Scope of objection to execution versus challenge to sentence adaptation in recognition of foreign criminal judgments

Asupra contestaţiei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 66/PI din 17 august 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de A. în ceea ce priveşte sentinţa penală nr. 111/PI din 13 noiembrie 2017 a aceleiaşi instanţe, dată în dosarul nr. x/2017.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că, prin contestaţia la executare formulată, condamnatul A., în temeiul art. 154 alin. (6) lit. b) şi art. 154 alin. (8) şi (9) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi art. 6 C. pen., a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile şi, pe cale de consecinţă, reducerea pedepsei aplicate de autorităţile judiciare din Marea Britanie de la 13 ani la 12 ani închisoare, pentru a i se asigura un tratament sancţionator similar celui de care beneficiază celălalt participant la comiterea faptei pentru care s-a dispus condamnarea.

S-a mai observat că, prin încheierea nr. 271 din 16 iulie 2020 (regulator de competenţă), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că cererea formulată de condamnat are natura unei contestaţii la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza I C. proc. pen., în sensul că prin aceasta se invocă o nelămurire cu privire la hotărârea care se execută.

Din examinarea actelor dosarului, instanţa de fond a constatat că, prin sentinţa penală nr. 111/PI din 13 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Oradea, dată în dosarul nr. x/2017, s-a dispus recunoaşterea şi punerea în executare a sentinţei penale nr. x pronunţate la data de 16 decembrie 2016 de către Curtea Coroanei din Harrow, definitivă la aceeaşi dată, prin care a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 13 ani închisoare, reţinându-se că faptele pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit infracţiuni şi în cazul în care ar fi fost săvârşite pe teritoriul României (două infracţiuni de viol, prevăzute de art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen., şi o infracţiune de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 C. pen.), iar autorul acestora ar fi fost sancţionabil. În acest sens, s-a avut în vedere că cele trei capete de acuzare (punctele 2, 4, 5 din rechizitoriu) pentru care Curtea Coroanei din Harrow a dispus condamnarea inculpatului A. vizează fapte comise în luna noiembrie 2007, însă, faţă de limitele de pedeapsă prevăzute de lege şi de regimul sancţionator în ansamblul său, s-a apreciat că se impune reţinerea încadrării din actualul C. pen., precizându-se, în mod explicit, ce pedeapsă se impune a fi executată potrivit legislaţiei române pentru concursul de infracţiuni.

Curtea a opinat, însă, că, indiferent care ar fi fost legea penală reţinută în cauză (C. pen. din 1969 sau actuala reglementare), autorităţile române aveau obligaţia de a recunoaşte şi dispune executarea pedepsei de 13 ani închisoare aplicată de instanţa britanică, deoarece nu exista vreun temei de adaptare a pedepsei în sensul reducerii acesteia.

Astfel, raportându-se la cele statuate prin decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 850 din 08 decembrie 2009, instanţa de fond a subliniat că aplicarea dispoziţiilor referitoare la conversiunea condamnării este limitată, în mod exclusiv, la două situaţii care s-ar opune executării în România a pedepsei privative de libertate aplicate prin hotărârea de condamnare şi anume atunci când felul pedepsei aplicate şi/sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislaţia română, niciuna din acestea neregăsindu-se în speţă.

S-a subliniat că instanţa română trebuie să procedeze la adaptarea pedepsei aplicate de instanţa străină doar dacă cuantumul acesteia depăşeşte cel care ar putea fi stabilit potrivit legii române, în acest sens fiind efectuat un calcul ipotetic al pedepsei rezultante, ţinându-se seama de limita maximă prevăzută de lege pentru fiecare infracţiune în parte şi de regimul sancţionator al concursului de infracţiuni.

Or, procedând în asemenea manieră, s-a observat că, în speţă, indiferent de legea aplicabilă ori de forma reţinută a infracţiunii (forma de bază sau cea agravată a infracţiunilor de viol sau lipsire de libertate în mod nelegal), limita maximă a pedepsei rezultante admisă în legea penală română este mai mare de 13 ani închisoare, context în care instanţa de fond a considerat că nu există nicio nelămurire cu privire la sentinţa penală nr. 111/PI din 13 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Oradea.

Totodată, s-a arătat că reţinerea unei alte situaţii juridice pentru un coparticipant la comiterea infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea contestatorului nu constituie un temei în sine pentru dispunerea unei soluţii similare, varietatea soluţiilor putând fi determinată de particularităţile acuzaţiei formulate împotriva fiecărui condamnat şi de unitatea sau pluralitatea de infracţiuni reţinută. Or, în privinţa persoanei condamnate A., din sentinţa penală nr. 111/PI/2017 a Curţii de Apel Oradea, reiese că neaplicarea unei pedepse de 12 ani închisoare a fost consecinţa reţinerii unei pluralităţi de infracţiuni sub forma concursului real.

Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie, în termen legal, condamnatul A., solicitând reanalizarea legii penale mai favorabile şi adaptarea pedepsei de 13 ani închisoare la care a fost condamnat de autorităţile judiciare britanice, prin reducerea acesteia la 12 ani închisoare, maximul ce ar fi putut fi aplicat potrivit legii române, drept ce i-a fost încălcat de către instanţa care a recunoscut sentinţa de condamnare şi de care a beneficiat un alt coparticipant la comiterea faptelor penale.

Cu prilejul dezbaterilor, contestatorul, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat admiterea contestaţiei formulate, desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, pentru a proceda la adaptarea pedepsei stabilite pentru infracţiunea de viol, al cărei cuantum s-a apreciat că depăşeşte limitele prevăzute de legea penală română.

Examinând calea de atac promovată de condamnatul A., prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu, prin raportare la dispoziţiile art. 4251 C. proc. pen. şi art. 597 alin. (8) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată şi că, în mod corect, prima instanţă a respins contestaţia formulată împotriva executării sentinţei penale nr. 111/PI din 13 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Oradea.

Analizând cu prioritate solicitarea contestatorului condamnat de desfiinţare a hotărârii pronunţate de prima instanţă şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, Înalta Curte, raportându-se la criticile formulate (referitoare la adaptarea pedepsei), constată că aceasta nu este întemeiată, în condiţiile în care prevederile art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. stabilesc că singurul caz în care se poate dispune o asemenea soluţie are în vedere nerespectarea dispoziţiilor privind citarea, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Procedând, în continuare, la examinarea pe fond a căii de atac, Înalta Curte observă că, aşa cum este reglementată de dispoziţiile procesual penale, contestaţia la executare reprezintă un mijloc jurisdicţional de rezolvare a unor incidente ivite în cursul executării hotărârilor definitive, prin intermediul căreia se pot invoca numai aspecte ce ţin de executarea acestora, nu şi de legalitatea şi temeinicia lor întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat de care se bucură respectivele hotărâri.

Această concluzie reiese din cuprinsul dispoziţiilor art. 598 alin. (1) C. proc. pen., care reglementează expres cazurile în care se poate face contestaţie împotriva executării unei hotărâri penale, unul dintre acestea vizând situaţia în care se iveşte o nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau o împiedicare la executare (lit. c).

Verificând, în raport cu aceste consideraţii, cererea formulată de condamnatul A., Înalta Curte constată, în acord cu prima instanţă, că, în speţă, nu există nicio nelămurire cu privire la sentinţa penală nr. 111/PI din 13 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Oradea care să facă necesară o intervenţie întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza I C. proc. pen., solicitarea contestatorului, de adaptare a pedepsei aplicată de autorităţile judiciare britanice la maximul stabilit de legea penală română, neputând forma obiectul examinării în această procedură.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că, în conformitate cu dispoziţiile art. 166 alin. (6) lit. b) şi alin. (8) din Legea nr. 302/2004, republicată, după ce constată îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 167 din acelaşi act normativ, instanţa de judecată română admite cererea de recunoaştere şi executare a unei hotărâri străine şi procedează la adaptarea pedepsei aplicate prin respectiva hotărâre, atunci când natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română ori când durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română.

Aşadar, revine instanţei române învestită cu soluţionarea cererii de recunoaştere şi executare a unei hotărâri străine să efectueze operaţiunea de adaptare a pedepsei atunci când, din datele speţei, rezultă că este incidentă una dintre situaţiile reglementate de textul de lege menţionat, impunându-se, astfel, aplicarea dispoziţiilor referitoare la conversiunea condamnării.

Verificarea modului în care instanţa română a dat o rezolvare cererii de recunoaştere şi executare a unei hotărâri străine, inclusiv în ceea ce priveşte necesitatea adaptării pedepsei aplicate de autoritatea judiciară de condamnare, se realizează, însă, în condiţiile art. 166 alin. (11) din Legea nr. 302/2004, republicată, respectiv prin intermediul căii de atac a apelului promovat împotriva hotărârii de recunoaştere, drept pe care condamnatul A. a înţeles să nu îl exercite în cauză .

În aceste condiţii, atâta timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, prin intermediul contestaţiei la executare nu se poate pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârii definitive în baza căreia se face executarea şi nu se poate ajunge la modificarea acesteia, ci se rezolvă doar incidente intervenite în cursul executării, în această procedură nu poate fi examinată solicitarea condamnatului de adaptare a pedepsei aplicată de autoritatea străină, întrucât s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 111/PI din 13 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Oradea.

Faţă de considerentele mai sus expuse, constatând legală şi temeinică hotărârea atacată, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 597 alin. (8) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 66/PI din 17 august 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019, iar, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe contestator la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în sumă de 313 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 66/PI din 17 august 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în sumă de 313 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 octombrie 2020.

Procesat de GGC - LM