Validity of preventive asset seizures for bribe confiscation against non-accused third parties under the right to property and non-self-incrimination

Şedinţa publică din data de 25 mai 2021

Asupra cauzei penale de faţă,

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 12 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2018, în temeiul art. 2502, C. proc. pen., au fost menţiunute măsurile asigurătorii ale sechestrului şi popririi, luate prin Ordonanţa din data de 18. XII.2018 a Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, din Dosarul nr. x/2015, şi menţinute prin sentinţa penală nr. 1.407/27. XI.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, din Dosarul nr. x/2018.

Pentru a hotărî în acest, prima instanţă a reţinut că, prin ordonanţa din data de 18.12.2018 a Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, din dosarul nr. x/2015, s-a dispus luarea măsurilor sechestrului asigurător şi popririi asupra bunurilor imobile şi imobile, precum şi asupra unor conturi bancare, în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumei de 6.300.000 euro, primită cu titlu de mită, iar, prin sentinţa penală de condamnare, a fost luată măsura de siguranţă a confiscării speciale a sumei de 6.300.000 euro, cu titlu de mită.

Verificând măsurile sechestrului asigurător şi popririi, din punctul de vedere al noilor dispoziţii ale art. 2502 C. proc. pen., Curtea a constatat că nu a intervenit nici un element de noutate, care să modifice măsurile asigurătorii ori să justifice revocarea acestora.

Împotriva încheierii penale din 12 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2018, au formulat contestaţii, în termen legal, contestatorii A., B., B. (senior), C. şi D..

La termenul din data de 25 mai 2021, apărătorul ales al contestatorilor A., B., B. (senior), C. şi D. a depus motivele de contestaţie.

Astfel, un motiv de contestaţie se referă la nemotivarea încheierii atacate, având în vedere că, în opinia apărătorului, o singură alegaţie a instanţei de apel, în sensul că nu au apărut elemente noi care să justifice ridicarea măsurilor asiguratorii, nu echivalează cu o motivare, motiv pentru care a solicitat admiterea contestaţiei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Un al alt motiv de contestaţie, în ipoteza în care Înalta Curte apreciază că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, se referă la faptul că în cauză este incident cazul de încetare a procesului penal prevăzut de dispoziţiile art. 396 alin. (6) raportat la dispoziţiile art. 16 l lit. e) C. proc. pen., ipoteză procesuală care ar iradia cu privire la situaţia contestatorilor în sensul că face imposibilă dispunerea oricăror măsuri procesuale cu privire la aceştia. În acest sens, a susţinut că inculpatul E. a fost trimis în judecată fără să fie urmată procedura specială în raport, a răspunderii ministeriale, urmărirea penală putând fi efectuată la cererea Preşedintelui României, aşa cum prevăd dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 95/2006 şi de Legea nr. 115/1999, privind răspunderea ministerială.

În susţinerea contestaţiei a mai invocat faptul că, în cauză, s-au aplicat sechestre asiguratorii şi au fost menţinute fără ca organele judiciare să indice un temei din dreptul substanţial. Astfel, a susţinut că măsurile asigurătorii au fost dispuse în vederea confiscării unor sume de bani care ar fi provenit din săvârşirea infracţiunii de luare de mită şi care ar fi servit la achiziţia bunurilor respective, în condiţiile în care titularii dreptului de proprietate nu au fost niciodată acuzaţi că ar fi comis o faptă prevăzută de legea penală. Or, faţă de dispoziţiile art. 107 C. pen., măsurile de siguranţă sunt sancţiuni penale care se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală nejustificată, respectiv şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă. A solicitat să se observe că petenţii-contestatori au avut calitatea de martori şi nu li s-a atribuit cea de făptuitor, motiv pentru care a apreciat că nu este posibilă confiscarea specială. Un argument suplimentar sub acest aspect, este cel prevăzut de art. 44 alin. (1) Constituţia României, dreptul de proprietate fiind garantat, iar, în conformitate cu alin. (8), averea dobândită licit nu poate fi confiscată, caracterul licit al dobândirii fiind prezumat. În final, a subliniat că, în conformitate cu alin. (9), bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate doar in condiţiile legii.

De asemenea, un al alt motiv de contestaţie se referă la calitatea procesuală atribuită de organul de urmărire penală şi validată ulterior în cursul procedurilor, respectiv cea de martor. Astfel, în ipoteza în care s-ar admite că este conformă cu legea audierea contestatorilor în cursul procesului în calitate de martori, se pune problema dacă acestei categorii speciale de martor i se aplică ori nu dispoziţiile art. 118 C. proc. pen., aşa cum a fost cenzurat prin examenul de constituţionalitate operat prin Decizia nr. 236/2020 pronunţată de Curtea Constituţională, care a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în textul de lege menţionat, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare este neconstituţională.

În continuare, a arătat că împotriva contestatorilor audiaţi în calitate de martori nu s-au formulat niciodată acuzaţii în materie penală, în înţelesul sintagmei specific jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceştia fiind solicitaţi să dea declaraţii în legătură cu provenienţa unor sume de bani cu care au fost achiziţionate o serie de bunuri aflate in patrimoniul lor, iar declaraţiile date au fost folosite ulterior în cursul procedurilor împotriva intereselor patrimoniale ale contestatorilor, în raport de bunurile acestora dispunându-se măsuri asigurătorii pe ideea aplicării dispoziţiilor legale privind confiscarea specială.

Din acest punct de vedere, faţă de art. 120 alin. (1) C. proc. pen., a considerat că organul judiciar era ţinut şi de obligaţia de a le aduce la cunoştinţă persoanelor audiate în calitate de martori împrejurarea că au dreptul de a nu se acuza (de a nu face declaraţii în contra intereselor patrimoniale proprii), fiind singura soluţie care satisface exigenţele dreptului la un proces echitabil. În plus, în susţinerea acestui aspect, cu titlu de exemplu, a arătat că până şi în materia civilă, în cazul interogatoriului, pârâtul are dreptul să refuze să răspundă la întrebările adresate de reclamant ori de instanţa de judecată.

A considerat că organele judiciare s-au folosit în mod nepermis de un vid legislativ, constând în aceea că nu este reglementat de C. proc. pen., în mod distinct, situaţia procesuală a aşa numitelor "persoane interesate", chemate să participe la procedurile judiciare. Având în vedere această deficienţă, a solicitat să se constate că organelor judiciare (procuror şi instanţa de fond) le incumba obligaţia, în raport de faptele şi împrejurările de fapt ce se urmăreau a fi dovedite, să aducă la cunoştinţa contestatorilor, audiaţi ca martori, dreptul de a nu face declaraţii.

Având in vedere că acest lucru nu s-a întâmplat, a susţinut că declaraţiile date în cursul procesului de către contestatori au fost obţinute în mod nelegal, sens în care a solicitat instanţei de control judiciar să constate că acestea nu pot fi folosite in procesul penal, în raport cu dispoziţiile art. 102 alin. (2) şi art. 403 alin. (1) lit.

c) C. proc. pen., iar, în conformitate cu Decizia nr. 22/2018 a Curţii Constituţionale, excluderea declaraţiilor conduce la eliminarea acestora din dosarul cauzei.

Contestatorii au mai invocat faptul că nu există probe că inculpatul E. a primit o parte din mită în numerar, neavând astfel posibilitatea să remită sume de bani către F., iar aceasta mai departe familiei. În susţinerea acestui motiv de contestaţie, a arătat că instanţa de fond a validat în integralitate susţinerile din rechizitoriu referitoare la remiterile în numerar.

A mai invocat faptul că, în faza apelului, a depus înscrisuri din care rezultă că petenţii-contestatori au făcut dovada că veniturile realizate în perioada de referinţă sunt comparabile cu cheltuielile.

Un ultim motiv de contestaţie se referă la faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat in termenul legal cu privire la situaţia procesuală a imobilului str. x, sector 3 Bucureşti proprietatea lui A., sens în care a solicitat să se constate că a încetat de drept măsura sechestrului asigurător în limita sumei de 140.000 euro folosită la achiziţionarea apartamentului nr. x.

Examinând încheierea atacată, atât în raport cu motivele invocate de contestatori, cât şi în raport cu actele şi lucrările de la dosar, Înalta Curte constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. x/2015 din data de 21.12.2018, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a dispus trimiterea în judecată, sub măsura controlului judiciar, a inculpatului E., sub aspectul săvârşirii în formă continuată a infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. (4 acte materiale).

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, sub nr. x/2018.

În actul de sesizare a instanţei, în esenţă, s-a reţinut că, în calitate de preşedinte al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (CNAS), în perioada 10.12.2009 - 08.05.2012, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul E. a solicitat reprezentanţilor societăţilor G. şi H. (subcontractant al societăţii G.) un comision de 10% din valoarea fiecărui act adiţional sau contract pe care l-a semnat în această calitate şi a primit suma totală de 6.300.000 de euro, dintre care 5.500.000 euro prin transferuri bancare şi 800.000 euro în numerar, după cum urmează:

- pentru semnarea Actului Adiţional nr. 16/19.07.2010 la Contractul x/2002 pentru realizarea unui Parteneriat pentru Proiectarea, Construirea şi Operarea unui Sistem Informatic Unic Integrat al Asigurărilor de Sănătate din România (SIUI), act adiţional având ca obiect trecerea la o soluţie centralizată, încheiat între CNAS şi societatea G., în valoare de 38.056.607 euro, inculpatul E. a solicitat în lunile ianuarie- februarie 2010 de la reprezentantul societăţii G., I., şi de la reprezentantul subcontractantului H., J., un comision de 10% din valoarea actului adiţional; în baza acestei solicitări i-au fost remise următoarele sume:

a) 100.000 de euro în numerar în luna februarie 2010, sumă remisă inculpatului de către I., reprezentantul G., la locuinţa acestuia din urmă,

b) 3.000.000 de euro prin transfer bancar în conturile din Elveţia ale societăţii offshore K.. în perioada 21.12.2010-10.01.2011;

c) 700.000 de euro în numerar, în mai multe tranşe, în cursul anului 2010, sumă remisă inculpatului de către J., reprezentanta H.;

- pentru semnarea Actului Adiţional nr. 18/08.09.2011 la Contractul x/2002, act adiţional încheiat între CNAS şi societatea G., având ca obiect includerea în SIUI a Casei OPSNAJ, în valoare de 20.499.000 euro, inculpatul E. a reiterat faţă de reprezentantul societăţii G., I., şi reprezentantul subcontractantului H., J., solicitarea de remitere a unui comision de 10% din valoare în perioada de întocmire a ofertei G. pentru acest act adiţional, respectiv în perioada iulie- august 2011; în baza acestei solicitări i-a fost remisă suma de 2.300.000 de euro prin transfer bancar în conturile din Elveţia ale societăţii offshore K.. în perioada 3-30 ianuarie 2012.

- pentru semnarea Contractului nr. NLD/704 din 30.01.2012, contract încheiat între CNAS şi societatea HP, având ca obiect furnizarea de servicii privind implementarea prescripţiei electronice, în valoare totală de 36.290.730 RON, inculpatul E. a reiterat faţă de reprezentantul societăţii G., I., şi faţă de reprezentantul subcontractantului H., J., solicitarea remiterii unui comision de 10% din valoare, în perioada de întocmire a ofertei G. pentru acest contract, respectiv în perioada februarie- august 2011; nu au fost identificate remiteri efectuate către inculpat în baza acestei solicitări;

- pentru semnarea Acordului cadru nr. NLD/3050 şi a Contractului nr. NLD/3051, ambele din 23.04.2012, (documente ce fac corp comun) între CNAS şi asocierea G.-L., având ca obiect soluţia informatică privind implementarea Cardului Naţional de Asigurări Sociale de Sănătate, în valoare totală de 87.636.000 RON, inculpatul E. a reiterat către reprezentantul G., I., solicitarea de remitere a unui comision de 10% din valoare, în perioada de întocmire a ofertei G. pentru acest contract, respectiv în perioada februarie - noiembrie 2011; în baza acestei solicitări i-a fost remisă suma de 200.000 de euro prin transfer bancar în conturile din Elveţia ale societăţii offshore K.. în perioada 25 iulie-22 octombrie 2012.

Cu privire la măsurile asigurătorii, Înalta Curte reţine că, prin ordonanţa din data de 18.12.2018 a Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, din dosarul nr. x/2015, s-a dispus luarea măsurilor sechestrului asigurător şi popririi asupra bunurilor imobile şi imobile, precum şi asupra unor conturi bancare, în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumei de 6.300.000 euro, primită cu titlu de mită, iar, prin sentinţa penală de condamnare, a fost luată măsura de siguranţă a confiscării speciale a sumei de 6.300.000 euro, cu titlu de mită.

Astfel, prin sentinţa penală nr. 1.407/27.11.2020, din dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de luare de mită, în formă continuată, prevăzută de art. 289, alin. (1) din C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu menţinerea măsurilor asigurătorii şi confiscarea specială a sumei de 6.300.000 euro.

În baza art. 289 alin. (3) C. pen. în referire la art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., a confiscat de la inculpatul E. suma de 6.300.000 euro, în echivalent RON la cursul oficial BNR, din ziua executării.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurator în limita sumei de 140.000 euro folosită la achiziţionarea apartamentului nr. x situat pe strada x, nr. 12, Bl. M23.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. a menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa nr. 265/P/2015 din data de 18.12.2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, cu privire la următoarele bunuri si sume de bani:

- suma de 2.183.820 euro existentă la data de 1 februarie 2018 în conturile din Elveţia ale societăţii K.., plus dobânzile ulterioare;

- suma de 1.503.000 euro, primită de M. S.R.L. şi investită în terenul şi construcţia din Bucureşti strada x nr. 22, proprietatea M. S.R.L.;

- suma de 137.500 de euro, primită de B. şi investită în apartamentul situat în Bucureşti, strada x nr. 12, proprietatea lui B.;

- autoturismul marca x cu seria de şasiu x achiziţionat cu suma de 86.800 RON pe numele lui B.,

- suma de 37.464 RON primită de N. şi investită în apartamentul nr. x din Bucureşti, strada x nr. 4, proprietatea acesteia;

- suma de 68.680 RON primită de O. şi investită în apartamentul nr. x din Bucureşti, strada x nr. 4, proprietatea acesteia, sumele de bani susmenţionate urmând să facă obiectul confiscării speciale în temeiul art. 289 alin. (3) C. pen. în referire la art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurator asupra tuturor bunurilor inculpatului, prezente şi viitoare în limita sumei de 2.294.187 euro (având în vedere că suma totală primită cu titlul de mită de inculpat a fost de 6.300.000 de euro, iar în limita sumei de 4.005.813 euro au fost identificate sumele de bani si bunurile imobile ce fac obiectul măsurilor asiguratorii mai sus menţionate).

Împotriva sentinţei penale nr. 1407/27.11.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, din dosarul nr. x/2018, au formulat apel inculpatul E. şi intimaţii B. (senior), B., C., D., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 2502 C. proc. pen. (text de lege introdus, începând cu data de 28 februarie 2021, prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 167 din 18 februarie 2021.) "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător."

Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului sau părţii responsabile civilmente, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.

Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.

Potrivit art. 249 C. proc. pen.: (1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

(3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.

(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

(41) În cazul bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, luarea de către procuror a măsurilor asigurătorii pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a acestor bunuri este obligatorie.

(5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.

(6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea) părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi şi părţii civile.

Din interpretarea dispoziţiilor legale evocate rezultă că, în principiu, luarea măsurilor asigurătorii este condiţionată de constatarea prealabilă a necesităţii instituirii lor în vederea atingerii scopului prevăzut de lege, principiu care guvernează, de altfel, toate măsurile procesuale. Totodată, dispunerea măsurilor asigurătorii trebuie să satisfacă şi cerinţa proporţionalităţii acestora cu scopul urmărit prin dispunerea lor şi cu valoarea estimată a sumelor a căror recuperare este garantată prin intermediul acestei categorii de măsuri.

Prin urmare, aspectul ce face obiectul analizei instanţei în temeiul art. 2502 C. proc. pen., este acela al subzistenţei temeiurilor avute în vedere la momentul dispunerii, precum şi acela al proporţionalităţii măsurii asiguratorii.

În acest context, Înalta Curte observă că în susţinerea contestaţiilor formulate, sunt invocate critici de nelegalitate şi netemeinicie, pe care contestatorii ar fi trebuit să le invoce în cadrul creat de art. 250 C. proc. pen., care vizează contestarea măsurilor asiguratorii. Deşi contestatorii critică o neargumentare de către instanţa de apel a concluziei nesurvenirii unor modificări, se observă că nici aceştia nu indică modificări relevante care ar fi intervenit după momentul dispunerii măsurilor asiguratorii şi nici nu invocă faptul că prin durată măsurile asiguratorii au depăşit limitele proporţionalităţii.

Înalta Curte nu împărtăşeşte punctul de vedere al contestatorilor, în sensul că încheierea contestată este nemotivată, putându-se vorbi cel mult despre o insuficientă motivare faţă de care nu se poate dispune o soluţie de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti în vederea reanalizării situaţiei măsurilor asiguratorii în baza dispoziţiilor art. 2502 C. proc. pen.. Chiar dacă s-ar reţine existenţa unei nemotivări, dispoziţiile art. 4251 C. proc. pen., care constituite dreptul comun în materia căii ordinare de atac a contestaţiei, prevede o singură ipoteză de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare, aceea a nerespectării dispoziţiilor privind citarea (alin. (7), pct. 2 lit. b), iar art. 2 din Protocolul 7 adiţional la Convenţie, referitor la asigurarea dublului grad de jurisdicţie, nu este incident, obiectul analizei neconstituindu-l acuzaţia în materie penală.

În plus, în raport cu motivul de contestaţie invocat de apărare, în sensul nemotivării încheierii contestate, precum şi în raport cu cel care se referă la faptul că s-au aplicat sechestre asiguratorii şi au fost menţinute fără ca organele judiciare să indice un temei din dreptul substanţial, întrucât contestatorii au calitatea de martori şi, în plus, nu s-ar fi aplicat dispoziţiile art. 118 C. proc. pen., aşa cum a fost cenzurat prin examenul de constituţionalitate operat prin decizia nr. 236/2020 pronunţată de Curtea Constituţională, care a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în textul de lege menţionat, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare este neconstituţională, Înalta Curte constată că prin decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015), Curtea Constituţională a stabilit că "sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând aşadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv."

De asemenea, prin decizia de recurs în interesul legii nr. 19/16.10.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 953 din 04/12/2017) s-a arătat că atât stabilirea unor drepturi de creanţă ale unor terţi, cât şi confiscarea sunt măsuri ce urmează a fi luate în cadrul unor proceduri separate, ulterioare, astfel încât procedura de instituire a sechestrului nu constituie o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 din Convenţie. Tot astfel, această procedură nu atinge nici problema de fond a unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, care fac obiectul procedurii principale, astfel încât litigiul privind instituirea unui sechestru nu intră nici în domeniul civil reglementat de art. 6 din Convenţie, care nu este aplicabil în speţă (CEDO. secţia a V-a, Decizia Dogmoch c. Germaniei, 8 septembrie 2006. 26.315/03)."

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine faptul că luarea unei măsuri asigurătorii nu echivalează cu formularea unei acuzaţii penale - în sensul în care această noţiune a fost definită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Decizia din 23 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Kamburov II împotriva Bulgariei (paragraful 22), ca "noţiune autonomă a Convenţiei", independent de conotaţia pe care o are în sistemele naţionale de drept ale statelor contractante - a fost menţionat de instanţa europeană şi în Cauza Arcuri contra Italiei, arătându-se că astfel de proceduri, prin care nu se urmăreşte stabilirea unui grad de vinovăţie raportat la o infracţiune săvârşită, au o natură preventivă, neputând constitui o acuzaţie în materie penală.

În continuare, Înalta Curte apreciază că incidenţa unei cauze de împiedicare a exercitării acţiunii penale sau a unui temei de excludere a unor mijloace de probă nu constituie chestiuni ce pot fi tranşate în acest cadru procesual, urmând ca asupra acestora să se pronunţe instanţa învestită cu soluţionarea apelurilor.

În ceea ce priveşte chestiunea încetării de drept a măsurii asigurătorii dispuse prin sentinţa penală apelată asupra imobilului proprietatea lui A. situat în str. x, sector 3 Bucureşti, Înalta Curte reţine următoarele: dezbaterile întemeiate pe art. 2502 C. proc. pen. au vizat generic, într-adevăr, măsurile asiguratorii dispuse în cauză, neexistând nicio menţiune în sensul restrângerii dezbaterilor cu privire la măsurile asiguratorii luate în faza de urmărire penală, instanţa de apel pronunţându-se exclusiv cu privire la acestea din urmă. Pe de altă parte, instanţa de apel nu a depăşit termenul de 1 an de zile, în care îi revine obligaţia de a se pronunţa cu privire la măsura asiguratorie luată prin sentinţa penală apelată, care se calculează de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021, prin care a fost introdus în C. proc. pen. art. 2502, şi chiar dacă acest termen ar fi fost depăşit, se constată că legislaţia procesual penală nu prevede o sancţiune similară celei reglementate în materia de măsuri preventive reglementată de art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., aceea a încetării de drept a măsurii în cauză. Urmează ca instanţa de apel să analizeze condiţiile aplicării art. 2502 C. proc. pen. şi în privinţa măsurii asiguratorii luate prin sentinţa penală.

În raport cu argumentele prezentate, Înalta Curte consideră că în mod corect prima instanţa a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii asigurătorii motiv pentru care, în baza art. 2502, raportat la art. 2501 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de contestatorii A., B., B. (senior), C. şi D., împotriva încheierii penale din 12 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 276 alin. (2) din C. proc. pen., vor fi obligaţi contestatorii la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de contestatorii A., B., B. (senior), C. şi D., împotriva încheierii penale din 12 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2018.

Obligă contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 25 mai 2021.