Prosecutor's cassation appeal rejected; robbery conviction stands with 4-year sentence and no recidivism revocation.

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 110 din 14 februarie 2020 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani şi 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (5) C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, începând cu data executării sau a considerării ca executată a pedepsei principale. Exercitarea aceloraşi drepturi a fost interzisă şi cu titlu de pedeapsă accesorie, în temeiul art. 65 alin. (1) C. pen.

S-a constatat că infracţiunea dedusă judecăţii a fost săvârşită în stare de recidivă postexecutorie raportat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 651 din 14 mai 2015 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin decizia penală nr. 181/A din 10 februarie 2016 a Curţii de Apel Cluj.

În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa de 3 ani şi 10 luni închisoare durata reţinerii şi a arestării preventive din 04 septembrie 2019 până la 03 octombrie 2019, inclusiv.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (5) C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) C. pen., respectiv de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a comunica cu persoana vătămată C. şi cu martorii D. şi E., pe o perioadă de 3 ani, începând cu data executării sau a considerării ca executată a pedepsei principale. Exercitarea aceloraşi drepturi i-a fost interzisă şi cu titlu de pedeapsă accesorie în temeiul art. 65 alin. (1) C. pen.

S-a constatat că infracţiunea dedusă judecăţii a fost săvârşită în stare de recidivă postexecutorie raportat la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1041 din 02 octombrie 2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia penală nr. 880 din 18 iunie 2013 a Curţii de Apel Cluj, din executarea căreia a fost liberat condiţionat la data de 18 martie 2015, şi în stare de recidivă postcondamnatorie raportat la pedeapsa de 2 ani 6 luni şi 434 zile închisoare stabilită prin sentinţa penală nr. 1280 din 12 august 2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin decizia penală nr. 1436/A din 23 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Cluj, din executarea căreia a fost liberat condiţionat la data de 31 ianuarie 2019, cu un rest de 273 zile, care s-ar fi împlinit la 31 octombrie 2020.

În temeiul art. 96 alin. (4) C. pen. şi art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (1) C. pen., a fost revocată liberarea condiţionată dispusă prin sentinţa penală nr. 1789 din 23 noiembrie 2018 a Judecătoriei Bistriţa, definitivă prin decizia penală nr. 6 din 31 ianuarie 2019 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, şi s-a dispus executarea restului de pedeapsă de 273 zile.

În temeiul art. 43 alin. (1) C. pen., s-a adăugat restul rămas neexecutat de 273 zile la pedeapsa principală de 4 ani închisoare, inculpatul B. urmând să execute o pedeapsă rezultantă finală de 4 ani şi 273 zile închisoare, în regim de detenţie.

În temeiul art. 45 alin. (1) C. pen. raportat la art. 67 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) C. pen., respectiv de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a comunica cu persoana vătămată C. şi cu martorii D. şi E., pe o perioadă de 3 ani, începând cu data executării sau a considerării ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 45 alin. (5) raportat la art. 65 alin. (1) C. pen., exercitarea aceloraşi drepturi a fost interzisă inculpatului şi cu titlu de pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 273 zile închisoare durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu din 11 septembrie 2019 până la data de 20 noiembrie 2019, inclusiv.

În temeiul art. 396 alin. (1) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestului la domiciliu a inculpatului B., luată prin încheierea penală nr. 149 din 19 decembrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2019.4, măsură care la data pronunţării sentinţei nu a fost pusă efectiv în executare, inculpatul fiind arestat preventiv în dosarul nr. x/2020.

S-a menţinut măsura arestului la domiciliu, care s-a dispus a fi pusă în executare în măsura în care inculpatul nu se va mai afla sub imperiul măsurii arestării preventive într-un alt dosar.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 alin. (1) şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 1349 şi art. 1357 C. civ., a fost admisă acţiunea civilă exercitată de către partea civilă C., în contradictoriu cu inculpaţii B. şi A., aceştia fiind obligaţi, în solidar, la plata către cea dintâi a sumei de 9.700 de RON, reprezentând daune materiale.

Pentru a pronunţa această sentinţă, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că fapta inculpatului A., care, la data de 03 septembrie 2019, a exercitat violenţe asupra persoanei vătămate C., în timp ce aceasta se deplasa pietonal pe o cărare de legătură dintre Calea x şi str. x din municipiul Cluj-Napoca, doborând-o la pământ, pentru a-i da ocazia inculpatului B. să îi sustragă portmoneul, după care a fugit, producând un prejudiciu de 9.700 RON, întruneşte elementele constitutive a infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (5) C. pen.

De asemenea, s-a mai reţinut că fapta inculpatului B., care, la data de 03 septembrie 2019, după ce inculpatul A. a exercitat violenţe asupra persoanei vătămate C., în timp ce aceasta se deplasa pietonal pe o cărare de legătură dintre Calea x şi str. x din municipiul Cluj-Napoca, doborând-o la pământ, i-a sustras portmoneul, după care a fugit, producând un prejudiciu de 9.700 RON, întruneşte elementele constitutive a infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (1) şi (5) C. pen.

Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 233 C. pen., instanţa de fond a reţinut că elementul material constă în acţiunea de luare a unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, respectiv prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări. S-a subliniat că acţiunea inculpatului B., care a sustras portmoneul persoanei vătămate, după ce coautorul A. a utilizat forţa împotriva victimei, doborând-o, realizează elementul material al infracţiunii complexe de tâlhărie calificată, urmarea imediată constând în atingerea adusă relaţiilor sociale create în jurul patrimoniului şi al integrităţii fizice şi psihice a persoanei, valori sociale ocrotite penalmente.

S-a arătat că legătura de cauzalitate dintre acţiunile inculpaţilor şi urmarea imediată (deposedarea victimei de bunurile mobile aflate asupra sa) rezultă din chiar modalitatea de comitere a faptei.

Instanţa a mai menţionat că, deşi inculpatul B. a comis doar acţiunea de luare a bunurilor proprietatea persoanei vătămate, el a asistat la acţiunile violente prealabile ale coautorului exercitate asupra victimei, iar modalitatea de acţionare a celor doi autori sugerează fără dubii existenţa unei înţelegeri prealabile în acest sens. S-a subliniat că pentru reţinerea infracţiunii de tâlhărie nu este necesar ca fiecare dintre coautori să realizeze atât acţiunea scop, cât şi cea mijloc, fiind suficient ca aceştia să săvârşească conjugat acţiunile de luare a bunurilor, respectiv de exercitare a violenţelor, în măsura în care au cunoscut contribuţia celuilalt.

Sub aspectul laturii subiective, s-a arătat că inculpaţii au acţionat cu vinovăţie în modalitatea intenţiei directe, întrucât au prevăzut şi urmărit deposedarea persoanei vătămate prin constrângere.

S-a constatat că inculpatul A. a săvârşit infracţiunea dedusă judecăţii în stare de recidivă postexecutorie raportat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 651 din 14 mai 2015 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin decizia penală nr. 181/A din 10 februarie 2016 a Curţii de Apel Cluj, precum şi că inculpatul B. a comis fapta atât în stare de recidivă postexecutorie, raportat la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1041 din 02 octombrie 2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia penală nr. 880 din 18 iunie 2013 a Curţii de Apel Cluj, din executarea căreia a fost liberat condiţionat la data de 18 martie 2015, care ar fi fost considerată ca fiind executată la 25 mai 2016, cât şi în stare de recidivă postcondamnatorie, raportat la pedeapsa de 2 ani 6 luni şi 434 zile închisoare stabilită prin sentinţa penală nr. 1280 din 12 august 2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin decizia penală nr. 1436/A din 23 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Cluj, din executarea căreia a fost liberat condiţionat la data de 31 ianuarie 2019, cu un rest de 273 zile, care s-ar fi împlinit la data de 31 octombrie 2020.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, s-au avut în vedere limitele legale de pedeapsă prevăzute de art. 233 alin. (1) C. pen., respectiv de la 2 la 7 ani închisoare, majorate, în temeiul art. 45 alin. (5) C. pen., cu jumătate (în speţă de la 3 ani la 10 ani şi 6 luni închisoare), periculozitatea infracţiunii săvârşite, care reiese din împrejurarea că aceştia au acţionat în coautorat, în baza unei înţelegeri prealabile, asupra unei persoane de o vârstă înaintată, după urmărirea pe furiş şi doborârea acesteia la pământ, precum şi valoarea însemnată a prejudiciului, care nu a fost recuperat.

Instanţa de fond a ţinut seama şi de aspectele care circumstanţiază persoana inculpaţilor, respectiv perseverenţa infracţională şi conduita procesuală nesinceră, reţinând că inculpatul B. a comis infracţiunea dedusă judecăţii atât în stare de recidivă postexecutorie, cât şi în stare de recidivă postcondamnatorie, în termenul de supraveghere al liberării condiţionate, nesocotind încrederea investită de organele judiciare în buna sa conduită. În plus, s-a subliniat că rezoluţia infracţională iniţială a aparţinut inculpatului B., care l-a atras pe coinculpat în activitatea infracţională, propunându-i în mod repetat şi insistent să urmărească persoana vătămată, precum şi că există indicii în sensul că, ulterior înlocuirii măsurii arestului la domiciliu cu cea a controlului judiciar, i-ar fi adus reproşuri martorei D. pentru declaraţiile date în cursul urmăririi penale.

Totodată, s-a mai avut în vedere că inculpatul B. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, măsura fiind înlocuită cu arestul la domiciliu la 03 octombrie 2019, iar aceasta a fost, la rândul său, înlocuită cu măsura controlului judiciar la 15 noiembrie 2019. În fine, ca urmare a nerespectării obligaţiilor aferente controlului judiciar, măsura a fost înlocuită cu arestul la domiciliu, care nu a putut fi efectiv pus în executare întrucât inculpatul a fost arestat preventiv într-un alt dosar.

Pentru aceste motive, în vederea asigurării scopului educativ, preventiv, dar şi punitiv al sancţiunii penale, instanţa de fond a dispus condamnarea celor doi inculpaţi conform dispozitivului hotărârii.

În ceea ce priveşte latura civilă, prima instanţă a observat că, anterior începerii cercetării judecătoreşti, persoana vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 9.700 RON, ce se afla în portofelul sustras. Instanţa a constatat îndeplinite cele patru condiţii ale răspunderii civile delictuale, reţinând că inculpaţii au acţionat în mod conjugat şi cu premeditare în vederea deposedării persoanei vătămate de portofel, iar banii astfel sustraşi nu i-au fost restituiţi. Referitor la cuantumul prejudiciului, s-a subliniat că existenţa a cel puţin 9.700 RON în portofelul sustras de către inculpaţi a fost dovedită din coroborarea declaraţiei persoanei vătămate cu cea a inculpatului B.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca şi inculpaţii B. şi A.

Prin motivele de apel, Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul greşitei reţineri, în sarcina inculpatului B., a stării de recidivă postexecutorie raportat la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1041 din 2 octombrie 2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca pronunţată în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia penală nr. 880 din 18 iunie 2013 a Curţii de Apel Cluj, din executarea căreia a fost liberat condiţionat la data de 18 martie 2015.

Inculpatul B. a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată în infracţiunea de furt calificat, precizând că nu a exercitat violenţe fizice asupra persoanei vătămate. Totodată, a susţinut că, din probele existente la dosar, rezultă că persoana vătămată dădea bani cu camătă, împrejurare în care reţinea, cu titlu de garanţie, cărţile de identitate ale debitorilor, iar scopul urmărit de cei doi inculpaţi a fost acela de a-şi recupera actele de identitate.

Inculpatul A. a criticat sentinţa atacată sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei, raportat la împrejurarea că împreună cu coinculpatul a urmărit doar recuperarea actelor de identitate, neavând cunoştinţă că portmoneul sustras conţine şi sume de bani.

Prin decizia penală nr. 375/A din 31 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca şi de inculpatul B. împotriva sentinţei penale nr. 110 din 14 februarie 2020 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost desfiinţată pe latura penală numai în ceea ce priveşte starea de recidivă postcondamnatorie reţinută în sarcina inculpatului B., iar, în rejudecare:

A fost înlăturată starea de recidivă postcondamnatorie reţinută în sarcina inculpatului B. raportat la pedeapsa de 2 ani 6 luni şi 434 zile închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1280/2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca, revocarea liberării condiţionate dispusă prin sentinţa penală nr. 1789/2018 a Judecătoriei Bistriţa şi adăugarea restului rămas neexecutat de 273 de zile, urmând ca inculpatul să execute numai pedeapsa finală de 4 ani închisoare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

A fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi hotărâri.

S-au dedus din pedepsele aplicate inculpaţilor perioadele executate din 04 septembrie 2019 - 03 octombrie 2019 pentru inculpatul A. şi din 11 septembrie 2019 - 20 noiembrie 2019 pentru inculpatul B..

Pentru a pronunţa această decizie, făcând propria analiză a materialului probator administrat în cauză pe tot parcursul procesului penal, Curtea a reţinut că prima instanţă a stabilit în mod corect situaţia factuală şi calificarea juridică a acesteia, faptele săvârşite, astfel cum au fost prezentate detaliat în cuprinsul sentinţei, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 233 C. pen. Ca urmare, a apreciat neîntemeiate criticile formulate de inculpatul B. cu privire la greşita încadrare juridică dată faptei.

Neîntemeiate au fost considerate şi criticile apelanţilor inculpaţi A. şi B. referitoare la greşita cuantificare a pedepselor aplicate de prima instanţă, arătându-se că, în raport cu criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen., sancţiunile stabilite, de 3 ani şi 10 luni închisoare în cazul primului şi, respectiv, de 4 ani închisoare în privinţa celui de-al doilea, sunt just individualizate, neimpunându-se reducerea acestora.

Pe de altă parte, Curtea a apreciat fondate apelurile declarate de parchet şi de inculpatul B. cu referire la greşita reţinere în privinţa acestui inculpat a stării de recidivă postexecutorie.

În acest sens, s-a arătat că, prin sentinţa penală nr. 1280 din 12 august 2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca pronunţată în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 1436 din 23 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Cluj, s-a constatat că inculpatul B. a comis infracţiunile deduse judecăţii în stare de recidivă postcondamnatorie prin raportare la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1041 din 02 octombrie 2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca. Ca urmare, în temeiul art. 104 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) C. pen., a fost revocat beneficiul liberării condiţionate a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1041/2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca şi s-a dispus executarea restului de pedeapsă rămas neexecutat, de 434 zile închisoare, pedeapsa finală fiind aceea de 2 ani, 6 luni şi 434 zile închisoare.

De asemenea, s-a mai arătat că inculpatul a fost arestat din 04 mai 2016, fiind liberat condiţionat la 31 ianuarie 2019, cu un rest de pedeapsă neexecutat de 273 zile închisoare.

Faţă de aceste aspecte, s-a apreciat că, în cauză, se impune înlăturarea stării de recidivă postexecutorie reţinută în sarcina inculpatului B., însă cu menţinerea pedepsei de 4 ani închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.

Ca urmare, au fost admise apelurile declarate în cauză de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca şi de inculpatul B., cu consecinţa desfiinţării parţiale a sentinţei penale atacate sub aspectul înlăturării stării de recidivă postcondamnatorie reţinută în sarcina acestuia raportat la pedeapsa de 2 ani 6 luni şi 434 zile închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1280/2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca, a revocării liberării condiţionate dispusă prin sentinţa penală nr. 1789/2018 a Judecătoriei Bistriţa şi a adăugării restului rămas neexecutat de 273 de zile, urmând ca inculpatul să execute numai pedeapsa finală de 4 ani închisoare.

Împotriva deciziei dată în apel, în termen legal, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, invocând motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că pedeapsa stabilită pentru inculpatul B. este în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile privind recidiva postcondamnatorie şi postexecutorie, încălcând, astfel, prevederile art. 41 alin. (1) C. pen., art. 43 alin. (1) C. pen. şi art. 104 C. pen.

În acest sens, a învederat că, deşi în cuprinsul motivării a considerat întemeiat punctul de vedere al parchetului cu privire la necesitatea înlăturării stării de recidivă postexecutorie reţinută în sarcina inculpatului B., instanţa de apel, din oficiu şi fără a pune în discuţie contradictorie, a înlăturat starea de recidivă postcondamnatorie, cu consecinţa eliminării dispoziţiilor judecătorului fondului de revocare a liberării condiţionate dispuse prin sentinţa penală nr. 1789 din 23 noiembrie 2018 a Judecătoriei Bistriţa, definitivă prin decizia penală nr. 6 din 31 ianuarie 2019 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, şi de executare a restului de pedeapsă de 273 zile alături de pedeapsa principală de 4 ani închisoare stabilită pentru fapta săvârşită în cauză, dispunând ca inculpatul să execute, în final, doar pedeapsa de 4 ani închisoare.

Or, aşa cum s-a menţionat în memoriul conţinând motivele de apel ale parchetului, în privinţa inculpatului B. trebuia reţinută doar starea de recidivă postcondamnatorie, cu consecinţa revocării liberării condiţionate dispuse prin sentinţa penală nr. 1789 din 23 noiembrie 2018 a Judecătoriei Bistriţa, definitivă prin decizia penală nr. 6 din 31 ianuarie 2019 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, şi a executării restului de pedeapsă de 273 zile alături de pedeapsa principală de 4 ani închisoare stabilită pentru fapta ce a format obiectul cercetării în cauză, nefiind incidente dispoziţiile privind recidiva postexecutorie raportat la pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1041 din 02 octombrie 2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia penală nr. 880 din 18 iunie 2013 a Curţii de Apel Cluj, din executarea căreia a fost liberat condiţionat la data de 18 martie 2015 cu un rest de pedeapsă de 434 zile.

Prin încheierea din 16 iulie 2020, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei penale nr. 375/A din 31 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, privind pe inculpatul B., dispunând trimiterea cauzei Completului nr. 4, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj ca nefiind fondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea dedusă judecăţii astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă numai din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante. Cu alte cuvinte, nu orice aspect de nelegalitate constituie temei pentru casarea hotărârii recurate, ci numai acele încălcări ale normelor juridice care corespund unuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de lege (deciziile nr. 340/RC din 11 octombrie 2018, nr. 231/RC din 11 iunie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 181/RC din 18 iunie 2020, nr. 238/RC din 22 iulie 2020 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", acesta fiind incident numai în situaţia în care sancţiunea penală stabilită şi aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greşita sa individualizare de către instanţele de fond. Prin expresia "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt reglementate de textul de lege în raport cu încadrarea juridică dată faptei şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită prin hotărârile date în fond şi/sau apel, dând acestei sintagme o interpretare mai largă decât cea din cuprinsul art. 187 C. pen.

Rezultă, aşadar, că examinarea ce poate fi realizată prin prisma acestui motiv de casare presupune efectuarea unei verificări matematice a cuantumului pedepsei aplicate de instanţele inferioare prin comparaţie cu limitele speciale prevăzute de norma de incriminare, astfel cum sunt reduse ori, după caz, majorate ca urmare a reţinerii, cu titlu definitiv, a cauzelor care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Aşa fiind, în condiţiile în care dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sunt de strictă interpretare şi vizează doar acele situaţii în care este înfrânt principiul legalităţii pedepsei ca urmare a stabilirii unei sancţiuni penale aflată în afara limitelor (minime sau maxime) prevăzute de textul de incriminare, prin raportare la toate normele de drept substanţial relevante pentru tratamentul sancţionator, prin intermediul său nu pot fi cenzurate alte aspecte de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecinţe asupra cuantumului pedepsei (deciziile nr. 82/RC din 01 martie 2019, nr. 216/RC din 06 iunie 2019, nr. 404/RC din 25 octombrie 2019, nr. 483/RC din 13 decembrie 2019, nr. 258/RC din 04 august 2020 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), cum ar fi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 41 alin. (1), art. 43 şi art. 104 C. pen., aspect criticat de parchet în calea extraordinară de atac.

În atare situaţie, atâta timp cât această chestiune de greşită aplicare a legii nu poate fi cenzurată prin prisma cazului de casare invocat, Înalta Curte urmează să verifice legalitatea pedepsei aplicate prin raportare la dispoziţiile de drept penal substanţial a căror incidenţă a fost reţinută în speţă cu autoritate de lucru judecat, context în care constată că pedeapsa aplicată în cauză inculpatului B., de 4 ani închisoare, se încadrează în limitele stabilite de legiuitor pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 233 C. pen. (de la 2 la 7 ani închisoare), majorate cu jumătate, în temeiul art. 43 alin. (5) C. pen. (ca urmare a reţinerii stării de recidivă postexecutorie), respectiv de la 3 ani la 10 ani şi 6 luni închisoare.

Faţă de aceste considerente, întrucât, în cauză, sub aspectul criticilor invocate, nu sunt incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei penale nr. 375/A din 31 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, privind pe inculpatul B..

Totodată, în temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar, potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 627 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei penale nr. 375/A din 31 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, privind pe inculpatul B..

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 627 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 octombrie 2020.

Procesat de GGC - LM