul a fost condamnat definitiv în anul 2017.

S-a arătat că susţinerea acestuia că după Decizia nr. 109/2010, legiuitorul nu mai putea incrimina ca infracţiune faptele de folosire fără drept a denumirilor " Barou, Uniunea Naţională a Barourilor din România, U.N.B.R. ori Uniunea Avocaţilor din România sau a denumirilor specifice formelor de exercitare a profesiei de avocat, precum şi folosirea însemnelor specifice profesiei ori purtarea robei de avocat în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, nu are temei legal. Aceasta întrucât prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 109/2010 s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 159/2008 prin raportare la nerespectarea condiţiilor de formă a textului legal, Curtea reţinând că modificarea Legii nr. 51/1995 nu putea fi dispusă pe calea ordonanţei de urgenţă în lipsa unei situaţii care să implice urgenţa. Or, prin Legea nr. 270/2010, legiuitorul s-a conformat exigenţelor impuse de Curte, procedând la modificarea Legii nr. 51/1995 pe calea ordinară a procedurii parlamentare.

De altfel, dacă ar fi existat elemente de neconstituţionalitate referitoare la textul art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 nu existau raţiuni pentru care Curtea Constituţională să respingă excepţia invocată chiar de revizuent în cauza în care s-a dispus condamnarea sa.

Cât priveşte motivul de revizuire privind lipsa condiţiilor legale pentru antrenarea răspunderii penale a revizuentului pentru infracţiunea de complicitate la comiterea infracţiunii prevăzute de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, instanţa a reţinut că motivarea revizuentului se circumscrie unei veritabile căi de atac împotriva soluţiei dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în apel.

Curtea de Apel Iaşi a menţionat că, deşi susţine că decizia instanţei de apel reprezintă o împrejurare nouă conform cerinţelor art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., revizuentul pierde din vedere că este vorba doar de motivarea respingerii căii de atac declarate de acesta, de o sentinţă prin care judecătorii din calea de atac ordinară au expus considerentele avute în vedere pentru adoptarea soluţiei din apel.

În plus, susţinerile revizuentului pornesc de la lipsa de înţelegere a motivelor expuse de ÎCCJ în soluţia pronunţată. În cuprinsul deciziei penale nr. 251/A/2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat pe larg condiţiile complicităţii la comiterea infracţiunii prevăzute de art. 60 alin. (6), precum şi susţinerile privind caracterul lipsit de previzibilitate al legii de incriminare sau susţinerile privind comiterea cu drept/fără drept a acţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor, incriminate de legea penală.

Mai mult, Curtea a constatat că vinovăţia reţinută de instanţa de apel în sarcina revizuentului a fost, contrar susţinerilor acestuia, sub forma intenţiei directe, nu indirecte făcând trimitere la considerentele deciziei prin care a fost condamnat revizuentul:

"Pentru considerentele expuse mai sus la lit. a) - legalitatea înfiinţării şi funcţionării entităţilor paralele) şi la lit. b) - lipsa de previzibilitate a legii, etc., Înalta Curte a constatat că cei trei inculpaţi şi-au dat seama de natura acţiunii pe care o săvârşeau şi au prevăzut că în acest fel încalcă regimul juridic al profesiei de avocat, creând o stare de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite, urmărind (intenţie directă) producerea rezultatului socialmente periculos." (ICCJ, SP, decizia penală nr. 251/A/2017).

De asemenea, Curtea a mai arătat că în decizia prin care a fost condamnat revizuentul s-a reţinut:

"Faptul că, în calitate de judecător, acest inculpat a pronunţat sentinţa penală nr. 2015/10.11.2009, prin care a respins plângerea împotriva soluţiei dată de procuror, de scoatere de sub urmărire penală a numitului D. şi a altor persoane înscrise în structuri avocaţiale paralele, apreciind că legea care reglementează exercitarea fără drept a profesiei de avocat nu este previzibilă şi accesibilă, nu-l exonerează de răspundere penală, căci, faţă de cele reţinute la lit. b) de mai sus, reise că legea era previzibilă, clară, şi că inculpatul a acţionat în mod conştient, semnând documentele emise în cadrul baroului D., care folosea fără drept denumirile specifice profesiei de avocat. Poziţia sa de judecător exclude împrejurarea ca inculpatul A. să nu fi avut cunoştinţă şi să nu fi înţeles dispoziţiile legale care reglementau activitatea de avocatură şi deciziile pronunţate în interesul legii. (...) Drept urmare, inculpatul A. a săvârşit faptele cu intenţie directă, prin ignorarea cu ştiinţă a legii, urmărind prin acţiunile sale să sprijine, implicit, entităţile avocaţiale constituite în mod nelegal de către inculpatul D.."

Curtea de Apel Iaşi a arătat că instanţa de apel a expus clar şi concis motivele pentru care a înlăturat apărările formulate de revizuent la acel moment, motivând, referitor la existenţa incriminării, legalitatea acesteia, existenţa tipicităţii infracţiunii, lipsa intervenirii prescripţiei răspunderii penale, lipsa cauzei de neimputabilitate a erorii.

Prima instanţă a arătat că, în lipsa unor aspecte nou intervenite, conform dispoziţiilor exprese ale art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., instanţa nu poate analiza motivele expuse de Înalta Curte în decizia de condamnare pronunţată, întrucât nu ar putea reţine că acestea sunt în neconcordanţă cu "fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză".

Curtea a reţinut că, din analiza dosarului cauzei rezultă că, prin concluziile scrise depuse de revizuent la dosar s-a efectuat o preluare a motivelor recursului în casaţie promovat de acesta împotriva deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în apel, iar calea de atac promovată i-a fost respinsă de instanţa competentă.

Pe de altă parte, Curtea a reţinut că nici aspectele nou invocate în prezenta procedură de revizuent nu ar putea determina redeschiderea cauzei în care acesta a fost condamnat definitiv.

Curtea de Apel Iaşi a mai arătat că susţinerile privind existenţa unor contradicţii între dispozitivul şi considerentele deciziei penale nr. 251/A/2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la data de 30.06.2017, nu pot fi analizate pe calea extraordinară de atac a revizuirii, după cum nu pot fi analizate nici aspectele ce vizează încadrarea juridică a infracţiunii reţinute în sarcina revizuentului condamnat.

Prima instanţă a mai arătat că susţinerile revizuentului că infracţiunea prevăzută de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 este o infracţiune de obicei şi că nu sunt întrunite în speţă cele minim trei acte materiale pentru existenţa sa, nu au suport legal şi reprezintă o continuare a apărării sale, incompatibilă cu procedura de faţă, care presupune existenţa unei condamnări definitive.

Curtea a reţinut că infracţiunea de obicei este acea formă a unităţii legale de infracţiune caracterizată prin comiterea unei pluralităţi de acte de executare similare care, analizate izolat, nu au caracter infracţional, acest caracter dobândindu-se doar prin repetare, prin comiterea lor în mod obişnuit. Infracţiunea de obicei reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune, căci este rezultatul voinţei legiuitorului, care decide dacă incriminează fiecare act sau dacă, dimpotrivă, impune cerinţa repetabilităţii actelor pentru ca acestea să intre sub incidenţa legii penale. Fiind vorba despre o creaţie a legiuitorului, caracterul de infracţiune de obicei al unei fapte rezultă întotdeauna din conţinutul incriminării. Cel mai adesea, infracţiunile de obicei sunt uşor de identificat, căci legiuitorul utilizează în norma de incriminare sintagma în mod repetat (art. 223 alin. (1) noul C. pen.) sau în mod obişnuit.

În ceea ce priveşte numărul actelor necesare pentru existenţa infracţiunii, Curtea a menţionat că legea nu face nicio precizare, şi nici nu ar putea să o facă întrucât constatarea obişnuinţei nu depinde exclusiv de numărul acestor acte. Astfel, este important intervalul de timp scurs între două acte consecutive, împrejurările în care s-au comis aceste acte, natura faptei etc. Oricum, aspectele ţin de analiza răspunderii penale a persoanei acuzate, nu de exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii.

Pe de altă parte, Curtea a arătat că susţinerea revizuentului din cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar privind aplicarea de către ÎCCJ a unei decizii date în recurs în interesul legii în mod retroactiv faptei comise de acesta este evident nesusţinută de dosarul cauzei. Curtea de Apel Iaşi a menţinat că în cuprinsul deciziei penale criticate de revizuent se indică clar faptul că Decizia nr. 15/2015 nu este aplicabilă inculpaţilor judecaţi.

Curtea a mai arătat că, nici indicarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă ca fiind încălcate la analiza reţinerii incriminării faptei pentru care s-a dispus condamnarea nu poate fi analizată ca motiv de revizuire de către instanţa de faţă, fiind vorba de argumente noi, invocate în susţinerea unei apărări pe care inculpatul a formulat-o deja, fără succes, în faţa instanţelor care au dispus condamnarea sa, şi nu de împrejurări noi, care să determine redeschiderea procedurii în urma căreia revizuentul a fost definitiv condamnat.

Curtea a reţinut că, de fapt, prin intermediul căii extraordinare de atac revizuentul A. a reiterat apărările formulate în faţa instanţei de fond şi de apel, precum şi susţinerile din faţa instanţelor investite cu soluţionarea recursului în casaţie, a contestaţiei în anulare promovate ori a contestaţiei la executare, motive pe care, generic, le-a circumscris cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Prima instanţă a reţinut că, faptul că în mod forţat revizuentul a circumscris susţinerile sale unuia dintre cazurile de revizuire expres şi limitativ reglementate nu înseamnă că în cauză există temei legal pentru redeschiderea procedurii în care acesta a fost condamnat definitiv.

Potrivit art. 459 C. proc. pen.. o condiţie pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire este ca faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea să conducă, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea.

Curtea a arătat că singurul aspect cu caracter de noutate intervenit în cauză după rămânerea definitivă a condamnării petentului la data de 30.06.2017 este Decizia Curţii Constituţionale nr. 160 din 27.03.2018 prin care excepţiile de neconstituţionalitate invocate de revizuent au fost respinse, decizia neavând vreun efect asupra soluţiei de condamnare. Prima instanţă a reţinut că restul aspectelor invocate de revizuent reprezintă critici aduse deciziei de condamnare pronunţate de ÎCCJ în apel, în condiţiile în care este evident că motivarea judecătorilor nu a intervenit pe aspecte de fapt necunoscute la momentul pronunţării deciziei în apel.

Împotriva sentinţei penale nr. 33 din data de 13 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori a formulat apel revizuentul A., reiterând motivele invocate în faţa instanţei de fond.

Examinând apelul formulat de revizuentul A., prin prisma actelor şi lucrărilor de la dosar şi în raport de criticile invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Prin sentinţa penală nr. 17/2016 din data de 01.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 251/A/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 30.06.2017, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală a amenzii în cuantum de 3000 RON, pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. din 1969, art. 60 alin. (6) cu referire la art. 26 alin. (1), art. 113 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen.

Înalta Curte constată că inculpatul a invocat motivul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză.

Instanţa de control judiciar constată că aspectele invocate de revizuent constituie apărări ce au fost analizate de Înalta Curte la momentul soluţionării apelului formulat împotriva sentinţei penale nr. 17/2016 din data de 01.03.2016 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi.

În acest context, se reţine că pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., trebuie să fie descoperite fapte sau împrejurări (fapte probatorii) noi, necunoscute de către instanţă la data judecării cauzei care să ducă, singure sau prin coroborarea cu alte probe, la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare, ceea ce presupune pronunţarea unei soluţii diametral opuse celei care a fost dispusă prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

Prin urmare, potrivit temeiului de drept invocat de condamantul revizuent A., trebuie să fie noi faptele sau împrejurările invocate, de natură a stabili existenţa unei erori judiciare şi de a conduce la o altă soluţie.

Aspectele invocate de revizuent, se referă la decizia Curţii Constituţionale nr. 160/2018 ca element de noutate. Cu toate acestea, se constată că prin decizia nr. 160 din 27 martie 2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 471 din 07.06.2018, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de A. şi B. în Dosarul nr. x/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi s-a constatat că dispoziţiile art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Revizuentul solicită, în realitate, aplicarea jurisprudenţei instanţei de control constituţional evocate în considerentele hotărârii de respingere menţionate.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că toate deciziile instanţei de contencios constituţional la care se face referire în cuprinsul deciziei nr. 160/2018 erau publicate în Monitorul Oficial al României la momentul soluţionării acţiunii penale a revizuentului, drept pentru care nu pot fi apreciate ca împrejurări noi în sensul instituţiei revizuirii.

În acest context, se reţine că Decizia nr. 109/2010 a Curţii Constituţionale, în raport de care se invocă dezincriminarea infracţiunii reţinute în sarcina revizuentului, pe lângă faptul că era în vigoare la momentul soluţionării cauzei, a fost evaluată şi analizată de instanţa de apel în cuprinsul deciziei prin care s-a respins apelul.

În ceea ce priveşte motivul de revizuire privind lipsa condiţiilor legale pentru antrenarea răspunderii penale în raport de infracţiunea de complicitate la comiterea infracţiunii prevăzute de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, Înalta Curte constată că aspectele invocate nu reprezintă împrejurări noi, ci se constituie într-o critică a hotărârii pronunţate de instanţa supremă în soluţionarea apelului împotriva soluţiei acţiunii penale.

În egală măsură, se constată că prin decizia penală nr. 251/A/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat şi explicat condiţiile angajării răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la comiterea infracţiunii prevăzute de art. 60 alin. (6) din Legea 51/1995.

În ceea ce priveşte critica privind greşita încadrare juridică reţinută în actul de sesizare, în sentinţa penală şi decizia penală, Înalta Curte constată că încadrarea juridică reţinută în mod definitiv şi intrată în puterea lucrului judecat nu poate fi cenzurată prin prisma cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Cu privire la faptul că infracţiunea prevăzută de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 este o infracţiune de obicei şi că nu sunt realizate cele minim trei acte materiale, instanţa de control judiciar constată că în calea extraordinară a revizuirii caracterizarea în drept nu poate fi cenzurată, aceasta intrând în puterea lucrului judecat. Totodată, se constată că aceste aspecte au fost verificate de instanţa de apel la momentul stabilirii vinovăţiei condamnatului şi antrenării răspunderii penale, iar respectiva conduită fiind considerată a fi infracţiune de obicei, aşa cum în mod greşit a susţinut revizuentul.

În ceea ce priveşte norma de incriminare prevăzută de art. 60 alin. (6) din Legea 51/1995, se constată că instanţa de apel a analizat in extenso motivele pentru care s-a dispus angajarea răspunderii penale a revizuentului, existenţa incriminării fiind premisa angajării răspunderii penale.

Mai mult, se constată că aceasta critică a fost invocată de petent şi în calea de atac a recursului în casaţie, prin decizia nr. 427/RC din 28 noiembrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte respingând recursul în casaţie formulat şi reţinând că dispoziţiile art. 60 alin. (6) din Legea 51/1995 nu au fost dezincriminate. De altfel, motivele invocate, sub acest aspect, în cerea de recurs în casaţie au fost preluate ad literam în motivele de apel din prezenta cauză.

În ceea ce priveşte aplicarea eronată a Deciziei nr. 15 din 21.09.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii ori incidenţa art. 16 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă se constată că aceste aspecte nu costituie o împrejurare nouă şi nu se pot circumscrie cazului de revizuire invocat. De altfel, instanţa de apel a expus argumentele pentru care Decizia nr. 15/2015 nu este aplicabilă în cauza în care s-a angajat răspunderea penală a revizuentului A..

Faţă de aceste aspecte, instanţa constată că revizuentul a invocat în mod formal cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., în fapt, acesta reiterând apărările invocate fie în faţa instanţei de fond şi apel, fie în faţa instanţei de recurs.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 33 din data de 13 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga revizuentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 33 din data de 13 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă revizuentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 martie 2021.