Falsification of service contracts to evade taxes: absorption of forgery charges into tax evasion and failure to establish conflict of interest due to absence of distinct material benefit

Deliberând asupra apelurilor de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 28 din 15 mai 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2019, s-a dispus astfel:

În baza art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., s-a încetat procesul penal faţă de inculpatul A., executor judecătoresc în cadrul B., sub aspectul comiterii infracţiunii de fals intelectual prev. şi ped. în art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 şi art. 5 C. pen. (pct. I din rechizitoriu).

În baza art. 16 lit. i) C. proc. pen., s-a încetat procesul penal faţă de acelaşi inculpat sub aspectul comiterii infracţiunii de uz de fals prev. şi ped. în art. 291 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 şi art. 5 C. pen. (pct. I din rechizitoriu).

În baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat sub aspectul comiterii infracţiunii de conflict de interese prev. şi ped. în art. 2531 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. (pct. I din rechizitoriu).

În baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., executor judecătoresc în cadrul B. sub aspectul comiterii infracţiunii de conflict de interese prev. şi ped. în art. 2531 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. (pct. I din rechizitoriu).

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat sub aspectul comiterii infracţiunii de folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane prev. şi ped. în art. 301 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 10 din Legea nr. 187/2012 (pct. II din rechizitoriu).

În baza art. 290 alin. (1) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 şi cu reţinerea art. 5 C. pen. (pct. I din rechizitoriu), a fost condamnată inculpata C., pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată la pedeapsa de:

- 3 luni închisoare

În baza art. 81 C. pen. 1968 s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatei pe un termen de încercare de 2 ani 3 luni stabilit conform art. 82 C. pen. 1968 şi s-a atras atenţia acesteia asupra consecinţelor prevăzute de art. 83 C. pen. 1968.

În baza art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., s-a încetat procesul penal faţă de aceeaşi inculpată, sub aspectul comiterii infracţiunii de complicitate la fals intelectual prev. şi ped. în art. 26 C. pen. din 1968 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. (pct. I din rechizitoriu).

În baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitată aceeaşi inculpată sub aspectul comiterii infracţiunii de complicitate la conflict de interese prev. şi ped. în art. 26 C. pen. din 1968 raportat la art. 2531 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. (pct. I din rechizitoriu).

În baza art. 290 alin. (1) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 şi cu reţinerea art. 5 C. pen. (pct. I din rechizitoriu), a fost condamnat inculpatul D., Cabinet avocat E., pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată la pedeapsa de:

- 3 luni închisoare

În baza art. 81 C. pen. 1968 s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 2 ani 3 luni stabilit conform art. 82 C. pen. 1968 şi atrage atenţia acestuia asupra consecinţelor prevăzute de art. 83 C. pen. 1968.

În baza art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., s-a încetat procesul penal faţă de acelaşi inculpat, sub aspectul comiterii infracţiunii de complicitate la fals intelectual prev. şi ped. în art. 26 C. pen. din 1968 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. (pct. I din rechizitoriu).

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus desfiinţarea următoarelor înscrisuri aflate în dosarul de urmărire penală:

- "Inventar al dosarelor de executare silită pentru anul 2004", nedatat, întocmit pe numele PFA C., F5/2956/2013, CUI x

- "Inventar al dosarelor de executare silită pentru anul 2005", nedatat, întocmit pe numele PFA C., F5/2956/2013, CUI x

- "Inventar al dosarelor de executare silită pentru anul 2006", nedatat, întocmit pe numele PFA C., F5/2956/2013, CUI x

- "Inventar al dosarelor de executare silită pentru anul 2007", nedatat, întocmit pe numele PFA C., F5/2956/2013, CUI x

- "Inventar al dosarelor de executare silită pentru anul 2008", nedatat, întocmit pe numele PFA D. F., F5/2959/2013, CUI x

- "Inventar al dosarelor de executare silită pentru anul 2009", nedatat, întocmit pe numele PFA D. F., F5/2959/2013, CUI x,

- "Inventar al dosarelor de executare silită pentru anul 2010", nedatat, întocmit pe numele PFA D. F., F5/2959/2013, CUI x

- "Inventar al dosarelor de executare silită pentru anul 2011", nedatat, întocmit pe numele PFA D. F., F5/2959/2013, CUI x,

- "Inventar al dosarelor de executare silită pentru anul 2012", nedatat, întocmit pe numele PFA D. F., F5/2959/2013, CUI x,

- "Inventar al dosarelor de executare silită pentru anul 2013", nedatat, întocmit pe numele PFA D. F., F5/2959/2013, CUI x

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., au fost obligaţi fiecare dintre inculpaţii C. şi D. F. la plata sumei de 1.000 RON în favoarea statului cu titlul de cheltuieli judiciare, iar în baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. restul cheltuielilor judiciare rămân în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Oradea a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea 249/P/2017 emis în data de 9 mai 2019 şi înregistrat pe rolul Curţii de Apel Oradea la data de 14 mai 2019, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:

1. A., executor judecătoresc în cadrul B., pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual prev. şi ped. în art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 şi art. 5 C. pen. (pct. I din rechizitoriu), conflict de interese prev. şi ped. în art. 2531 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. (pct. I din rechizitoriu) şi uz de fals prev. şi ped. în art. 291 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 şi art. 5 C. pen. (pct. I din rechizitoriu), cu aplicarea art. 33 lit. a) şi b) C. pen. din 1968 C. pen. şi art. 5 C. pen.

2. A., executor judecătoresc în cadrul B., pentru săvârşirea infracţiunilor de conflict de interese prev. şi ped. în art. 2531 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. (pct. I din rechizitoriu) şi folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane prev. şi ped. în art. 301 alin. (1) C. pen. (pct. II din rechizitoriu), cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 10 din Legea 187/2012;

3. C. pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la fals intelectual prev. şi ped. în art. 26 C. pen. din 1968 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. (pct. I din rechizitoriu), complicitate la conflict de interese prev. şi ped. în art. 26 C. pen. din 1968 raportat la art. 2531 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. (pct. I din rechizitoriu) şi fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. şi ped. în art. 290 alin. (1) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. (pct. I din rechizitoriu), cu aplicarea art. 33 lit. a) şi b) C. pen. din 1968 C. pen. şi art. 5 C. pen.

4. D. pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la fals intelectual prev. şi ped. în art. 26 C. pen. din 1968 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. (pct. I din rechizitoriu) şi fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. şi ped. în art. 290 alin. (1) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. (pct. I din rechizitoriu), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. din 1968 C. pen. şi art. 5 C. pen.

În fapt, în actul de sesizare s-a reţinut în esenţă că, inculpatul A., în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi în calitate de funcţionar public, ar fi atestat, în perioada 18.12.2013 - 20.12.2013, în mod necorespunzător adevărului, tot conţinutul contractului de prestări servicii încheiat între PFA C. şi B. în Oradea, respectiv tot conţinutul contractului de prestări servicii încheiat între PFA D. F. şi B. în Oradea, contracte ce s-ar constitui ca înscrisuri oficiale în accepţiunea art. 150 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 178 alin. (2) C. pen.. Acelaşi inculpat, în data de 27.12.2013, ar fi folosit cele două contracte întocmite în fals în contabilitatea B. ca documente justificative a înregistrării în jurnalul de încasări şi plăţi a plăţii efectuate. De asemenea, în sarcina sa s-a mai reţinut ca, în calitate de executor judecătoresc şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în numele B., ar fi încheiat contractul cu inculpata C., urmărind să asigure acesteia din urmă dobândirea sumei de 150.000 RON ca folos patrimonial.

În sarcina inculpatului A. s-a reţinut că, în calitate de executor judecătoresc şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, ar fi primit, semnat şi plătit în numele B. facturile seria x nr. x din data de 20.12.2013 şi nr. 2 din data de 23.12.2013 emise de către soţia sa, inculpata C., prin ordinul de plată nr. x din 27.12.2013, urmărind să asigure acesteia din urmă în mod efectiv dobândirea sumei de 150.000 RON ca folos patrimonial. De asemenea, în cazul acestui inculpat, s-a mai susţinut că, în calitate de executor judecătoresc şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în numele B., a primit şi semnat factura nr. x/28.12.2015 emisă de S.C. G. S.R.L. Sînmartin în calitate de furnizor pentru cumpărătoarea B., iar apoi a plătit la data de 29.12.15 suma de 15.000 RON din contul B. în contul S.C. G. S.R.L., prin aceste acţiuni inculpatul obţinând în mod direct un folos patrimonial pentru S.C. G. S.R.L. şi indirect pentru sine, fratele său H., mama sa I., în calitate de asociaţi, şi pentru soţia sa C., în calitate de administrator al acestei societăţi comerciale.

În sarcina inculpatei C. s-a reţinut fapta de a pune la dispoziţia inculpatului A. datele de identificare ale PFA C. cu ajutorul cărora inculpatul A., funcţionar public în sensul legii penale, a întocmit în mod necorespunzător adevărului întregul conţinut al contractului de prestări servicii încheiat între PFA C. şi B. şi de a semna la rubrica prestator contractul susmenţionat. De asemenea, s-a mai reţinut în sarcina sa ca, în perioada 18.12.2013 - 27.12.2013, ar fi pus la dispoziţia inculpatului A. datele de identificare ale PFA C. şi a semnat la rubrica prestator contractul nr. x datat 01.10.2013 şi a emis factura seria x nr. x din data de 20.12.2013 pentru suma de 75.000 RON şi factura nr. x din data de 23.12.2013 pentru suma de 75.000 RON, iar apoi a încasat în data de 27.12.2013 suma de 150.000 RON virată de inculpatul A.. Totodată, s-a reţinut ca inculpata C. a semnat înscrisurile indicate şi a atestat prin conţinutul lor că şi-ar fi executat obligaţiile contractuale prin inventarierea dosarelor execuţionale, aranjarea acestor dosare în ordine cronologică, sortarea dosarelor execuţionale şi aranjarea actelor de executare în ordinea emiterii, inserând la finalul fiecăruia faptul că se anexează tabelul dosarelor aferente anului corespunzător.

În sarcina inculpatului D. s-a reţinut fapta de a pune la dispoziţia inculpatului A. datele de identificare ale PFA D. F., cu ajutorul cărora inculpatul A., funcţionar public în sensul legii penale, a întocmit în mod necorespunzător adevărului întregul conţinut al contractului de prestări servicii încheiat între PFA D. F. şi B. şi de a semna la rubrica prestator contractul susmenţionat. De asemenea, în sarcina sa s-a reţinut fapta de a semna înscrisurile indicate şi de atesta prin conţinutul lor că şi-ar fi executat obligaţiile contractuale prin inventarierea dosarelor execuţionale, aranjarea acestor dosare în ordine cronologică, sortarea dosarelor execuţionale şi aranjarea actelor de executare în ordinea emiterii, inserând la finalul fiecăruia faptul că se anexează tabelul dosarelor aferente anului corespunzător.

În cursul urmăririi penale, inculpaţii A., A. şi C. s-au prevalat de dreptul la tăcere, iar inculpatul D. F. nu s-a prezentat la chemarea organelor judiciare.

Prin încheierea nr. 24/CP/2019 din 27.06.2010, au fost respinse cererile şi excepţiile formulate de către inculpaţi, iar în baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul emis la data de 9 mai 2019 în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, precum şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, privindu-i pe aceiaşi inculpaţi.

Această încheiere a rămas definitivă prin respingerea contestaţiei formulate de către inculpaţi prin încheierea nr. 435/24.09.2019 a ICCJ.

După începerea judecaţii, inculpaţii, fie personal - A. (declaraţie fila x fond), A. (declaraţie fila x fond) şi C. (declaraţie fila x), fie prin avocat ales - D. F., au solicitat judecarea pe baza procedurii de drept comun, susţinând ca acuzaţiile aduse sunt nefondate.

Examinând actele şi lucrările dosarului, prealabil verificării temeiniciei acuzaţiilor aduse prin rechizitoriu, instanţa de fond a apreciat că se impune stabilirea în cauză a legii penale mai favorabile, conform prevederilor art. 5 C. pen., în funcţie de aceasta urmând a fi analizate toate criticile invocate cu privire la existenţa faptelor şi întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor ce formează obiectul sesizării.

Ca urmare, având în vedere cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, şi realizând o comparare a prevederilor din ambele Coduri şi, respectiv, din legea specială, în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidentă în speţa dedusă judecăţii şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispoziţiilor sale, s-a constatat că legea penală mai favorabilă este, în cauză, cea anterioară, aceasta conducând, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpaţi.

Astfel, infracţiunea de fals intelectual de comiterea căreia este acuzat inculpatul A. în calitate de autor, respectiv inculpaţii C. şi D. F. în calitate de complici are acelaşi conţinut, cu excepţia condiţiilor de incriminare mai restrânse în cazul noului Cod vis a vis de subiectul activ, fără ca acestea să prezinte relevanţă în prezenta cauză. Regimul sancţionator al infracţiunii de fals intelectual este însă mai sever din perspectiva minimului special din noul C. pen., cu menţiunea că, în cazul formei continuate (reţinute doar în sarcina inculpatului A.) sancţionarea infracţiunii din ambele legi penale succesive prevede stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, precum şi posibilitatea aplicării unui spor facultativ, dacă se apreciază că maximul pedepsei este neîndestulător (mai mare potrivit art. 34 C. pen. 1969, decât cel stipulat de art. 36 C. pen.).

Infracţiunea de uz de fals imputată inculpatului A., al cărei conţinut se regăseşte în mod identic în cele două reglementări succesive, prezintă însă limite de pedeapsă mai mari în noul C. pen., atât în ceea ce priveşte minimul special, cât şi maximul special.

Infracţiunea de conflict de interese a suferit modificări succesive ale modului de incriminare (în prezent "Folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane"), sens în care s-a reţinut că această incriminare a fost introdusă de pct. 61 al art. I din Legea nr. 278 din 4 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 601 din 12 iulie 2006, art. 2531 C. pen. din 1969 prevăzând iniţial ca sancţiune închisoarea de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durata maximă.

Începând cu data de 01.02.2014, odată cu intrarea în vigoare a noului C. pen., incriminarea se regăseşte în art. 301 C. pen., care prevede ca sancţiune închisoarea de la 1 la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică pe o perioadă de 3 ani.

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015 s-a constatat că sintagma raport comercial din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) C. pen. este neconstituţională, deoarece nu mai este definită de legislaţia în vigoare, împrejurare ce o lipseşte de claritate şi previzibilitate şi care este de natură a împiedica determinarea exactă a conţinutului constitutiv al infracţiunii de conflict de interese.

În urma acestei decizii, prin Legea nr. 193/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 25 iulie 2017) s-au operat o serie de modificări ale normei de incriminare, modificări care au vizat:

- denumirea marginală a infracţiunii prevăzute de art. 301 C. pen., din "Conflictul de interese" în "Folosirea funcţiei pentru favorizarea unei persoane"

- elementul material al infracţiunii, fiind excluse din conţinutul incriminării atât ipotezele în care funcţionarul îndeplinea un act sau participa la luarea unei decizii prin care se crea un folos material pentru o persoană cu care se aflase în raporturi de muncă sau comerciale în ultimii 5 ani sau din partea căreia beneficiase de foloase de orice natură, cât şi modalitatea comiterii faptei prin "participarea la luarea unei decizii"

- alin. (2), care reglementează ipotezele în care dispoziţiile alin. (1) nu se aplică, fiind introdusă, alături de ipoteza de la lit. a) (când actul sau decizia se referă la emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative) şi ipoteza de la lit. b) (când actul sau decizia se referă la exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta).

Ţinând cont şi de tratamentul penal al pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului, de criteriile generale de individualizare a cuantumului pedepsei, dar şi a modalităţilor de suspendare condiţionată sau suspendare a executării pedepsei sub supraveghere, respectiv a condiţiilor de renunţare la aplicarea, amânarea aplicării sau suspendării executării din noul C. pen., instanţa de fond a reţinut că legea care, în ansamblul dispoziţiilor sale incidente în speţă, ar putea conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru inculpatul A. este legea penală anterioară, iar nu cea în vigoare.

Aceeaşi concluzie a rezultat şi în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii C. şi D. F., în sarcina cărora s-a reţinut forma complicităţii la comiterea infracţiunii de conflict de interese şi a infracţiunii de fals intelectual, dar şi săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătura privată în formă continuată al cărei regim sancţionator este mai favorabil în vechea reglementare atât raportat al limita minimă, cât şi la limita maximă a pedepsei.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., s-a constatat că doar infracţiunea de conflict de interese de la pct. I din rechizitoriu a fost comisă anterior intrării în vigoare a noului C. pen. şi necesită analiza incidenţei legii penale mai favorabile, concluzia fiind aceeaşi cu cea expusă mai sus în cazul inculpatului A. ţinând cont de minimul special mai ridicat din noua reglementare. Referitor la tratamentul pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului, în condiţiile în care cea de a doua infracţiune de conflict de interese ce face obiectul acuzaţiei la punctul II din rechizitoriu a fost săvârşită după data de 01.02.2014, instanţa de fond a constatat ca în mod corect s-a arătat în actul de sesizare că devin incidente dispoziţiile art. 38 alin. (1) C. pen., câtă vreme sunt realizate condiţiile prevăzute de art. 10 din Legea nr. 187/2012.

În consecinţă, având în vedere toate aceste aspecte, instanţa de fond a constatat că legea care conduce, în concret, la un rezultat mai blând pentru toţi inculpaţii este legea penală anterioară care, în ansamblul dispoziţiilor sale, raportat la condiţiile de incriminare şi de sancţionare a faptelor ce formează obiectul acuzaţiei penale, precum şi la instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a inculpaţilor, creează acestora o situaţie mai avantajoasă, motiv pentru care atât acuzaţiile aduse, cât şi apărările formulate vor fi analizate prin raportare la prevederile acesteia, ca lege penală mai favorabilă, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 C. pen.

Astfel, în ceea ce priveşte acuzaţiile formulate în cadrul punctului I din rechizitoriu, s-a constatat că B. a fost constituită prin contractul de asociere încheiat în data de 03.09.2007, modificat ulterior prin actul adiţional din 16.05.2011, conform cărora în cadrul acesteia îşi desfăşoară activitatea în calitate de executori judecătoreşti inculpatul A., inculpatul A., precum şi H., primul fiind tatăl ultimilor doi, aşa după cum reiese şi din fisele Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administraţia Bazelor de Date. Totodată, din aceeaşi bază de date rezultă că inculpatul A. este căsătorit cu inculpata C. din anul 2007.

Potrivit contractului de asociere mai susmenţionat şi a actului adiţional, B. nu are personalitate juridică, în temeiul disp. art. 41 din Statutul profesiei de executori judecătoreşti, executorii judecătoreşti au în continuare calitatea de persoană fizică autorizată şi au dreptul să-şi păstreze biroul individual. Membrii B. au dreptul să beneficieze de profitul rezultat din activitatea asocierii, conform cotelor de participare la înfiinţare, fiecare asociat având şi specimen de semnătură în bancă. Membrii B. au obligaţia să suporte din realizările asocierii cheltuielile aferente întreţinerii spaţiului în care îşi desfăşoară activitatea, iar întrucât fiecare membru asociat are calitatea de persoană fizică autorizată fiecare suportă individual impozitul pe venit, contribuţia de asigurări sociale şi contribuţia pentru pensii precum şi taxele datorate UNEJ şi CEJ Oradea. Împărţirea beneficiilor rezultate din venituri se face lunar pentru veniturile realizate în luna precedentă, între membrii asocierii, după deducerea cheltuielilor lunare. Asupra sumelor existente în contul asocierii dispune administratorul asocierii care este A.. În treburile curente privind administrarea asocierii, asociaţii decid în comun, dar deciziile privind activitatea curentă sunt luate de A..

În cursul anului 2013, membrii B. au luat decizia mutării sediului societăţii, efectuând demersurile necesare astfel încât, în data de 24.09.2013, a fost eliberat de către Curtea de Apel Oradea, la cererea executorului A., certificatul privitor la împrejurarea că, începând cu data de 01.10.2013, sediul B. va fi schimbat la noua adresă, respectiv Oradea, str. x.

În data de 11.12.2013, între inculpata C. şi inculpatul A., ambii având acelaşi domiciliu în loc. Cihei, nr. 210A, jud. Bihor, în calitate de comodanţi şi inculpata C. în calitate de comodatară, a fost încheiat contractul de comodat nr. 1, având ca obiect o cameră cu suprafaţa de 20 mp amplasată în imobilul locuinţă comună, în scopul de a servi ca "sediu cu activitate" pentru PFA C. pe termen nelimitat, începând cu data de 11.12.2013.

În data de 12.12.2013, a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului Bihor cererea inculpatei C. având ca obiect solicitarea autorizării funcţionării PFA C., astfel încât prin Rezoluţia nr. 22528 din data de 13.12.2013 a directorului ORC Bihor a fost admisă cererea şi s-a autorizat C. Persoană Fizică Autorizată cu sediul profesional în loc. Cihei nr. 201/A, jud. Bihor, la aceeaşi dată fiind atribuit codul unic de înregistrare.

În data de 16.12.2013 a fost emis certificatul constatator privind autorizarea funcţionării.

În data de 18.12.2013, a fost eliberat inculpatei Beiuşan acest certificat .

Exact în aceeaşi modalitate şi aproape concomitent s-a procedat şi în situaţia inculpatului D. (văr primar cu A. şi nepot al inculpatului A.). Astfel, în data de 12.12.2013 a fost încheiat contractul de comodat nr. 2 între inculpata C. domiciliată în loc. Cihei, nr. 201A, jud. Bihor în calitate de comodantă şi inculpatul D. în calitate de comodatar, obiectul contractului constând în suprafaţa de 20 mp, din imobilul situat în loc. Cihei, nr. 201A, jud. Bihor în scopul de a servi ca sediu profesional cu activitate de secretariat pentru PFA D. F., pe o perioadă nedeterminată . În data de 12.12.2013 a fost înregistrata la Oficiul Registrului Comerţului Bihor cererea inculpatului D. având ca obiect solicitarea autorizării funcţionării D., astfel încât prin Rezoluţia nr. 22524 din data de 13.12.2013 a directorului ORC Bihor a fost admisă cererea şi s-a autorizat D. Persoană Fizică Autorizată cu sediul profesional în loc. Cihei nr. 201/A, jud. Bihor, la aceeaşi dată fiind atribuit codul unic de înregistrare. În data de 16.12.2013 a fost emis certificatul constatator privind autorizarea funcţionării PFA, acesta fiind eliberat inculpatului D. la data de 18.12.2013.

În data de 20.12.2013, PFA C. şi PFA D. F. au emis către B.E.J. Beiuşan factura seria x nr. x pentru suma de 75.000 RON, respectiv factura seria x nr. x pentru suma de 75.000 RON .

În data de 23.12.2013, aceleaşi două PFA-uri au emis către B.E.J. Beiuşan două noi facturi pentru suma de câte 75.000 RON .

Ulterior, în data de 27.12.2013, în jurnalul de încasări şi plăţi a B., la poziţiile 3011 şi 3012, a fost înregistrată plata sumei de 150.000 RON în favoarea PFA C., respectiv 150.000 RON în favoarea PFA D. F., efectuate prin ordinele de plată nr. x şi 82 din 27.12.2013, ordine de plată ce au vizat achitarea sumelor indicate în facturi.

Facturile emise de către inculpaţii C. şi D. au fost semnate în numele B. de către inculpatul A., iar plata s-a efectuat în numele B. tot de către inculpatul A., prin ordinele de plată mai sus menţionate .

Din adresa B. rezultă că printre documentele justificative ce au stat la baza înregistrării în Jurnalul de încasări şi plăţi a B. a plăţilor efectuate în data de 27.12.2013 se regăsesc şi contractul de prestări servicii nr. x încheiat de către B., reprezentată de către executor A., cu PFA C., respectiv contractul de prestări servicii nr. x încheiat de către B., prin acelaşi reprezentant, cu D.

Ambele contracte stipulau ca şi obiect obligaţia prestatorilor de a "sorta toate dosarele execuţionale ale BEJ Beiuşan pentru perioada anilor 2004 - 2007, trierea acestora după ani şi după ultimul act de executare din dosar în vederea stabilirii termenului de casare, inventarierea dosarelor şi clasificarea acestora, inventarierea, clasarea şi numerotarea OP-urilor pentru perioada 2004 - 2007 şi identificarea şi clasarea facturilor care nu sunt cuprinse în dosare sau care au căzut cu ocazia schimbării sediului", termenul de execuţie stipulat fiind în perioada 01.10.2013 - 30.09.2014.

De asemenea, fiecare dintre cele două contracte menţionau că preţul serviciilor este de câte 150.000 RON, plata se va efectua eşalonat, iar prestatorii aveau obligaţia de a "elabora rapoarte de activitate periodice".

Rubrica cu termenele de plată şi cuantumul plăţilor parţiale nu a fost completată.

Data indicată ca fiind cea a încheierii ambelor contracte este 01.10.2013, adică anterior înregistrării şi autorizării PFA C. şi D.

Aşa după cum reiese din ordinele de plată mai sus menţionate, nu a fost vorba de o plată eşalonată, ci de una globală anticipată (conform apărărilor inculpaţilor) şi nici nu a fost întocmit vreun raport de activitate sau alt înscris care să ateste prestarea parţială a serviciilor contractate, anterior efectuării plăţii integrale.

Referitor la cuantumul sumei reprezentând plata serviciilor de sortare, triere, inventariere, etc. a dosarelor execuţionale, instanţa de fond a subliniat că salariul lunar brut al secretarelor B. era de 2112 RON, inclusiv al martorei J., persoană cu studii superioare, ceea ce înseamnă, la un calcul simplu, că inculpata C. a fost remunerată pentru activitatea sa cu salariul anual brut cumulat a circa 6 secretare din cadrul B.. Dacă se are în vedere şi suma achitată inculpatului D., rezultă că BEJ Beiuşan a achitat pentru activitatea de sortare, triere, inventariere, pretins a fi fost efectuată pe durata unui an, echivalentul cumulat al salariilor brute anuale a 12 secretare cu pregătirea specifică domeniului executorilor judecătoreşti, secretare cărora le incumbau, de altfel, tocmai obligaţiile specifice păstrării arhivei prevăzută de art. 92 alin. (2) din Ordinul 210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti.

Instanţa de fond a mai constatat că, potrivit bazei de date Revisal-ANAF, inculpatul D. F. a prestat, concomitent cu serviciile de sortare/triere/inventariere, etc. a dosarelor execuţionale, şi activitatea de agent procedural, începând cu data de 15.05.2014, în cadrul aceleaşi B., doar că, pentru această din urmă activitate, a fost remunerat cu suma de 488 RON brut lunar, adică de 25 de ori mai puţin.

Raportat la conţinutul şi clauzele exprese contractuale mai sus menţionate, instanţa de fond a constatat că s-a solicitat şi B. a prezentat în cursul urmăririi penale o serie de înscrisuri - inventare ale dosarelor de executare silită, emise de către PFA C., respectiv PFA D. F., nedatate şi fără a purta vreo dovadă de înregistrare la BEJ Beiuşan, semnate de către cei doi inculpaţi, ce atestă prin conţinutul lor că PFA C., respectiv D. şi-ar fi executat obligaţiile contractuale şi s-ar fi procedat la inventarierea dosarelor execuţionale corespunzătoare fiecărui an calendaristic, prin aranjarea acestor dosare în ordine cronologică, prin sortarea dosarelor execuţionale şi aranjarea actelor de executare în ordinea emiterii, la finalul fiecărui înscris fiind inserată menţiunea că se anexează tabelul dosarelor aferente anului corespunzător.

În cursul urmăririi penale, raport la această stare de fapt, reţinându-se că nu au fost prestate serviciile mai sus descrise şi că atât contractele de prestări servicii cât şi înscrisurile intitulate "Inventare" au fost întocmite doar pentru a putea justifica cheltuielile fictive vizând achiziţia de către B. a acelor servicii, în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor către stat, procurorul a formulat împotriva inculpaţilor A. şi A. în calitate de coautori şi C. şi D. în calitate de complici acuzaţia comiterii infracţiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen. stabilindu-se ca prejudiciu total adus bugetului de stat suma de 88.207 RON, reprezentând atât debit principal cât şi accesorii.

Întrucât inculpaţii au reparat prejudiciul stabilit, prin actul de sesizare a instanţei s-a dispus în baza art. 315 alin. 1it. b C. proc. pen. raportat la art. 10 din Legea nr. 241/2005 clasarea cauzei faţă de aceştia sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune.

Împotriva acestei dispoziţii, nici inculpaţii şi nici partea civilă nu a formulat plângere în temeiul art. 340 C. proc. pen.

Însă, în cursul judecăţii la instanţa de fond, inculpaţii au contestat în mod expres, în declaraţiile date, atât comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, cât mai ales starea de fapt descrisă de către procuror ca şi conţinut obiectiv al acestei infracţiuni. Astfel, inculpatul A. a susţinut explicit că plata sumei reprezentând prejudiciu a fost efectuată nu ca şi o consecinţă a recunoaşterii acuzaţiilor aduse şi a stării de fapt descrise de către procuror, ci "ca urmare a dorinţei mele de a evita ca cei doi, respectiv C. şi D. să fie acuzaţi de evaziune fiscală şi ei alături de mine, în condiţiile în care, practic, le-am cerut şi mi-au acordat ajutorul. Acesta a fost motivul pentru care am decis să plătesc prejudiciul pretins de către ANAF deşi nu m-am considerat vinovat de comiterea infracţiunii de evaziune. Totodată, nu am dorit să las să curgă penalităţi la sumele pretinse de ANAF" . O poziţie asemănătoare a fost expusă şi de către inculpatul A. "iniţiativa plăţii acelui prejudiciu reţinut a aparţinut soţiei mele, care, văzând ce turnură iau lucrurile, sfătuită fiind şi de avocat, a decis să achite acele sume, însă nici atunci şi nici acum nu consider că am comis infracţiunea de evaziune fiscală."

De asemenea, inculpaţii au susţinut că atât activitatea desfăşurată de către inculpaţii C. şi D., cât şi plăţile către PFA-urile celor doi au avut un caracter real.

Astfel, inculpatul A. a arătat că "la sfârşitul lui septembrie sau luna octombrie, a fost mutat sediul societăţii de executori Beiuşan şi, în acest context, dat fiind că personalul angajat nu era suficient pentru activitatea de arhivare, aranjare, ordonare a unui volum consistent de documente, aferent unei perioade de circa 10 ani de activitate, am înţeles să contractez serviciile altor persoane. În acest context am luat legătura cu cele două persoane, respectiv cu nora mea şi cu D.. Aceste persoane nu au fost alese la întâmplare, vis-a-vis de faptul că dosarele de executare silită sunt confidenţiale, astfel că nu puteam alege pe oricine. Am discutat cu ele despre ce urmează să facă. M-am interesat totodată despre forma în care aş putea să contractez aceste servicii şi le-am cerut să înfiinţeze aceste PFA-uri…În ceea ce priveşte activitatea celor două persoane, aceasta a început după ce le-am efectuat plata, mai precis din luna ianuarie 2014" .

Inculpatul A. a susţinut că "ştiu că tatăl meu a discutat cu cei doi despre îndatoririle ce le-ar fi revenit însă nu pot spune când anume au avut loc aceste discuţii. Ştiu doar că au fost la sfârşitul anului 2013, fără a putea preciza dacă în octombrie, noiembrie sau decembrie. După ce au discutat despre ce avea de făcut, în următorul an, atât soţia mea cât şi D. au venit la birou aproape zilnic pentru a realiza activităţile pentru care au fost contractaţi. În anii 2013-2014 soţia mea a muncit efectiv la noi la birou, desfăşurând efectiv activitatea de sortare şi arhivare, în podul clădirii, unde se află arhiva".

De asemenea, inculpata C. a declarat că "a fost reală prestarea activităţii de inventariere dosare de executare silită, de aranjare a dosarelor, de sortare şi aranjare a actelor de executare. În fapt, acesta s-a desfăşurat în podul imobilului unde s-a mutat sediul societăţii Beiuşan. Această activitate a debutat la începutul anului 2014 şi a continuat până la sfârşitul anului 2014".

Martora J., a arătat la rândul ei că "ştiu că cei doi au lucrat la biroul executorilor în pod, unde era păstrată arhiva…Eu îmi aduc aminte că atât C. cât şi D. au fost la sediul biroului după ce ne- am mutat în noua locaţie şi au discutat cu A. despre organizarea arhivei. Nu am fost de faţă la acele discuţii. Ulterior, A. mi-a spus că cei doi se vor ocupa de arhivă. Cred că cei doi au început lucrul la începutul anului 2014 şi a durat câteva luni bune" .

Instanţa de fond a constatat că această martoră avea calitatea de secretară în cadrul B., atât în cursul anilor 2013-2014, cât şi în prezent, astfel încât relaţia sa de angajat/angajator în raport cu inculpaţii A. şi A. poate fi în măsură să circumstanţieze obiectivitatea şi veridicitatea afirmaţiilor sale.

În acest context, ţinând cont şi de atribuţiile sale în acest birou de executori judecătoreşti (inculpatul A. a arătat că "menţionez că în fiecare zi, nouă, membrilor societăţii, ne sunt aduse dimineaţa, de către secretarele angajate, o serie de înscrisuri spre semnare"), instanţa de fons a reţinut împrejurarea că martora s-a rezumat la a confirma lapidar că inculpaţii C. şi D. ar fi lucrat la arhiva B., fără a fi în măsură să relateze amănunte concrete privitoare la această împrejurare ce ar fi trebuit reflectate în înscrisurile vizând în mod direct activitatea celor doi, activitate de care, conform art. 63 alin. (3) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti şi art. 92 alin. (2) din Ordinul 210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000, ar fi trebuit să fie în mod special preocupată.

Astfel, prezentându-i-se contractele de prestări servicii ce fac obiectul acuzaţiilor, inventarele, tabelele, etc., martora a afirmat "nu ştiu cine le-a întocmit sau în ce condiţii" şi că "nu le-am văzut anterior prezentării mele la urmărire penală".

Ca atare, apreciind declaraţia martorei ca fiind subiectivă, instanţa de fond a reţinut că afirmaţia acesteia referitoare la prezenţa inculpatei C., nora inculpatului A., respectiv soţia inculpatului A., în podul imobilului sediului B., timp de mai multe luni, în scopul sortării, inventarierii, trierii, clasificării dosarelor execuţionale aparţinând B., nu poate servi la stabilirea adevărului în cauză.

Aceeaşi concluzie a fost reţinută şi referitor la afirmaţia martorei în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată de către inculpatul D., la rândul lui rudă apropiată a membrilor B., respectiv nepot al inculpatului A. şi văr primar al inculpatului A.

Pe de altă parte, s-a apreciat că acest aparent deficit de informaţii relativ la activitatea inculpaţilor C. şi D. nu este specific doar secretarei biroului de executori judecătoreşti, ci se regăseşte şi în cazul inculpatului A. care a declarat că "menţionez că eu nu am fost implicat şi nu ştiu exact ce a făcut" (soţia sa).

Instanţa de fond a constatat caracterul neverosimil al unei astfel de situaţii în care soţul executor judecătoresc să nu cunoască niciun fel de amănunte despre activitatea desfăşurată timp de 12 luni, de către soţia sa, chiar în cadrul societăţii al cărei membru este, activitate ce face obiectul unei obligaţii expres prevăzute de lege, şi anume, conservarea arhivei activităţii executorilor judecătoreşti - art. 65 din Legea nr. 188/2000.

De altfel, informaţiile inculpatului A. raportat la activitatea prestată de către soţia şi vărul său la sediul B. nu sunt doar precare, ci şi contradictorii cu cele relatate de către martora J., având în vedere că primul susţine că debutul activităţii a fost "la sfârşitul anului 2013, fără a putea preciza dacă în octombrie, noiembrie sau decembrie", pe când martora susţine că activitatea ar fi început în 2014.

Inculpatul A. a mai susţinut că indicarea datei de 01.10.2013 în cuprinsul celor două contracte de prestări servicii este o simplă eroare materială ce nu poate releva vreo intenţie frauduloasă din partea contractanţilor.

Instanţa de fond a reţinut că, în mod obişnuit, eroarea materială are natura unei menţiuni greşite cuprinsă într-un înscris. Evidenţierea erorii materiale se realizează prin compararea a ceea ce a fost consemnat greşit cu datele din chiar conţinutul actului în care s-a strecurat eroarea materială.

Or, în prezenta cauză, data de 01.10.2013 stipulată ca dată a încheierii ambelor contracte de prestări servicii între PFA C. şi PFA D. este în vădită concordanţă cu restul conţinutului acestor contracte. Astfel, aceeaşi dată de 01.10.2013 este menţionată ca şi dată de început a perioadei pentru care sunt încheiate ambele contracte şi respectă de asemenea perioada de 1 an pe care se menţionează în aceleaşi două contracte că ar trebui executate obligaţiile părţilor.

Cu alte cuvinte, dacă data încheierii contractelor ar fi fost rezultatul unei simple greşeli, această greşeală nu ar fi trebuit să se regăsească şi în data începerii executării contractelor, precum şi în perioada stabilită ca dată a executării obligaţiilor contractuale în două înscrisuri distincte.

Prin urmare, instanţa de fond a reţinut că indicarea zilei încheierii contractelor de prestări servicii nu a fost rezultatul unei erori materiale ci reflectă, în realitate, alături de toate celelalte elemente de fapt descrise, modalitatea frauduloasă în care a fost concepută de către inculpaţi o soluţie pentru a diminua cuantumul obligaţiilor către bugetul de stat pe care urma să le achite B. aferent anului fiscal 2013. S-a reţinut în acest sens, ca fiind relevantă, declaraţia inculpatului A.:

"banii achitaţi prin acel ordin de plată nu au provenit din fonduri publice ci au reprezentat profitul nostru realizat de noi în cadrul societăţii.

Astfel, constatând că veniturile brute realizate de către BEJ Beiuşan în anul fiscal 2013 (2.153.492 RON - fila x up) sunt într-un cuantum semnificativ mai mare decât cele din anul 2012 (903.595 RON - fila x up) şi, pe cale de consecinţă, şi obligaţiile fiscale urmau să sporească în mod proporţional, inculpaţii A. şi A. au pus în executare decizia de a înregistra în evidenţa contabilă a B. operaţiuni fictive în scopul diminuării obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat al statului pentru anul 2013, cooptând în acest scop persoane foarte apropiate în această acţiune, respectiv pe nora/sotia-C. şi nepotul/vărul primar-D..

Împrejurarea că inculpaţii A. şi A. au urmărit acest scop se deduce inclusiv din faptul că au decis să nu înregistreze cele două plăţi de câte 150.000 RON cu titlu de cheltuieli anticipate în contul 471 "Cheltuieli în avans", caz în care înregistrarea s-ar fi reflectat proporţional atât în ceea ce priveşte situaţia financiară aferentă anului 2013, cât mai ales celei din următorul an fiscal.

Astfel, potrivit pct. 207 din Anexa I a Ordinului nr. 3055/2009 a Ministerului Finanţelor Publice pentru aprobarea Reglementărilor Contabile, cheltuielile efectuate şi veniturile realizate în exerciţiul financiar curent, dar care privesc exerciţiile financiare următoare, se înregistrează distinct în contabilitate, la cheltuieli în avans sau venituri în avans, după caz. Şi, mai departe, cu ajutorul contului 471 "Cheltuieli înregistrate în avans" se ţine evidenţa cheltuielilor efectuate în avans care urmează a se suporta eşalonat pe cheltuieli, pe baza unui scadenţar, în perioadele/exerciţiile financiare viitoare.

Or, conform raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 02.05.2018, prin înregistrarea operaţiunilor fictive, au fost diminuate doar obligaţiile fiscale datorate bugetului general consolidat al statului pentru anul 2013.

Ca atare, pe baza ansamblului probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut că, în vederea realizării scopului urmărit, inculpatul A. a cerut celor doi inculpaţi "să înfiinţeze aceste PFA-uri", a procurat datele de identificare a PFA de la ORC Bihor prin intermediul contabilei B., întâmplător contabilă şi a aceloraşi două PFA-uri, a redactat cele două contracte: contractul de prestări servicii nr. x datat 01.10.2013 încheiat între PFA C. şi B., şi contractul de prestări servicii (fără nr. ) datat 01.10.2013 încheiat între PFA D. F. şi B., atestând în mod necorespunzător adevărului tot conţinutul acestor înscrisuri. Cele două contracte au fost redactate pentru a sta la baza evidenţierii în documentele contabile ale B. a unor operaţiuni fictive de prestări servicii urmărindu-se sustragerea de la plata obligaţiilor către stat.

S-a apreciat ca fiind irelevantă apărarea inculpatului A. care, cu ocazia audierii în instanţă, a învederat împrejurarea că "aceste contracte nu erau necesare ad probationem, înţelegerea fiind încheiată anterior".

Astfel, s-a reţinut că deşi forma scrisă a contractelor nu era într-adevăr necesară, redactarea şi folosirea acestora ca documente justificative în contabilitatea B. este de natură să le confere relevanţa prevăzută de Legea nr. 241/2005. În realitate, tocmai caracterul fictiv a convenţiilor, precum şi a prestării serviciilor descrise, i-a determinat pe inculpaţi să dea o formă scrisă pretinselor convenţii, falsificând aceste contracte cu complicitatea inculpaţilor C. şi D., ce le-au semnat, cunoscând scopul urmărit de către inculpatul A.

Inculpaţii C. şi D. au mai invocat în apărarea lor împrejurarea că nu ar fi pus la dispoziţia inculpatului A. elementele de identificare ale PFA, aşa cum se susţine în rechizitoriu, acestea fiind în realitate preluate de la ORC Bihor, la cererea inculpatului A., de către contabila sa.

Nici această apărare nu a fost luată în considerare, câtă vreme ansamblul probator administrat în cauză dovedeşte că aceştia au cunoscut ceea ce urmăreşte inculpatul A. şi au acceptat să îl ajute în modalitatea asumării procedurii de autorizare a unor PFA-uri, precum şi în modalitatea semnării ulterioare a contractelor.

O altă apărare formulată de către inculpaţi este aceea a lipsei de tipicitate a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată arătând că, raportat la data comiterii infracţiunii, textul în vigoare al art. 290 C. pen. 1968, spre deosebire de textul art. 322 din Noul C. pen., nu făcea trimitere în ceea ce priveşte modalitatea de falsificare decât la art. 288 din acelaşi Cod.

Instanţa de fond a înlăturat şi această apărare şi a constatat că, deşi această chestiune a făcut, într-adevăr, în trecut obiectul unei jurisprudenţe neunitare, instanţa supremă, prin decizia penală nr. 2696/12.07.2011 a decis că contrafacerea scrierii înseamnă şi o imitare prin reproducerea conţinutului obişnuit al înscrisului falsificat, fără o astfel de reproducere a conţinutului înscrisul fals neputând avea aparenţa unui înscris adevărat.

Aşadar, contrafacerea scrierii înseamnă şi plăsmuirea, respectiv confecţionarea unui înscris similar cu cel care trebuia să conţină menţiuni adevărate, deoarece o condiţie a existenţei infracţiunii prevăzute în art. 290 C. pen. 1969 este ca înscrisul falsificat să fie susceptibil de a produce consecinţe juridice în cazul când ar fi folosit, cerinţă care este îndeplinită din moment ce înscrisul falsificat are doar aparent însuşirile şi conţinutul unui înscris adevărat, ce ar putea, prin folosire, să producă aceleaşi efecte ca şi acesta din urmă.

Or, în prezenta cauză, aceste contracte întocmite în fals au fost folosite de către inculpatul A. în contabilitatea B. ca documente justificative pentru înregistrarea în jurnalul de încasări şi plăţi a plăţii efectuate de către inculpatul A. în baza facturilor emise de către inculpaţii C. şi D.

În cursul urmăririi penale, inculpaţii au invocat incidenţa Deciziei nr. 21/2017, pronunţată în recurs în interesul legii, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, arătând că contractele, facturile şi înscrisurile sub semnătură privată care au fost falsificate în considerarea săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală fac parte din elementul material al infracţiunii prev. şi ped. în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Însă, procurorul a subliniat că, în cauza de faţă, doar folosirea documentelor fiscale constând în facturi şi chitanţe fiscale falsificate pentru evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a unor cheltuieli sau operaţiuni fictive în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale intră în conţinutul infracţiunii de evaziune fiscală.

Instanţa de fond a constatat, în primul rând că, soluţia de clasare din rechizitoriu a avut ca temei Legea nr. 241/2005 în vigoare în decembrie 2013, dată la care era în vigoare art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, raportat la art. 289 din C. pen. 1969.

Ca atare, analiza conţinutului infracţiunii de evaziune şi eventuala includere în acest conţinut a infracţiunii de fals intelectual având ca obiect contractele de prestări servicii din prezenta cauză trebuie realizată în raport de dispozitivul şi considerentele Deciziei nr. 4 din data de 21 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Astfel, prin decizia mai sus menţionată, s-a statuat că "omisiunea, totală sau parţială, ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor economice efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, nefiind incidente dispoziţiile art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, raportat la art. 289 din C. pen. din 1969, aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală."

În considerentele deciziei menţionate s-a arătat că analiza comparată a elementelor componente ale infracţiunilor de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, şi infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare raportat la art. 290 C. pen. 1969, a condus la concluzia că toate aceste elemente se suprapun în sensul că actele la care se referă ultimul text de lege se regăsesc în cele două modalităţi de eludare a obligaţiilor fiscale incriminate în cadrul primei infracţiuni de evaziune fiscală.

În prezenta cauză, acuzaţia falsificării contractelor de prestări servicii a fost încadrată în textul art. 289 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen.. Instanţa de fond a considerat că lămurirea cauzei nu este interdependentă de stabilirea încadrării juridice în textul amintit sau în art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 (text abrogat prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., începând cu 1 feb 2014), câtă vreme în situaţia în care devine aplicabilă Decizia nr. 4/2008 a ICCJ, acţiunea de falsificare va fi absorbită în conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală.

Ca atare, procedând la verificarea noţiunii de "alte documente legale", instanţa de fond a constatat că aceasta este definită în art. 2 lit. c) din Legea nr. 241/2005 ca fiind documentele prevăzute de Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Codul vamal, Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, de reglementările elaborate pentru punerea în aplicare a acestora.

Pe de altă parte, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.

Chiar dacă, în mod curent, facturile şi chitanţele sunt înscrisuri care dobândesc în condiţiile menţionate anterior calitatea de documente justificative, s-a constatat că, atâta vreme cât şi un contract poate sta (şi a stat în cauza de faţă) la baza înregistrării în contabilitate a operaţiunii economico-financiare a contractării serviciilor pretinse, acesta poate dobândi calitatea de document justificativ.

În acest sens este pct. 7 din Normele Generale de întocmire şi utilizare a documentelor financiar-contabile din Anexa 1 a Ordinului Nr. 2634/2015 din 5 noiembrie 2015 al Ministrului Finanţelor Publice "în cazul în care documentele se referă la cheltuieli pentru prestări de servicii efectuate de persoane fizice impuse pe bază de norme de venit, pentru a fi înregistrate în contabilitate, acestea trebuie să aibă la bază contracte sau convenţii civile, încheiate în acest scop, precum şi documentul prin care se face dovada plăţii (dispoziţie de plată/încasare, chitanţă, ordin de plată, după caz)".

De altfel, în considerentele Deciziei nr. 21/2017 pronunţată de către ÎCCJ în Completul competent sa judece recursul în interesul legii, instanţa supremă a menţionat facturile şi chitanţele doar cu caracter exemplificativ - "unele dintre cele mai utilizate documente justificativ- contabile sunt factura, respectiv chitanţa" - fără ca enumerarea să fi avut un caracter limitativ.

Ca atare, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului A. de fi atestat, în perioada 18.12.2013 - 20.12.2013, în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi în calitate de funcţionar public, în mod necorespunzător adevărului tot conţinutul contractului de prestări servicii nr. x datat 01.10.2013, încheiat în Oradea între PFA C. şi B., precum şi tot conţinutul contractului de prestări servicii datat 01.10.2013, încheiat în Oradea între PFA D. F. şi B., precum şi fapta aceluiaşi inculpat de a fi folosit în data de 27.12.2013 cele două contracte întocmite în fals în contabilitatea B. ca documente justificative a înregistrării în jurnalul de încasări şi plăţi realizează elementele constitutive ale infracţiunilor de fals intelectual şi uz de fals, însă acestea nu sunt decât acţiuni absorbite în conţinutul complex al infracţiunii de evaziune comise cu aceeaşi ocazie, dar faţă de care procurorul a dispus o soluţie de clasare în condiţiile existenţei unei cauze de nepedepsire.

Acelaşi raţionament devine incident şi în ceea ce priveşte fapta inculpatei C. de a pune la dispoziţia inculpatului A. datele de identificare ale PFA C. cu ajutorul cărora inculpatul A., funcţionar public în sensul legii penale, a întocmit în mod necorespunzător adevărului întregul conţinut al contractului de prestări servicii încheiat între PFA C. şi B. şi de a semna la rubrica prestator contractul susmenţionat, precum şi fapta inculpatului D. F. de a fi pus la dispoziţia inculpatului A. datele de identificare ale PFA D. F., cu ajutorul cărora inculpatul A., funcţionar public în sensul legii penale, a întocmit în mod necorespunzător adevărului întregul conţinut al contractului de prestări servicii încheiat între PFA D. F. şi B. şi de a semna la rubrica prestator contractul susmenţionat.

Astfel cum s-a arătat, cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 şi art. 5 C. pen., în forma autoratului pentru inculpaţii A. şi A., respectiv a complicităţii pentru inculpaţii C. şi D. F., prin rechizitoriu s-a dispus clasarea cauzei în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., reţinându-se incidenţa art. 10 din Legea nr. 241/2005 vizând achitarea prejudiciului.

Instanţa de fond a apreciat că soluţia procurorului poate fi reţinută ca temei al constatării autorităţii de lucru judecat şi impediment pentru exercitarea acţiunii penale conform art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., reţinând următoarele:

Textul art. 6 C. proc. pen., ce consacră principiul non bis in idem şi care stipulează în mod expres că nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică trebuie interpretat în conformitate cu jurisprudenţa CEDO ce a statuat în mod repetat că autorităţile pot aplica o singură dată o sancţiune cu caracter penal în sensul Convenţiei europene, indiferent dacă…sancţiunea este aplicată de către o autoritate judiciară sau administrativă (cauza Franz Fischer c. Austriei).

De asemenea, orientarea jurisprudenţei CJUE este similară, aceasta subliniind că prin hotărâre definitivă trebuie să se înţeleagă nu doar hotărârile judecătoreşti ci şi actele altor autorităţi judiciare prin care se soluţionează acţiunea penală. În mod expres s-a menţionat situaţia procedurilor urmate de stingerea acţiunii penale prin care Ministerul Public dintr-un stat membru încetează urmărirea penală după ce persoana învinuită a îndeplinit anumite condiţii şi, chiar dacă, această procedură nu implică vreo intervenţie din partea instanţei judecătoreşti.

În urmărirea penală efectuată în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, finalizată în ceea ce priveşte acuzaţia comiterii infracţiunii de evaziune de către cei patru inculpaţi poate fi calificată ca un veritabil proces penal având ca obiect o acuzaţie penală în sensul autonom dezvoltat în jurisprudenţa CEDO (hotărârea din 27 februarie 1980, în cauza Deweer c. Belgiei, parag. 42 - 48; hotărârea din 20 octombrie 1997, în cauza Serves c. Franţei, parag. 42; hotărârea din 15 iulie 1982, în cauza Eckle c. Germaniei, parag. 73).

Instanţa de fond a constatat că, prin neexercitarea căii de atac prevăzute de lege de către inculpaţi sau partea civilă, soluţia procurorului de netrimitere în judecata, întruneşte condiţiile unei "hotărâri penale definitive" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea art. 4 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (CEDO, Zolotoukhine c. Rusiei, hotărârea din 10 februarie 2009, parag. 107 şi 108), precum şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene (cauza M., hotărârea din 5 iunie 2014, C-398/12, parag. 27 - 42), deoarece:

- există o soluţie de netrimitere în judecată prin care procurorul s-a pronunţat asupra fondului cauzei, constatând existenţa cauzei de nepedepsire prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 în vigoare la data comiterii infracţiunii de evaziune, impediment la punerea în mişcare a acţiunii penale;

- nu mai există niciun remediu de drept comun disponibil pentru atacarea soluţiei procurorului în condiţiile în care părţile nu au uzat de posibilitatea prevăzută de art. 340 C. proc. pen.

- posibilitatea redeschiderii urmăririi penale are caracter excepţional, fiind condiţionată de apariţia unor fapte sau împrejurări noi.

În privinţa acestei din urmă condiţii, CEDO a arătat că existenţa unor remedii extraordinare cum ar fi cel al redeschiderii procedurii nu pot fi avute în vedere pentru analiza caracterului definitiv al hotărârii, acest caracter nedepinzând de utilizarea lor în viitor (Zolotoukhine c. Rusiei, hotărârea din 10 februarie 2009, parag. 108).

De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în cauza M. că textul art. 54 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania şi Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen (Luxemburg) la 19 iunie 1990, trebuie interpretat în sensul că o ordonanţă de netrimitere în judecată care împiedică, în statul contractant în care a fost dată această ordonanţă, o nouă urmărire penală pentru aceleaşi fapte împotriva persoanei care a beneficiat de ordonanţa respectivă, cu excepţia cazului în care intervin noi probe împotriva acestei persoane, trebuie considerată ca fiind o hotărâre definitivă, în sensul acestui articol, care împiedică desfăşurarea unei noi urmăriri penale împotriva aceleiaşi persoane pentru aceleaşi fapte într-un alt stat contractant.

Prin urmare, reţinând că, în interpretarea dată art. 6 C. proc. pen. de jurisprudenţa CEDO şi CJUE, dispoziţia de clasare a procurorului întruneşte condiţiile investirii sale cu autoritatea de lucru judecat, instanţa de fond a constatat incidenta autorităţii de lucru judecat, dispunând o soluţie de încetare a procesului penal sub aspectul comiterii infracţiunilor de fals intelectual în forma autoratului imputată inculpatului A., respectiv în forma complicităţii imputate inculpaţilor C. şi D. F., precum şi sub aspectul comiterii infracţiunii de uz de fals prev. de art. 291 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 şi art. 5 C. pen. imputată inculpatului A..

În ceea ce priveşte acuzaţia de comitere a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 şi art. 5 C. pen. având ca obiect înscrisurile denumite "Inventare" (aflate la filele x vol. I up) imputată inculpaţilor C. şi D. F., instanţa de fond a constatat că, în cursul urmăririi penale în prezenta cauză, procurorul a solicitat B. depunerea documentelor justificative care au stat la baza înregistrărilor în actele contabile a plăţilor efectuate către inculpata C. .

Întrucât aceste înscrisuri nu au fost comunicate decât sub forma unor copii nesemnate pentru conformitate, prin ordonanţa din 10.11.2017 s-a dispus predarea de îndată a înscrisurilor enumerate.

În data de 15.12.2017, conform procesului-verbal întocmit cu această ocazie, au fost predate şi "Inventarele dosarelor execuţionale pentru anii 2004 - 2005 - 2006 - 2007 - în original".

Aceste înscrisuri atestă prin conţinutul lor că inculpaţii C. şi D. F. şi-ar fi executat obligaţiile contractuale specificate în contractele de prestări servicii încheiate cu B. în data de 01.10.2013 prin inventarierea dosarelor execuţionale corespunzătoare fiecărui an calendaristic, prin aranjarea acestor dosare în ordine cronologică, prin sortarea dosarelor execuţionale şi aranjarea actelor de executare în ordinea emiterii.

Instanţa de fond a reţinut ca fiind dovedit caracterul fals al acestor contracte, precum şi caracterul fictiv al pretinselor activităţi prestate în baza lor, inclusiv desfăşurarea acţiunilor de inventariere, sortare, triere, etc. dosare execuţionale.

S-a constatat că aceste înscrisuri au fost redactate şi semnate de către inculpaţii C. şi D. F. pentru a ascunde săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală comisă de către inculpaţii A. şi A. şi a da aparenţă de veridicitate activităţii care trebuia să facă obiectul contractelor de prestări servicii încheiat cu B., înscrisuri pe care ulterior le-au predat B..

În lipsa oricăror menţiuni vizând data întocmirii lor sau a vreunei date de înregistrare la B., s-a reţinut că data comiterii infracţiunilor este aceeaşi cu cea a contractelor de prestări servicii, respectiv 18.12.2013 - 20.12.2013.

S-a constatat că, potrivit art. 290 alin. (1) C. pen. 1969, infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată constă în falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.

Sub aspectul conţinutului constitutiv al infracţiunii, s-a reţinut că textul de mai sus nu prezintă diferenţe esenţiale faţă de cel al art. 322 C. pen. în vigoare, aspectele vizând trimiterile la modalităţile de falsificare fiind deja lămurite în jurisprudenţa anterioară creată în baza vechiul C. pen., aşa după cum am subliniat mai sus.

Ca atare, prima instanţă a apreciat că, în drept, fapta inculpatei C. de a semna următoarele înscrisuri în perioada 18.12.2013 - 20.12.2013:

"Inventar al dosarelor de executare silită pentru anul 2004", nedatat, întocmit pe numele PFA C., "Inventar al dosarelor de executare silită pentru anul 2005", nedatat, întocmit pe numele PFA C., 3. "Inventar al dosarelor de executare silită pentru anul 2006", nedatat, întocmit pe numele PFA C., "Inventar al dosarelor de executare silită pentru anul 2007", nedatat, întocmit pe numele PFA C. şi de a atesta prin conţinutul lor că şi-ar fi executat obligaţiile contractuale prin inventarierea dosarelor execuţionale, aranjarea acestor dosare în ordine cronologică, sortarea dosarelor execuţionale şi aranjarea actelor de executare în ordinea emiterii, inserând la finalul fiecăruia faptul că se anexează tabelul dosarelor aferente anului corespunzător, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. 1968 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 şi art. 5 C. pen.

De asemenea, a apreciat că fapta inculpatului D. de a semna următoarele înscrisuri în perioada 18.12.2013 - 20.12.2013:

"Inventar al dosarelor de executare silită pentru anul 2008", nedatat, întocmit pe numele PFA D. F., "Inventar al dosarelor de executare silită pentru anul 2009", nedatat, întocmit pe numele PFA D. F., "Inventar al dosarelor de executare silită pentru anul 2010", nedatat, întocmit pe numele PFA D. F., "Inventar al dosarelor de executare silită pentru anul 2011", nedatat, întocmit pe numele PFA D. F., "Inventar al dosarelor de executare silită pentru anul 2012", nedatat, întocmit pe numele PFA D. F., "Inventar al dosarelor de executare silită pentru anul 2013", nedatat, întocmit pe numele PFA D. F., F5/2959/2013, CUI x şi de a atesta prin conţinutul lor că şi-ar fi executat obligaţiile contractuale prin inventarierea dosarelor execuţionale, aranjarea acestor dosare în ordine cronologică, sortarea dosarelor execuţionale şi aranjarea actelor de executare în ordinea emiterii, inserând la finalul fiecăruia faptul că se anexează tabelul dosarelor aferente anului corespunzător, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. 1968 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 şi art. 5 C. pen.

La individualizarea pedepselor stabilite în sarcina celor doi inculpaţi, instanţa de fond a avut în vedere, raportat la criteriile stipulate de art. 72 C. pen. 1969, limitele de pedeapsă prevăzute de textul art. 290 C. pen., gradul de pericol social al faptelor reliefat de modalitatea concretă în care acestea au fost săvârşite, de scopul urmărit, de poziţia celor doi inculpaţi în activitatea infracţională descrisă şi care nu s-a limitat la acţiunile acestor doi inculpaţi, de urmarea produsă, de timpul scurs de la data comiterii infracţiunilor, precum şi de persoana şi conduita inculpaţilor, ce nu au antecedente penale şi sunt integraţi social.

În acest sens, s-a reţinut că ansamblul elementelor de fapt ce circumstanţiază gravitatea faptelor şi periculozitatea inculpaţilor nu justifică orientarea pedepsei spre amendă ca şi pedeapsă alternativă prevăzută de art. 290 C. pen. 1969, ci impune aplicarea unei pedepse cu închisoarea. Instanţa a subliniat, în ceea ce o priveşte pe inculpata C., atitudinea de nerecunoaştere a acuzaţiilor aduse, contrar probatorului administrat şi încercarea de inducere în eroare a organelor judiciare, iar în ceea ce îl priveşte pe inculpatul D. F., dezinteresul manifestat faţă de prezenta cauză concretizat în lipsa sa atât de la urmărire penală cât şi de la judecată.

Totodată, s-a constatat că inculpaţii nu au manifestat nicio reţinere în a se implica în activităţi frauduloase vizând activitatea unor executori judecătoreşti, disponibilitatea lor de a participa în această modalitate la falsificarea unor înscrisuri ce urmau apoi a fi folosite în cadrul B. reliefând un pericol social ridicat ce se impune fi reflectat în mod adecvat în pedeapsa aplicată.

În ceea ce priveşte regimul de executare, instanţa de fond a reţinut că sunt întrunite condiţiile art. 81 C. pen. 1969 privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazul ambilor inculpaţi, atât din perspectiva cuantumului acesteia, a lipsei condamnărilor anterioare, precum şi a concluziei desprinse din elementele personale deja reliefate că scopul pedepselor va putea fi atins şi fără executarea acesteia, astfel încât a dispus suspendarea pe durata unui termen de încercare, calculat conform art. 82 alin. (1) C. pen. 1969.

De asemenea, în raport de comiterea infracţiunilor de fals material în înscrisuri sub semnătură privată de către inculpaţii C. şi D. F., în baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea înscrisurilor ce au făcut obiectul material al acestor infracţiuni, subliniind că dispoziţia de desfiinţare le vizează exclusiv pe acestea, iar nu şi cele două contracte de prestări servicii ce se constituie ca obiect material al infracţiunii de evaziune fiscală, faţă de care s-a dat o soluţie de clasare în cursul urmăririi penale şi a căror desfiinţare revine spre competenţă judecătorului de cameră preliminară ce poate fi sesizat în condiţiile art. 5491 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte acuzaţia de săvârşire a infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 2531 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. imputată inculpaţilor A. şi A. în forma autoratului, respectiv în forma complicităţii imputate inculpatei C. tot la punctul I din rechizitoriu, infracţiune ce ar consta în aceea că, în calitate de executori judecătoreşti şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în numele B., primul ar fi încheiat contractul având ca obiect "sortarea tuturor dosarele execuţionale ale BEJ Beiuşan pentru perioada anilor 2004 - 2007, trierea acestora după ani şi după ultimul act de executare din dosar în vederea stabilirii termenului de casare, inventarierea dosarelor şi clasificarea acestora, inventarierea, clasarea şi numerotarea OP-urilor pentru perioada 2004 - 2007 şi identificarea şi clasarea facturilor care nu sunt cuprinse în dosare sau care au căzut cu ocazia schimbării sediului" cu inculpata C., iar al doilea că ar fi primit, semnat şi plătit în numele B. facturile seria x nr. x din data de 20.12.2013 şi nr. 2 din data de 23.12.2013 emise de către inculpata C., prin ordinul de plată nr. x din 27.12.2013, urmărind să asigure acesteia din urmă dobândirea sumei de 150.000 RON ca folos patrimonial, care la rândul ei în perioada 18.12.2013 - 27.12.2013, ar fi pus la dispoziţia inculpatului A. datele de identificare ale PFA C. şi a semnat la rubrica prestator contractul nr. x datat 01.10.2013 şi a emis factura seria x nr. x din data de 20.12.2013 pentru suma de 75.000 RON şi factura nr. x din data de 23.12.2013 pentru suma de 75.000 RON, iar apoi a încasat în data de 27.12.2013 suma de 150.000 RON, instanţa de fond a reţinut că inculpaţii au formulat două categorii de apărări.

În apărarea lor, inculpaţii au invocat, pe de o parte, lipsa tipicităţii infracţiunii de conflict de interese, în condiţiile în care acţiunile de încheiere a contractului nr. x, respectiv de primire şi semnare a facturilor emise de către PFA C., nu ar fi fost realizate în exercitarea atribuţiilor de serviciu de către cei doi executori judecătoreşti şi nici în calitate de funcţionari publici.

Instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 7 din Legea 188/2000 privind executorii judecătoreşti, aceştia au următoarele atribuţii: a) punerea în executare a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii; b) notificarea actelor judiciare şi extrajudiciare; c) comunicarea actelor de procedură; d) recuperarea pe cale amiabilă a oricărei creanţe; e) aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanţa judecătorească; f) constatarea unor stări de fapt în condiţiile prevăzute de C. proc. civ. g) întocmirea proceselor-verbale de constatare, în cazul ofertei reale urmate de consemnarea sumei de către debitor, potrivit dispoziţiilor C. proc. civ. h) întocmirea, potrivit legii, a protestului de neplată a cambiilor, biletelor la ordin şi a cecurilor, după caz; precum şi i) orice alte acte sau operaţiuni date de lege în competenţa lui.

Conform art. 63 din aceeaşi lege, biroul executorului judecătoresc va avea arhivă şi registratură proprii, iar arhiva activităţii executorilor judecătoreşti este proprietatea statului, se păstrează, se conservă şi se predă în condiţiile legii.

De asemenea, potrivit art. 80 din Ordinul nr. 210 din 5 februarie 2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, executorul judecătoresc va ţine lucrările de registratură, secretariat şi arhivă ..., iar conform art. 92 din Ordin, executorul judecătoresc răspunde de depozitarea şi conservarea arhivei biroului în condiţiile şi la termenele stabilite de dispoziţiile legale privind fondul arhivistic naţional.

Conform art. 13 din Hotărârea nr. 19 din 3 septembrie 2010 privind aprobarea Statutului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc, pe lângă executarea dispoziţiilor civile din titlurile executorii, executorii judecătoreşti îndeplinesc şi alte atribuţii date prin lege în competenţa lor, sens în care art. 41 din Hotărâre stipulează în mod expres că biroul executorului judecătoresc va avea un sediu corespunzător pentru desfăşurarea activităţii cu publicul şi pentru depozitarea, păstrarea şi conservarea în bune condiţii a arhivei şi a valorilor, iar potrivit art. 45 din Hotărâre, indiferent de forma de desfăşurare a activităţii, în mod individual sau prin asociere, atribuţiile personale şi răspunderea pentru actele întocmite revin exclusiv executorului judecătoresc care le-a întocmit.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 82 din Ordinul nr. 210 din 5 februarie 2001, pentru efectuarea lucrărilor executorul judecătoresc poate încheia contracte de muncă cu unul sau mai mulţi secretari şi, după caz, cu alt personal auxiliar, având şi posibilitatea de a încheia contracte civile şi cu colaboratori externi, iar angajarea personalului şi încheierea contractelor civile cu colaboratori externi în cadrul biroului în care funcţionează mai mulţi executori judecătoreşti asociaţi se vor face de executorul împuternicit prin contractul de societate civilă.

Referitor la apărarea inculpaţilor potrivit căreia, normele indicate nu reglementează atribuţii de serviciu în sarcina executorului judecătoresc, ci reglementează modalitatea administrativă prin care acesta îşi conduce biroul sau societatea, fiind simple obligaţii menite să asigure buna desfăşurare a activităţii, fără a învesti executorul judecătoresc cu atribuţii de serviciu în exercitarea autorităţii de stat, s-a apreciat că este neîntemeiată.

Este evident că arhiva executorului judecătoresc, definită în mod expres ca şi proprietate a statului, are un regim special, legiuitorul reglementând atât în legislaţia primară, cât şi în cea secundară, obligaţiile ce incumbă executorului judecătoresc vizând depozitarea şi conservarea acesteia.

Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016), s-a subliniat că, "privitor la îndatoririle legate de o anumită funcţie sau de un anumit loc de muncă, există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaţilor în genere, altele, în acte normative cu caracter special. Îndeplinirea unei atribuţii de serviciu implică manifestarea de voinţă din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acţiunile efective ale acesteia şi care are ca scop ducerea la bun sfârşit/realizarea obligaţiei prescrise".

Instanţa de fond a reţinut că omisiunea îndeplinirii ori îndeplinirea deficitară a obligaţiilor vizând păstrarea şi conservarea arhivei afectează în mod determinant negativ relaţiile sociale privitoare la buna desfăşurare a înseşi activităţii de executare silită şi, implicit, a serviciului de interes public cu a cărui îndeplinire funcţionarul a fost învestit.

Ca atare, toate acţiunile efectuate în realizarea obligaţiei legale de păstrare, conservare şi predare a arhivei biroului executorului judecătoresc sunt incluse în sfera atribuţiilor de serviciu definite de art. 7 lit. i) raportat la art. 63 din Legea nr. 188/2000, atribuţii ce incumbau inculpaţilor A. şi A. în calitatea lor de executori judecătoreşti.

Astfel, atât încheierea de către inculpatul A. a contractului nr. x, datat 01.10.2013 în loc. Oradea, cu inculpata C., cât şi primirea, semnarea şi plata de către inculpatul A., în numele B., a facturilor seria x nr. x din data de 20.12.2013 şi nr. 2 din data de 23.12.2013 emise de către soţia sa, inculpata C., prin ordinul de plata nr. x din 27.12.2013, au fost realizate de către cei doi inculpaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu vizând păstrarea şi conservarea arhivei executorilor judecătoreşti şi în reprezentarea B.

În ceea ce priveşte calitatea în care au acţionat inculpaţii A. şi A., s-a reţinut că ÎCCJ a arătat în decizia nr. 205/A/2019 că executorii judecătoreşti sunt învestiţi prin lege să îndeplinească un serviciu de interes public în mod independent, actele lor fiind acte de autoritate publică, ceea ce le conferă un statut aparte, de vreme ce le-a fost delegată o parte din puterea publică, respectiv cea referitoare la ducerea la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în titlurile executorii, concluzionându-se că executorul judecătoresc este funcţionar public în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) C. pen. şi, în consecinţă, este subiect activ al infracţiunii de conflict de interese.

Inculpaţii A., A. şi C., au mai susţinut că, în condiţiile în care în cauză a fost dispusă o soluţie privitoare la infracţiunea de evaziune fiscală, ca urmare a achitării prejudiciului, apreciindu-se de către procuror că operaţiunea a fost una fictivă, în mod logic folosul patrimonial pentru inculpata C. nu poate exista.

Instanţa de fond a reţinut că, într-adevăr, caracterul fictiv al relaţiei contractuale vizând arhiva BEJ Beiusan, inclusiv a prestaţiilor asumate de către părţi a fost stabilit cu caracter definitiv, prin dispoziţia din rechizitoriu de clasare sub aspectul comiterii infracţiuni de evaziune fiscală.

Împrejurarea că inculpatul A. a realizat însă efectiv plata facturilor emise de către soţia sa C. prin ordinul nr. 81/27.12.2013 nu modifică în mod determinant natura simulată a întregii operaţiuni desfăşurate de către cei trei inculpaţi. În fapt, această plată a fost modalitatea practică în care activul BEJ Beiuşan a fost diminuat cu suma de 150.000 RON pentru a se realiza sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale aferente. De altfel, efectuarea unor plăţi reale pentru prestaţii fictive se încadrează perfect în tipologia metodei întâlnite în jurisprudenţă în cazul comiterii infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, singura deosebire fiind împrejurarea că, în speţele similare, beneficiarii restituie sumele încasate pentru prestaţii fictive către autorii infracţiunii.

S-a subliniat că, şi în prezenta cauză, persoana ce a încasat suma de 150.000 RON virată de către BEJ Beiuşan, respectiv inculpata C., a ridicat după doar trei zile aproape toţi banii din cont - 149.982 RON .

Deşi nu s-a susţinut şi nici nu au fost administrate probe din care să rezulte că ar fi fost realizată o astfel de restituire, dată fiind relaţia de soţie - soţ dintre inculpata C. şi inculpatul A., respectiv nora - socru dintre aceeaşi inculpată şi A., ţinând cont de modul de acţiune, de împrejurarea că toţi banii viraţi prin bancă au fost ridicaţi în numerar (cu excepţia comisioanelor bancare), prima instanţă a reţinut că destinaţia reală a acestor bani au fost cei doi autori ai infracţiunii de evaziune fiscală, fiind irelevantă stabilirea formală a înmânării lor în tot sau în parte, unuia sau altuia dintre cei doi.

Relevantă în prezenta cauză este tocmai rezoluţia infracţională cu care au acţionat inculpaţii. Astfel, s-a reţinut că toate acţiunile descrise şi care realizează elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală au fost săvârşite în scopul sustragerii sumei de 150.000 RON de la plata obligaţiilor fiscale legale, adică în scopul diminuării obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat consolidat pentru anul 2013 cu suma de 32.250 RON reprezentând impozit pe venit şi contribuţia de asigurări sociale de sănătate (a se vedea raportul de constatare vol. IV up).

Implicarea de către inculpaţii A. şi A. a inculpatei C. (ca şi a inculpatului D., de altfel), nu a avut ca şi scop generarea în favoarea acesteia a unui folos material constând în suma de 150.000 RON, ci crearea aparenţei efectuării unor cheltuieli pentru nişte prestaţii fictive, în vederea obţinerii ilicite a sumei de 32.250 RON (reprezentând suma cu care au fost diminuate obligaţiile fiscale ale B. către bugetul consolidat de stat).

Această din urmă sumă este folosul urmărit şi obţinut prin comiterea infracţiunii de evaziune fiscală de către inculpaţii A. şi A., cu ajutorul inculpatei C. (precum şi a inculpatului D. F.), iar nu suma de 150.000 RON care, deşi a fost virată prin ordinul de plată nr. x/27.12.2013, nu a avut natura unei plăţi reale. Or, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 1045/2014) s-a subliniat că nu este suficient ca inculpatul să îndeplinească un act sau să participe la luarea unei decizii, ci este obligatoriu, pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de conflict de interese, ca acel act să fi generat şi un folos material în favoarea uneia dintre persoanele enumerate în textul legal.

Totodată, s-a constatat că infracţiunea de conflict de interese se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. În prezenta cauză, contrar afirmaţiilor inculpaţilor A. şi A., dar pe baza ansamblului probator administrat, instanţa a reţinut ca aceştia au acţionat în modalitatea descrisă, simulând o relaţie contractuală, doar pentru a realiza scopul arătat în art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, fără a urmări sau a avea reprezentarea producerii vreunui folos patrimonial pentru inculpata C., singurul folos patrimonial urmărit fiind rezultatul evaziunii fiscale, adică suma de 32.250 RON.

Ca atare, instanţa de fond a reţinut că fapta imputată inculpaţilor A. şi A. în forma autoratului, respectiv inculpatei C. în forma complicităţii, ce formează obiectul acuzaţiei comiterii infracţiunii de conflict de interese prevăzute de art. 2531 C. pen. (pct. I din rechizitoriu), nu există în materialitatea ei.

În ceea ce priveşte acuzaţia de folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane prev. de art. 301 alin. (1) C. pen. imputată la pct. II din rechizitoriu inculpatului A., instanţa de fond a constatat că, în fapt, în sarcina sa se reţine că, în contextul închirierii de către B. a restaurantului "Sala de nunţi K." pentru perioada 25.12.2015 - 28.12.2015, a primit şi semnat factura nr. x/28.12.2015 emisă de S.C. G. S.R.L. Sînmartin în calitate de furnizor pentru cumpărătoarea B., iar în data de 29.12.15, a semnat şi ordinul de plată la L. prin care a dispus virarea sumei de 15.000 RON din contul B. în contul S.C. G. S.R.L. reprezentând plata facturii mai sus amintite .

Or, în condiţiile în care, conform informaţiilor furnizate de către Oficiul Registrului Comerţului, S.C. G. S.R.L. îi avea la acea dată ca asociaţi persoane fizice pe inculpatul A., H. (şi el executor judecătoresc în cadrul B. şi fratele inculpatului A.) şi I. (mama inculpatului A. şi a lui H.), iar ca administrator pe inculpata C. (soţia inculpatului A.), s-a reţinut în rechizitoriu că executorul judecătoresc A., în calitate de funcţionar public în sensul legii penale, în exercitarea atribuţiilor sale din cadrul B., ar fi îndeplinit un act prin care a obţinut în mod direct folos patrimonial constând în suma de 15.000 RON pentru S.C. G. S.R.L. şi indirect pentru sine, fratele său H., mama sa I., în calitate de asociaţi, precum şi pentru soţia sa C., în calitate de administrator al acestei societăţi comerciale.

Inculpatul A. nu a contestat această stare de fapt, menţionând în declaraţia sa că restaurantul a fost închiriat pentru festivităţile de sfârşit de an şi că a efectuat plata invocată în calitate de asociat al B., contestând totodată că acţiunile sale ar fi avut legătură cu exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de executor judecătoresc sau cu calitatea sa de funcţionar public.

Instanţa de fond a constatat că nu a fost administrată nicio probă de natură să contrazică afirmaţiile inculpatului vizând activitatea desfăşurată în acel spaţiu, astfel încât a reţinut ca fiind dovedită împrejurarea că închirierea sălii de evenimente a fost destinată organizării de către B. a unui eveniment festiv specific sfârşitului de an calendaristic.

În acest context, s-a verificat dacă acţiunea inculpatului A. de a primi factura emisă de către S.C. G. S.R.L. şi de a dispune efectuarea plătii respective se reflectă într-o conduită prescrisă din sfera atribuţiilor de serviciu specifice executorilor judecătoreşti.

În legătură cu definirea sferei atribuţiilor de serviciu, instanţa de fond a reţinut că în doctrină s-a subliniat că funcţionarul se află în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu atunci când desfăşoară activităţi legate de îndatoririle sale de serviciu, de regulă, la locul unde trebuie îndeplinit actul şi în timpul orelor legale de program. De asemenea, Curtea Constituţională a arătat în Decizia nr. 405/15.06.2016 că, "îndeplinirea unei atribuţii de serviciu implică manifestarea de voinţă din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acţiunile efective ale acesteia şi care are ca scop ducerea la bun sfârşit/realizarea obligaţiei prescrise."

Instanţa de fond a constatat că, în raport de prevederile Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, ale Ordinului nr. 210 din 5 februarie 2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti sau ale Hotărârii nr. 19 din 3 septembrie 2010 privind aprobarea Statutului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc nu se poate identifica vreo obligaţie stabilită în sarcina executorilor judecătoreşti care să se circumscrie unei relaţii contractuale având ca obiect servicii de închiriere a unui spaţiu în vederea organizării unui eveniment cu caracter festiv, fără vreo legătură explicită sau implicită cu activitatea specifică desfăşurată în baza actelor normative amintite.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat în Decizia nr. 407/RC din 16 noiembrie 2018 că, esenţială pentru a caracteriza ca îndatorire de serviciu obligaţia unui funcţionar public este constatarea împrejurării că acea îndatorire vizează atribuţiile de serviciu ce dau conţinut serviciului de interes public pe care acesta îl desfăşoară.

Or, în prezenta cauză, deşi închirierea spaţiului a fost realizată de către o societate civilă profesională de executori judecătoreşti al cărei membru este şi inculpatul, ansamblul probator administrat în cauză nu relevă împrejurarea că activitatea desfăşurată în acel imobil ar fi avut vreo legătură cu atribuţiile de serviciu ce incumbau acestuia, în calitatea sa de executor judecătoresc.

Aşa cum s-a mai subliniat în jurisprudenţă, incriminarea infracţiunilor de serviciu este menită să ocrotească buna desfăşurare a relaţiilor de serviciu, iar această raţiune subzistă atâta vreme cât, urmare a faptei ilicite, intervine o perturbare a raporturilor specifice născute din sau în legătură cu activitatea profesională desfăşurată de subiectul activ, nu şi atunci când urmarea socialmente periculoasă se produce exclusiv în sfera unor relaţii sociale cu o natură distinctă, ocrotite în subsidiar, cum ar putea fi în prezenta cauză, eventual cele de natură fiscală.

În raport de aceste considerente, instanţa de fond a reţinut că fapta imputată inculpatului A. nu este prevăzută de legea penală, pronunţând o soluţie de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi inculpaţii A., A., D. F. şi C.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2019.

În cursul cercetării judecătoreşti în apel, la termenul de judecată din data de 12 noiembrie 2020, a fost audiată martora J..

La acelaşi termen de judecată, apelantul inculpat A. a solicitat instanţei să ia act de retragerea apelulului declarat în cauză, iar referitor la apelantul inculpat A. s-a depus la dosar un înscris în formă autentică, din care rezultă manifestarea de voinţă a acestuia, în sensul retragerii apelului.

Având în vedere principiul disponibilităţii în exercitarea căilor de atac, precum şi dispoziţiile art. 415 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte va lua act de retragerea apelurilor declarate de inculpaţii A. şi A. împotriva sentinţei penale nr. 28 din 15 mai 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Prin motivele de apel formulate, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul netemeiniciei soluţiilor de încetare a procesului penal şi de achitare dispuse în cauză.

Apelanţii inculpati D. F. şi C. au criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul netemeiniciei soluţiei de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în baza art. 290 alin. (1) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 şi cu aplicarea art. 5 C. pen., apreciind că se impune achitarea, în principal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. pen., iar în subsidiar în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pen.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate, prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Ansamblul circumstanţelor obiective în care au fost săvârşite faptele deduse judecăţii a fost corect reţinut de către instanţa de fond, în urma unei analize judicioase a probatoriului administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti.

I. În ceea ce priveşte apelul declarat de Parchetul de pe lângă pe lângă Curtea de Apel Oradea, Înalta Curte apreciază că este nefondat, având în vedere următoarele argumente:

1. Referitor la încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual de către A. şi a infracţiunii de complicitate la fals intelectual de către C. şi D. şi în ceea ce priveşte încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals de către A.

Pentru a dispune încetarea procesului penal, instanţa de fond a reţinut, în baza probatoriului administrat în cauză, că fapta inculpatului A. de fi atestat, în perioada 18.12.2013 - 20.12.2013, în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi în calitate de funcţionar public în sensul legii penale, în mod necorespunzător adevărului, tot conţinutul contractului de prestări servicii nr. x datat 01.10.2013, încheiat în Oradea între PFA C. şi B., precum şi tot conţinutul contractului de prestări servicii datat 01.10.2013, încheiat în Oradea între PFA D. F. şi B., precum şi fapta aceluiaşi inculpat de a folosi, în data de 27.12.2013, cele două contracte întocmite în fals, în contabilitatea B., ca documente justificative a înregistrării în jurnalul de încasări şi plăţi realizează elementele constitutive ale infracţiunilor de fals intelectual şi uz de fals, însă acestea nu sunt decât acţiuni absorbite în conţinutul complex al infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen., săvârşită cu aceeaşi ocazie, faţă de care procurorul a dispus o soluţie de clasare în condiţiile existenţei unei cauze de nepedepsire.

Acelaşi raţionament a fost reţinut şi în ceea ce priveşte fapta inculpatei C. de a pune la dispoziţia inculpatului A. datele de identificare ale PFA C. cu ajutorul cărora inculpatul A., funcţionar public în sensul legii penale, a întocmit în mod necorespunzător adevărului întregul conţinut al contractului de prestări servicii încheiat între PFA C. şi B. şi de a semna la rubrica prestator contractul susmenţionat, precum şi fapta inculpatului D. F. de a fi pus la dispoziţia inculpatului A. datele de identificare ale PFA D. F., cu ajutorul cărora inculpatul A., funcţionar public în sensul legii penale, a întocmit în mod necorespunzător adevărului întregul conţinut al contractului de prestări servicii încheiat între PFA D. F. şi B. şi de a semna la rubrica prestator contractul susmenţionat.

Înalta Curte apreciază neîntemeiată critica parchetului în sensul că, în cauză, infracţiunile de fals intelectual şi de uz de fals nu fac parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, având în vedere că, cele două contracte, chiar dacă au fost folosite pentru justificarea unor înregistrări în contabilitate, nu-şi pierd caracterul oficial în accepţiunea art. 150 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 178 alin. (2) din C. pen. şi nu pot fi asimilate înscrisurilor sub semnătură privată.

În acord cu argumentele instanţei de fond, se apreciază că acţiunea de falsificare a celor două contracte de prestări servicii este absorbită în conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală, fiind incidentă Decizia nr. 4 din 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că elementele componente ale infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi de fals intelectual prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991 se suprapun, fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală.

În acest sens este şi Decizia nr. 21 din 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că fapta de evidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, prin folosirea de facturi şi chitanţe fiscale falsificate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Cele două contracte de prestări servicii au calitatea de documente justificative, în sensul infracţiunii de evaziune fiscală, întrucât au stat la baza înregistrării la data de 27 decembrie 2013, în jurnalul de încasări şi plăţi, a plăţii efectuate de către inculpatul A. în baza facturilor emise de către inculpaţii C. şi D.

De altfel, în considerentele Deciziei nr. 21 din 2017 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, instanţa supremă a menţionat facturile şi chitanţele doar cu caracter exemplificativ - "..unele dintre cele mai utilizate documente justificativ-contabile sunt factura, respectiv chitanţa" - fără ca enumerarea să fi avut un caracter limitativ.

Astfel, în cauză, infracţiunile de fals intelectual şi uz de fals sunt absorbite în conţinutul complex al infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu privire la care, faţă de inculpaţii A., A., C. şi D., procurorul de caz a dispus, prin rechizitoriu, clasarea, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen. şi, în temeiul art. 10 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 91 lit. c) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen., aplicarea unei amenzi cu caracter administrativ, în sumă de câte 1.000 RON, soluţia fiind definitivă.

În raport de soluţia dispusă de procuror cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, reţinută în sarcina inculpaţilor, constatând existenţa autorităţii de lucru judecat, instanţa de fond a apreciat corect că se impune încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual în forma autoratului, reţinută în sarcina inculpatului A., respectiv în forma complicităţii, reţinută în sarcina inculpaţilor C. şi D. F., precum şi sub aspectul săvârsirii infracţiunii de uz de fals prev. de art. 291 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 şi art. 5 C. pen. reţinută în sarcina inculpatului A.

2. În ceea ce priveşte achitarea inculpaţilor A. şi A. pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, prev. de art. 2531 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. şi a inculpatei C. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la conflict de interese prev. de art. 26 C. pen. din 1968 raportat la art. 2531 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen.

Conform rechizitoriului, acuzaţia de săvârşire a infracţiunii de conflict de interese prevăzută de art. 2531 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. reţinută în sarcina inculpaţilor A. şi A. în forma autoratului, respectiv în forma complicităţii reţinută în sarcina inculpatei C., constă în aceea că, în calitate de executori judecătoreşti şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în numele B., primul ar fi încheiat contractul de prestări servicii nr. x datat 01.10.2013 cu inculpata C., iar al doilea ar fi primit, semnat şi plătit în numele B. facturile seria x nr. x din data de 20.12.2013 şi nr. 2 din data de 23.12.2013 emise de către inculpata C., prin ordinul de plată nr. x din 27.12.2013, urmărind să asigure acesteia din urmă dobândirea sumei de 150.000 RON ca folos patrimonial, care la rândul ei în perioada 18.12.2013 - 27.12.2013, ar fi pus la dispoziţia inculpatului A. datele de identificare ale PFA C. şi a semnat la rubrica prestator contractul nr. x datat 01.10.2013 şi a emis factura seria x nr. x din data de 20.12.2013 pentru suma de 75.000 RON şi factura nr. x din data de 23.12.2013 pentru suma de 75.000 RON, iar apoi a încasat în data de 27.12.2013 suma de 150.000 RON.

Instanţa de fond a apreciat corect că, atât încheierea de către inculpatul A. a contractului nr. x din 01.10.2013 în loc. Oradea, cu inculpata C., cât şi primirea, semnarea şi plata de către inculpatul A., în numele B., a facturilor seria x nr. x din data de 20.12.2013 şi nr. 2 din data de 23.12.2013 emise de către soţia sa, inculpata C., prin ordinul de plată nr. x din 27.12.2013, au fost realizate de către cei doi inculpaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu vizând păstrarea şi conservarea arhivei executorilor judecătoreşti şi în reprezentarea B., iar executorul judecătoresc este funcţionar public în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) C. pen. şi, în consecinţă, este subiect activ al infracţiunii de conflict de interese.

Având în vedere că fictivatea relaţiei contractuale vizând arhiva BEJ Beiusan, inclusiv a prestaţiilor asumate de către părţi a fost stabilită cu caracter definitiv, prin dispoziţia din rechizitoriu de clasare sub aspectul comiterii infracţiuni de evaziune fiscală, s-a constatat că, împrejurarea că inculpatul A. a realizat însă efectiv plata facturilor emise de către soţia sa C. prin ordinul nr. 81/27.12.2013, nu modifică natura simulată a întregii operaţiuni desfăşurate de către cei trei inculpaţi.

În acord cu argumentele instanţei de fond, Înalta Curte apreciază că, în ceea ce priveşte rezoluţia infracţională cu care au acţionat inculpaţii, acţiunile descrise în rechizitoriu şi care realizează elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală au fost săvârşite în scopul sustragerii sumei de 150.000 RON de la plata obligaţiilor fiscale legale, adică în scopul diminuării obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat consolidat pentru anul 2013.

Critica parchetului în sensul că, infracţiunea de evaziune fiscală a fost săvârşită de inculpaţi în concurs cu infracţiunea de conflict de interese nu poate fi primită.

Potrivit dispoziţiilor art. 2531 C. pen. din 1969, infracţiunea de conflict de interese constă în fapta funcţionarului public, care în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură".

Astfel, pentru întregirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de conflict de interese, trebuie să se constate întrunirea cumulativă a trei condiţii, printre care şi aceea că actul îndeplinit sau decizia la care a contribuit făptuitorul să determine în mod cert, direct sau indirect, obţinerea unui folos patrimonial.

În baza ansamblului probator administrat în cauză rezultă că inculpaţii A. şi A. au simulat o relaţie contractuală, doar pentru a realiza scopul arătat în art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, fără a urmări sau a avea reprezentarea producerii vreunui folos patrimonial pentru inculpata C., singurul folos patrimonial urmărit fiind rezultatul evaziunii fiscale, adică suma de 32.250 RON.

Or, atât timp cât nu a existat intenţia de a produce un folos pentru inculpata C., dar având în vedere şi că, la niciun moment, nu a fost generat un folos material efectiv în favoarea uneia dintre persoanele enumerate în textul legal, instanţa de fond a apreciat în mod corect că fapta reţinută în sarcina inculpaţilor nu există în materialitatea sa.

3. În ceea ce priveşte achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane prev. de art. 301 alin. (1) C. pen.

Referitor la acuzaţia de folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane prev. de art. 301 alin. (1) C. pen. de care este acuzat inculpatul A., se constată că, în sarcina acestuia s-a reţinut că, în contextul închirierii de către B. a restaurantului "Sala de nunţi K." pentru perioada 25.12.2015 - 28.12.2015, a primit şi semnat factura nr. x/28.12.2015 emisă de S.C. G. S.R.L. Sînmartin, în calitate de furnizor, pentru cumpărătoarea B., iar în data de 29.12.15, a semnat şi ordinul de plată la L. prin care a dispus virarea sumei de 15.000 RON din contul B. în contul S.C. G. S.R.L. reprezentând plata facturii mai sus amintite. S.C. G. S.R.L. îi avea la acea dată ca asociaţi persoane fizice pe inculpatul A., H. (şi el executor judecătoresc în cadrul B. şi fratele inculpatului A.) şi I. (mama inculpatului A. şi a lui H.), iar ca administrator pe inculpata C. (soţia inculpatului A.).

Astfel, s-a reţinut în rechizitoriu că executorul judecătoresc A., în calitate de funcţionar public în sensul legii penale, în exercitarea atribuţiilor sale din cadrul B., ar fi îndeplinit un act prin care a obţinut în mod direct folos patrimonial constând în suma de 15.000 RON pentru S.C. G. S.R.L. şi indirect pentru sine, fratele său H., mama sa I., în calitate de asociaţi, precum şi pentru soţia sa C., în calitate de administrator al acestei societăţi comerciale.

Instanţa de fond a constatat că în cauză nu a fost administrată nicio probă de natură să infirme susţinerea inculpatului vizând activitatea desfăşurată în acel spaţiu, reţinând ca fiind dovedită împrejurarea că închirierea sălii de evenimente a fost destinată organizării de către B. a unui eveniment festiv, specific sfârşitului de an calendaristic.

Înalta Curte reţine că, pentru a fi îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzută de art. 301 alin. (1) C. pen., aceasta trebuie să fie săvârşită de făptuitor în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

În raport de prevederile Legii nr. 188/2000 privind executori judecătoreşti, ale Ordinului nr. 210 din 5 februarie 2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti sau ale Hotărârii nr. 19 din 3 septembrie 2010 privind aprobarea Statutului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătorescc, instanţa de fond a constatat corect că nu se poate identifica vreo obligaţie stabilită în sarcina executorilor judecătoreşti care să se circumscrie unei relaţii contractuale având ca obiect servicii de închiriere a unui spaţiu în vederea organizării unui eveniment cu caracter festiv.

Astfel, în acord cu instanţa de fond se reţine că, deşi închirierea spaţiului a fost realizată de către o societate civilă profesională de executori judecătoreşti al cărei membru este şi inculpatul A., ansamblul probator administrat în cauză nu relevă împrejurarea că activitatea desfăşurată în acel imobil ar fi avut vreo legătură cu atribuţiile de serviciu ce incumbau acestuia, în calitatea sa de executor judecătoresc, dar nici nu a fost afectat în vreun fel bunul mers al activităţii de executare silită desfăşurat de inculpat.

Prin urmare, criticile formulate de parchet sunt neîntemeiate, întrucât simpla relaţie contractuală ce viza închirierea unui spaţiu nu poate fi reţinută ca fiind desfăşurată în exercitarea atribuţiilor de serviciu ale inculpatului, fapta nefiind prevăzută de legea penală, fiind incidente prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

II. În ceea ce priveşte apelurile declarate de inculpaţii D. F. şi C. Înalta Curte le apreciază ca nefondate, având în vedere următoarele argumente:

Referitor la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 şi art. 5 C. pen. având ca obiect înscrisurile denumite "Inventare" (aflate la filele x vol. I up) imputată inculpaţilor C. şi D. F., prima instanţă a constatat că, în cursul urmăririi penale în prezenta cauză, în data de 15.12.2017, conform procesului-verbal întocmit cu această ocazie, au fost predate şi "Inventarele dosarelor execuţionale pentru anii 2004 - 2005 - 2006 - 2007 - în original".

Aceste înscrisuri atestă, prin conţinutul lor, că inculpaţii C. şi D. F. şi-ar fi executat obligaţiile contractuale specificate în contractele de prestări servicii încheiate cu B. în data de 01.10.2013 prin inventarierea dosarelor execuţionale corespunzătoare fiecărui an calendaristic, prin aranjarea acestor dosare în ordine cronologică, prin sortarea dosarelor execuţionale şi aranjarea actelor de executare în ordinea emiterii.

S-a constatat că aceste înscrisuri au fost redactate şi semnate de către inculpaţii C. şi D. F. pentru a ascunde săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală de către inculpaţii A. şi A. şi a da aparenţă de veridicitate activităţii care trebuia să facă obiectul contractelor de prestări servicii încheiat cu B., înscrisuri pe care ulterior le-au predat B..

Înalta Curte apreciază neîntemeiată solicitarea inculpaţilor de achitare, în baza art. 16 lit. a) C. proc. pen., pe considerentul că din probele testimoniale administrate în cauză rezultă că aceştia au desfăşurat activitatea ce face obiectul contractelor de prestări servicii încheiate cu B..

Astfel, referitor la caracterul fictiv al pretinselor activităţi de inventariere dosare execuţionale, sortare, triere, etc. vizând arhiva BEJ Beiusan, asumate de către PFA C. şi PFA D. F. prin contractele de prestări servicii încheiate la data de 1 octombrie 2013, se constată că acesta a fost stabilit, cu caracter definitiv, prin dispoziţia din rechizitoriu de clasare sub aspectul săvârşirii infracţiuni de evaziune fiscală.

Apărarea în sensul că activitatea desfăşurată de către inculpaţii C. şi D. a avut un caracter real, a fost invocată şi în faţa instanţei de fond, fiind respinsă în mod corect.

Susţinerile apărării în sensul că declaraţiile date în cauză de inculpatul A. şi de martora J. confirmă caracterul real al activităţii asumată prin contractele de prestări servicii şi, implicit, caracterul real al inventarelor, nu pot fi primite.

Înalta Curte îşi însuşeşte aprecierile instanţei de fond în legătură cu caracterul general al declaraţiilor pe care inculpatul A. şi martora J. le-au dat în cauză, respectiv cu caracterul subiectiv al declaraţiilor martorei, în raport de faptul că aceasta are calitatea de angajat al B.

De altfel, nici declaraţia dată de martoră în faţa instanţei de apel la data de 12 noiembrie 2020, nu relevă elemente noi, în sensul invocat de apărare.

Astfel, martora a declarat:

"Aşa cum am arătat, nu cunosc nimic în legătură cu contractele de prestări servicii încheiate cu C., respectiv D. F. şi nici în legătură cu inventarele dosarelor de executare silită, ordine de plată, facturi care au fost emise de executorul A..

Toate aceste înscrisuri le-am văzut pentru prima dată la parchet.

Este real faptul că o perioadă de câteva luni, în timpul programului, respectiv sfârşitul anului 2013- începutul anului 2014, i-am văzut la sediul biroului pe C. şi D. F. cu privire la care inculpatul Beiuşan mi-a spus că se ocupă de arhivă. Arhiva este separată de biroul meu, astfel că nu i-am văzut pe cei doi lucrând în mod efectiv."

Înalta Curte apreciază neîntemeiată critica inculpaţilor C. şi D. F. referitoare la incidenţa temeiului de achitare prevăzut de art. 16 lit. b) C. proc. pen., respectiv lipsa de tipicitate a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în sensul că, la data săvârşirii faptei, textul art. 290 C. pen. 1969, nu prevedea modalitatea de falsificare reţinută în cauză, aceasta fiind incriminată odată cu intrarea în vigoare a noului C. pen., în art. 322 C. pen.

Astfel, potrivit art. 290 alin. (1) C. pen. 1969 infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată constă în falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.

Conform prevederilor art. 288 C. pen. 1969, modalităţile de falsificare a unui înscris sunt " ...contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau ... alterarea lui în orice mod de natură să producă consecinţe juridice..."

Contrafacerea scrierii înseamnă şi plăsmuirea, respectiv confecţionarea unui înscris similar cu cel care trebuia să conţină menţiuni adevărate.

Înscrisurile (inventare) reţinute ca obiect material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată au fost semnate de inculpaţii C. şi D. şi atestă, prin conţinutul lor, că fiecare inculpat şi-ar fi executat obligaţiile contractuale prin inventarierea dosarelor execuţionale, aranjarea acestor dosare în ordine cronologică, sortarea dosarelor execuţionale şi aranjarea actelor de executare în ordinea emiterii.

În consecinţă, înscrisurile (inventare) au avut semnificaţia juridică a creării aparenţei de realizare a prestaţiilor stabilite prin contractele întocmite prin fals intelectual de către inculpatul A. cu complicitatea inculpaţilor C. şi D..

Astfel, elementul material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată reţinută în sarcina inculpaţilor C. şi F., constă în plăsmuirea conţinutului înscrisurilor (inventare) în totalitatea lor şi semnarea acestora. De asemenea, şi cerinţa esenţială a folosirii înscrisurilor este îndeplinită, acestea fiind depuse la B. în acelaşi scop al dovedirii executării obligaţiilor pentru justificarea încheierii celor două contracte, producând consecinţe juridice.

Înalta Curte constată neîntemeiată apărarea inculpaţilor C. şi D. F., în sensul că, referitor la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată reţinută în legătură cu întocmirea inventarelor se impune încetarea procesului penal, întrucât intră în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală, cu privire la care s-a dispus soluţia de clasare prin rechizitoriu.

Contrar susţinerilor inculpaţilor, referitor la aceste inventare nu sunt incidente deciziile nr. 4 din 2008 şi nr. 21 din 2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, întrucât acestea nu pot fi considerate documente justificative, având în vedere că nu au stat la baza înregistrării în contabilitatea B. a plăţilor făcute pentru serviciile pretins efectuate în legătură cu arhiva B..

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 415 alin. (1) din C. proc. pen., va lua act de retragerea apelurilor declarate de inculpaţii A. şi A. împotriva sentinţei penale nr. 28 din 15 mai 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Totodată, în baza art. 421 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi inculpaţii D. F. şi C. împotriva aceleiaşi sentinţe.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelanţii intimaţi inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii intimaţi inculpaţi, până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 250 RON, rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de retragerea apelurilor declarate de inculpaţii A. şi A. împotriva sentinţei penale nr. 28 din 15 mai 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi inculpaţii D. F. şi C. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Obligă apelanţii intimaţi inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea rămân în sarcina statului.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii intimaţi inculpaţi, până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 250 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2020.

Procesat de GGC - LM