Appeals for annulment rejected; final convictions upheld in sham-contract land restitution and municipal repair-fraud scheme

Asupra recursului în casaţie de faţă:

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 132 din 20 iulie 2020 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Maramureş, printre alţii, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. a) din C. proc. pen., art. 5 din C. pen. a fost achitată inculpata:

- A. (nume anterior LL., cu domiciliul procesual ales la Cabinet avocat B. - Zalău, trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de:

- abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1969 (pct. I din rechizitoriu),

A fost condamnată inculpata A., cu datele de mai sus, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen. (pct. II din rechizitoriu) la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În temeiul art. 861, 862 din C. pen. 1969, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de încercare de 5 ani şi s-a atras atenţia inculpatei asupra prevederilor art. 864 din C. pen. 1969.

În temeiul art. 863 din C. pen. 1969, pe durata termenului de încercare inculpata a fost obligată să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune Sălaj;

b) să anunţe în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă sau orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele ei de existenţă.

În temeiul art. 71 din C. pen. 1969, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatei s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza II şi lit. b) din C. pen. 1969.

A fost condamnat inculpatul:

- C. pentru:

- complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 26 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen. (pct. III din rechizitoriu x primul act material) la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În temeiul art. 81, 82 din C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 5 ani şi s-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 din C. pen. din 1969.

În temeiul art. 71 din C. pen. 1969, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate inculpatului s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) din C. pen. 1969.

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) din C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (pct. III din rechizitoriu),

Printre altele, în conformitate cu art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. s-a desfiinţat în parte următoarele înscrisuri:

- titlul de proprietate nr. x, emis în favoarea lui D., de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor judeţul Sălaj, doar cu privire la suprafaţa de 1.800 mp, situat în intravilan, şi procesul-verbal de punere în posesie nr. x din 19.08.2008, cu privire la aceeaşi suprafaţă de teren (1800 mp, intravilan);

- listele cuprinzând cantităţile de lucrări emise de SC "E." SRL către beneficiarul Primăria Şimleu Silvaniei, din 18 noiembrie 2008, respectiv 28 noiembrie 2008, privind lucrările "reparaţii stradă MM." şi "decolmatare Văi MM.", grafic de intervenţie la viitura din 29 iunie 2009, document emis de SC "E." SRL către beneficiarul Primăria Şimleu Silvaniei, facturile emise de SC "E." SRL, seriile SJWCL nr. x din 11 decembrie 2009 şi SJWCL nr. x din 18 februarie 2009 .

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prima categorie de acuzaţii a vizat punerea în posesie cu suprafaţa de 2,98 ha teren a martorilor F. şi G., parchetul considerând că, printre alţii, fapta inculpatei A., care, în cursul anului 2008, respectiv la 5 mai 2008, în calitate de secretar al oraşului Şimleu Silvaniei şi a comisiei locale de fond funciar, prin nerespectarea atribuţiilor de serviciu ce-i reveneau conform fişei postului şi a art. 8 alin. (3), art. 9 alin. (4), art. 11 alin. (3) Legea nr. 18/1991, ale art. 1 din Legea nr. 1/2000, precum şi ale art. 11 din H.G. nr. 890/2005, a participat prin semnarea procesului-verbal de punere în posesie din 5 mai 2008, prin care s-a reconstituit în mod ilegal dreptul de proprietate de pe urma defunctei H., fără ca moştenitorii să formuleze o cerere privind reconstituirea dreptului de proprietate şi fără ca moştenitorii să aibă dreptul la reconstituirea dreptului de proprietate pentru o suprafaţă de teren de 2,98 ha, prin inducerea în eroare a acestora cu privire la amplasamentul şi calitatea terenului pe care urma să fie reconstituit dreptul de proprietate, cauzând prin aceasta o daună oraşului Şimleu Silvaniei, prin ieşirea din proprietatea unităţii administrativ-teritoriale a unei suprafeţe de teren atribuită ilegal, în cuantum de 283.994 RON, contravaloarea terenului (păşune), la nivelul anului 2008 şi producerea unui folos material injust în favoarea inculpatului I., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. din 1969 comisă în coautorat cu inculpaţii J., K., L. şi cu complicitatea lui I..

Tribunalul în esenţă a reţinut, în primul rând, în ceea ce priveşte reconstituirea dreptului de proprietate a martorilor G. şi F. asupra suprafeţei de 2,98 ha de teren că este evident că o astfel de solicitare a existat, iar această solicitare se situează cu certitudine înaintea datei de 27.04.2001, când prin hotărârea comisiei judeţene a fost validată reconstituirea dreptului de proprietate.

Potrivit probaţiunii administrate, cererile în original atribuite martorilor F. şi G., înregistrate în registrele speciale sub nr. x/19.02.1998 şi y/15.05.2000 s-au găsit în arhivă şi au fost înscrise în "Registru evidenţa cereri fond funciar Legea nr. 169/1997 Şimleu Silvaniei" şi "Cereri Legea 1/2000. Contestaţii Hotărâri" .

Aşadar, anterior emiterii procesului-verbal de punere în posesie cu privire la suprafaţa de 2,98 ha de teren, a existat sau trebuia să existe o verificare a cererii, atât de către comisia locală, cât şi de către comisia judeţeană de fond funciar.

Comisia judeţeană de fond funciar a emis Hotărârea nr. 980 din 27.04.2001 privind validarea propunerilor Comisiei Locale de Fond Funciar a oraşului Şimleu Silvaniei, iar în anexa 50, la poziţia 358, figurează numele defunctei H. prin moştenitorii F. şi G. cu suprafaţa validată de 2,98 ha.

Această hotărâre putea fi atacată, potrivit art. 53 din Legea nr. 18/1991, lucru care nu s-a întâmplat, hotărârea rămânând definitivă şi în mod necesar şi legal trebuia pusă în aplicare.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte cea de-a doua ipoteză a parchetului, respectiv aceea că şi în situaţia în care "ar fi existat" cererea de reconstituire a dreptului de proprietate cu privire la suprafaţa de 2,98 ha teren, ca urmare a hotărârii de validare a comisiei judeţene de fond funciar (Hotărârea nr. 980/27.04.2001), reconstituirea trebuia să privească doar suprafaţa de 0,80 ha teren, întrucât pentru diferenţă au fost emise titlurile de proprietate din 23 mai 2001 şi 27 aprilie 2004, tribunalul a apreciat că situaţia premisă este reţinută în mod eronat.

Titlul de proprietate nr. x/27.04.2004 pentru suprafaţa de 1,13 ha teren în favoarea numitei F. a fost emis având la bază procesul-verbal de punere în posesie nr. x/28.07.2003, respectiv Hotărârea nr. 67/18.04.2003 a Comisiei Judeţene Sălaj, şi nicidecum Hotărârea nr. 980/27.04.2001 .

Situaţia este asemănătoare şi cu privire la titlul de proprietate nr. x/23.05.2001 pentru suprafaţa de 0,66 ha teren agricol. Titlul a fost emis ca urmare a soluţionării cererii sus-numitei prin Hotărârea nr. 110/07.03.2001 a Comisiei Judeţene Sălaj pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor.

Aşadar, în mod evident cele două titluri de proprietate la care parchetul a făcut referire au fost emise în baza unor alte hotărâri de validare, deci nu aveau cum să fie avute în vedere la punerea în posesie a suprafeţei de teren validate prin Hotărârea Comisiei Judeţene nr. 980 din 27.04.2001.

În ceea ce priveşte a treia teză a acuzării, respectiv inducerea în eroare a moştenitorilor cu privire la amplasamentul şi calitatea terenului pe care urmează să fie reconstituit dreptul de proprietate şi înţelegerea inculpaţilor în acest sens, cu scopul obţinerii unui folos material injust de către inculpatul I., prin aceasta cauzându-se un prejudiciu oraşului Şimleu Silvaniei, prin ieşirea din proprietatea unităţii administrativ-teritoriale a suprafeţei de 2,29 ha teren, tribunalul a constatat că la dosar nu există probe care să susţină această ipoteză.

Mai mult, deşi parchetul nu a dovedit că inculpaţii ar fi avut vreo legătură cu falsificarea cererii în cursul anului 2008 ori anterior, a atribuit acestora întreaga responsabilitate a folosirii cererii de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea numiţilor G. şi F., în scopul obţinerii unui folos injust de către inculpatul I., cauzând-se astfel un prejudiciu unităţii administrativ-teritoriale. Activitatea inculpaţilor a fost privită izolat în întregul lanţ procedural al reconstituirii dreptului de proprietate, dobândind conotaţie penală, în viziunea parchetului, deşi procedurile de reconstituire începuseră în anul 1998 şi trebuiau să-şi urmeze cursul în condiţiile existenţei unei hotărâri definitive de validare a comisiei judeţene.

Pentru aceste motive, tribunalul a concluzionat că fapta reţinută la punctul I din rechizitoriu nu există în maniera reţinută de parchet.

A doua categorie de acuzaţii a vizat punerea în posesie cu suprafaţa de 1.800 m teren a martorului D., prima instanţă reţinând în esenţă următoarele:

În baza propunerii formulate de către Comisia locală de fond funciar, în conformitate cu atribuţiile prevăzute de art. 6 lit. c) şi lit. e) din H.G. nr. 890/2005, Comisia judeţeană de fond funciar a emis Hotărârea nr. 1357 din 17.11.2000 prin care s-a validat suprafaţa de 0,28 ha teren în favoarea numitului D., în temeiul Legii nr. 1/2000 - anexa nr. 32 a Comunei Halmăşd .

Hotărârea de validare a Comisiei judeţene de fond funciar Sălaj nu a fost contestată, astfel încât Comisia locală de fond funciar avea obligaţia punerii în posesie a persoanelor cu privire la suprafeţele de teren validate.

În contextul validării suprafeţei de 0,28 ha de teren în favoarea numitului D., la data de 9 aprilie 2008 a fost întocmită procura specială prin care acesta îl împuterniceşte pe inculpatul I. ca în numele său şi pentru sine să facă demersurile necesare în vederea obţinerii titlului de proprietate pentru suprafaţa de 2.800 mp, teren situat în extravilanul localităţii Şimleu Silvaniei, să întabuleze această suprafaţă în CF, iar apoi să semneze contractul de vânzare-cumpărare la un birou notarial, întrucât această suprafaţă a vândut-o mandatarului cu suma de 3.000.000 RON în anul 2004.

Având în vedere actul menţionat anterior, la data de 19.08.2008 a fost întocmit procesul-verbal nr. x, cu ocazia punerii în posesie a numitului D., prin mandatarul I., cu privire la suprafaţa de 2.800 mp.

Potrivit procesului-verbal, punerea în posesie s-a făcut pe suprafaţa de 1.000 mp (parcela aferentă Fermei 13) categoria "păşuni", situată în extravilan şi pe suprafaţa de 1.800 mp în intravilanul localităţii, având următoarele vecinătăţi: Nord- M., Est - SC N. SA, Sud - Canal, Vest - Stadion.

Procesul-verbal a fost semnat de inculpaţii J., K., L., A. şi I..

Potrivit declaraţiilor inculpaţilor, punerea în posesie a numitului D. nu s-a putut realiza pe vechile amplasamente, întrucât pe vechiul amplasament fusese recunoscut dreptul de proprietate al altei persoane, fiind eliberat titlul de proprietate nr. x/2005 în favoarea numitei O.

Instanţa a constatat faptul că din cuprinsul titlului emis în favoarea numitei O. nu se poate stabili cu certitudine dacă punerea în posesie a acestui proprietar s-a realizat pe vechiul amplasament al terenurilor deţinute de D., astfel încât doar depunerea titlului de proprietate a numitei O. nu face dovada susţinerilor inculpaţilor.

În aceste condiţii, la data de 20.08.2008 a fost emis titlul de proprietate nr. x în favoarea numitului D., cu privire la suprafaţa de 2.800 mp.

Ulterior, în numele lui D., la data de 04.09.2008 a fost formulată de către inculpata K. o cerere de dezlipire-alipire a imobilului identificat sub nr. cadastral x, lucrările în vederea efectuării acestei operaţiuni fiind întocmite tot de către inculpata K. şi P.

Prin Hotărârea nr. 19 din 31 ianuarie 2008 a Consiliului Local al Oraşului Şimleu Silvaniei, pe baza unui proiect iniţiat de primarul oraşului, s-a aprobat construirea unui bloc ANL, în Anexa nr. 4 fiind prevăzută "Construcţie bloc ANL str. x, str. x, str. x.

La data de 27 martie 2008, prin Hotărârea nr. 48 a Consiliului Local al Oraşului Şimleu Silvaniei s-a aprobat transmiterea terenului în suprafaţă de 700 mp, situat în Şimleu Silvaniei, str. x, proprietate publică a oraşului Şimleu Silvaniei, conform anexei 5, poziţia 13 din H.G. nr. 966/2002, din proprietatea Consiliului Local al Oraşului Şimleu Silvaniei, în folosinţa gratuită a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe pe durata executării investiţiei "Bloc de locuinţe cu apartamente pentru tineri destinate închirierii" - 84 - Stadion, oraşul Şimleu Silvaniei, judeţul Sălaj.

În procesul-verbal al şedinţei se consemnează că inculpatul J., în calitate de primar, a arătat că "amplasamentul va fi pe terenul unde a fost Oborul de animale, avem o mică problemă care va trebui să o remediem în sensul că pe acel teren în cartea funciară sunt trecuţi doi proprietari care însă au decedat, vom urma căile legale pentru ca acel extras să fie pe Statul Român" .

Totodată, în expunerea de motive a proiectului de hotărâre, s-a arătat că "în inventarul domeniului public aprobat prin H.G. nr. 966/2002, anexa 5, la poziţia 13, este cuprinsă suprafaţa de 1.944 mp, teren care a avut destinaţia de obor de animale" .

La data de 11 septembrie 2008 între D., reprezentat de mandatarul I., în calitate de vânzător şi Oraşul Şimleu Silvaniei, reprezentat de primarul J. conform Hotărârii nr. 104 din 08.09.2008 a Consiliului Local al Oraşului Şimleu- Silvaniei, în calitate de cumpărător, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, autentificat la Biroul Notarului Public Q., cu privire la imobilul înscris în CF nr. x N a localităţii Şimleu Silvaniei, care reprezintă teren intravilan în suprafaţă de 1.000 mp, conform Certificatului de urbanism nr. x din 09.09.2008, eliberat de Primăria Şimleu Silvaniei, având număr cadastral al parcelei 1264/1, situat în Şimleu Silvaniei, strada x, judeţul Sălaj, dobândit în întregime, în baza Legii 18/1991, 1/2000, 247/2005, respectiv prin dezlipire, conform Actului de dezlipire, neoperat în CF. Preţul vânzării a fost de 10.000 euro, adică 35.974 RON, care a fost achitat în întregime, vânzătorul nemaiavând alte pretenţii, iar taxarea s-a făcut la valoarea de 47.000 RON, conform Raportului de expertiză tehnică de evaluare al Camerei Notarilor Publici Cluj.

Suma de 35.974 RON a fost virată în contul beneficiarului D., deschis la R., suma reprezentând "achiziţie bloc ANL".

Inculpatul I. a ascuns funcţionarului bancar S. faptul că nu are împuternicire pe contul lui D., ci doar o împuternicire referitoare la achiziţia terenului şi, în lipsa altor documente, a dispus virarea acestei sume de bani la data de 13.11.2008, în contul lui T., fratele numitului U., reprezentând "alimentare card", de unde au fost ridicaţi de către S. şi predaţi inculpatului I..

Ulterior, cu privire la suprafaţa de 800 mp a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare la data de 27 octombrie 2008, la Biroul Notarului Public Q., între D., reprezentat prin mandatar I., pe de-o parte, şi SC V. SRL, persoană juridică română, reprezentată prin societar unic W., cetăţean italian, în calitate de cumpărător . Terenul a fost înscris în CF nr. x N a localităţii Şimleu Silvaniei, cu A + 1, teren intravilan în suprafaţă de 800 mp, conform certificatului de urbanism nr. x din 27.10.2008, eliberat de Primăria Şimleu Silvaniei, având număr cadastral al parcelei 1264/2, de sub B.1, situat în Şimleu Silvaniei, strada x nr. 2/C, judeţul Sălaj, dobândit prin dezlipire, conform Actului de dezlipire autentificat sub nr. x/11.09.2008 de Biroul Notarului Public Q. din Şimleu Silvaniei. Preţul acestei vânzări a fost de 120.000 RON, care a fost achitat în întregime, vânzătorul nemaiavând alte pretenţii.

Potrivit raportului de expertiză, precum şi a suplimentului raportului de expertiză tehnică - de evaluare a terenurilor, valoarea de piaţă a terenului în suprafaţă de 1.000 mp, situat în oraşul Şimleu Silvaniei, str. x, stabilită de expert prin metoda comparaţiilor de piaţă, este de 36.125 RON, echivalentul a 10.000 euro, la cursul euro la data respectivă fiind 3,6123 RON.

Conform aceluiaşi raport de evaluare, la data de 27.10.2008 (1 euro = 3.689 RON), valoarea de piaţă a terenului în suprafaţă de 800 mp, situat în oraşul Şimleu Silvaniei, str. x, stabilită de expert prin metoda comparaţiilor de piaţă este de 29.495 RON, respectiv 8.000 euro.

Potrivit art. 248 din C. pen. (1969), infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice constă în fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează (...) o pagubă patrimoniului unei unităţi din cele la care se referă art. 145 din C. pen.

Totodată, potrivit art. 132 din Legea nr. 78/2000, în cazul infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

Aşadar, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice este o infracţiune de rezultat, ceea ce presupune existenţa legăturii de cauzalitate între acţiunea făptuitorului şi rezultatul produs efectiv.

Având în vedere situaţia de fapt care a rezultat în urma administrării probaţiunii şi care a fost expusă anterior, tribunalul a apreciat că au fost dovedite elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 din C. pen. raportat la 132 din Legea nr. 78/2000.

Astfel, potrivit Deciziei nr. 405/15.06.2016 a Curţii Constituţionale, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate, constatându-se că dispoziţiile art. 246 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", mai exact prin încălcarea unor dispoziţii legale cuprinse în legislaţia primară, respectiv legi sau ordonanţe de urgenţă ale guvernului.

Tribunalul a reţinut că punerea în posesie a numitului D. de către comisia locală de aplicare a legii fondului funciar din care au făcut parte inculpaţii J., K., L. şi A., cu complicitatea inculpatului I. s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale ale Legii fondului funciar nr. 18/1991, respectiv a atribuţiilor ce le reveneau inculpaţilor în baza acestei legi, precum şi a dispoziţiilor din legile speciale la care a făcut trimitere parchetul.

În concret, potrivit dispoziţiilor art. 116 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, comisiile comunale, orăşeneşti şi municipale, constituite potrivit prevederilor art. 12, vor efectua lucrările şi operaţiunile stabilite de lege în competenţa lor, indiferent dacă se reconstituie sau se constituie dreptul de proprietate ori se restituie terenuri prin ordinul prefectului, înaintând aceste lucrări, după caz, comisiilor judeţene sau prefectului, în vederea eliberării titlului de proprietate, respectiv emiterii ordinului prefectului.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi cele forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, în aplicarea prevederilor prezentei legi, reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane.

Totodată, potrivit atribuţiilor care reveneau membrilor comisiei conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 1/2000, la stabilirea prin reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenurile agricole şi forestiere, în conformitate cu prevederile prezentei legi, comisiile comunale, orăşeneşti, municipale şi comisiile judeţene, constituite potrivit legii, vor verifica în mod riguros existenţa actelor doveditoare prevăzute la art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, republicată, precum şi pertinenţa, verosimilitatea, autenticitatea şi concludenţa acestor acte, ţinându-se seama şi de dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege.

Tribunalul a apreciat că prin punerea în posesie a numitului D. cu suprafaţa de 1.800 mp, aflată în intravilanul localităţii Şimleu Silvaniei, inculpaţii în calitate de membri ai comisiei şi cu complicitatea inculpatului I. nu au respectat dispoziţiile legale menţionate anterior, procedând la punerea în posesie cu privire la un teren aflat în intravilanul localităţii Şimleu Silvaniei, teren care, prin prisma dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 18/1991, nu putea face obiectul unui schimb de terenuri, acesta neaflându-se în rezerva comisiei locale a legii fondului funciar, ci se afla, ca efect al legii, în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale.

Astfel, potrivit art. 26 din Legea nr. 18/1991, terenurile situate în intravilanul localităţii, care au aparţinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moştenitori, trec în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului, după caz, şi în administrarea primăriilor, pentru a fi vândute, concesionate ori date în folosinţă celor care solicită să-şi construiască locuinţe şi nu au teren ori pentru amplasarea de obiective social-culturale sau cu caracter productiv, potrivit legii, ori pentru compensările prevăzute la art. 24.

Aşadar, ca efect al legii, terenul situat în intravilanul localităţii Şimleu Silvaniei, cu privire la care a fost pus în posesie D., nu putea face parte din categoria terenurilor aflate în rezerva comisiei locale, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate, acesta trecând, ca efect al legii, în proprietatea Oraşului Şimleu Silvaniei.

De altfel, chiar inculpaţii, în apărările pe care le-au formulat, au arătat că acest teren situat în intravilan a făcut obiectul punerii în posesie a numitului D., întrucât în privinţa sa, nu existau cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, titularii anteriori fiind decedaţi, neexistând moştenitori, adică exact condiţiile impuse de lege. Această situaţie a fost cunoscută membrilor comisiei locale de aplicare a legii fondului funciar, câtă vreme în procesul-verbal al şedinţei consiliului local din 27 martie 2008 s-a consemnat faptul că pe terenul unde urmează a fi construit blocul ANL în cartea funciară "sunt trecuţi doi proprietari, care însă au decedat".

Verificând actele dosarului, există extrasul de carte funciară nr. x Şimleu Silvaniei, în cuprinsul căruia la numărul topografic x a fost înscris terenul intravilan, proprietar fiind X.. Ulterior cu privire la acest teren a fost emis titlul de proprietate nr. x/2008 în favoarea numitului D.. De asemenea, potrivit extrasului de carte funciară existent la dosar urmărire penală există extrasul de carte funciară nr. x Şimleu Silvaniei, unde sub numărul topografic x a fost înscris terenul situat în intravilan în favoarea numitului Y. lui Z..

Ca atare, terenurile cu privire la care a fost pus în posesie numitul D. erau înscrise în cartea funciară în intravilanul localităţii Şimleu Silvaniei, astfel încât nu exista niciun dubiu cu privire la categoria acestora, iar potrivit dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 18/1991, nu puteau fi în rezerva comisiei locale a legii fondului funciar, trecând ope legis în proprietatea Oraşului Şimleu Silvaniei.

În aceste condiţii, apărările inculpaţilor, în sensul că legile fondului funciar nu interzic schimbarea categoriei terenului atribuit, respectiv din intravilan în extravilan sau invers, sunt corecte, însă nu pot fi acceptate în prezenta cauză, deoarece în ceea ce priveşte situaţia concretă a terenului în discuţie exista excepţia reglementată în cuprinsul art. 26 din Legea nr. 18/1991.

Aşadar, prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu decurgând din calitatea de membri ai comisiei locale de aplicare a legii fondului funciar, precum şi din celelalte funcţii deţinute, inculpaţii J., K., L. şi A., cu complicitatea inculpatului I., au creat Oraşului Şimleu Silvaniei un prejudiciu prin ieşirea din patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale a terenului situat în intravilanul localităţii, cu privire la care a fost pus în posesie numitul D., pentru ca ulterior acest teren să fie reachiziţionat de către unitatea administrativ-teritorială, prin primar, tranzacţie în urma căreia s-a creat un folos inculpatului I..

Pe baza acestei stări de fapt prima instanţă a efectuat încadrarea juridică a faptelor, considerând că, printre altele:

- fapta inculpatei A., care, în cursul anului 2008, în calitate de secretar al oraşului Şimleu Silvaniei şi al comisiei locale de fond funciar, a participat prin semnarea procesului-verbal de punere în posesie a numitului D., îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de 2.800 mp teren agricol în extravilanul localităţii Şimleu Silvaniei, prin schimbarea în mod ilegal a categoriei şi calităţii terenului, cu o suprafaţă de 1.800 mp, teren neagricol, situat în intravilanul oraşului Şimleu Silvaniei, pe str. x, producându-se o pagubă oraşului Şimleu Silvaniei, datorită ieşirii din patrimoniu în mod ilegal a suprafeţei de 1.800 mp şi crearea unui folos injust inculpatului I. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., pentru care instanţa a aplicat pedeapsa de 3 ani închisoare.

La individualizarea pedepsei şi a modului de executare, tribunalul a avut în vedere gradul de pericol social concret al infracţiunii reţinute în sarcina inculpatei şi împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta.

Apreciind că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia în regim de detenţie, instanţa a constatat că sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 861 din C. pen., mai exact pedeapsa aplicată inculpatei este de 3 ani închisoare. De asemenea, instanţa a avut în vedere atitudinea inculpatei avută anterior săvârşirii infracţiunii, în concret lipsa antecedentelor penale şi posibilităţile reale de îndreptare, toate aceste elemente venind în sprijinul individualizării executării pedepsei în condiţiile art. 861, 862 din C. pen. 1969, tribunalul dispunând suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de încercare de 5 ani;

A treia categorie de acuzaţii a vizat decontarea unor lucrări fictive, prima instanţă reţinând în esenţă următoarele:

A. Curtea de Conturi a constatat că în cursul anului 2007, Primăria Oraşului Şimleu Silvaniei a plătit suma de 22.437,65 RON, fără o bază legală, SC "AA." SRL, reprezentată de inculpatul BB., dispunându-se, totodată, recuperarea acestei sume de la societatea menţionată anterior, însă inculpaţii J. şi BB. s-au înţeles ca societatea "AA." SRL să recupereze banii prin simularea unor contracte de execuţie lucrări.

Simularea existenţei raporturilor contractuale pe baza cărora să se poată restitui suma de 23.000 RON s-a realizat prin încheierea în mod fictiv a unui contract de lucrări între Primărie şi SC "E.", administrată de inculpatul CC. şi care ar fi dat în subantrepriză execuţia unor lucrări de reparaţii străzi către SC "AA." SRL

Astfel, la data de 5 februarie 2009, inculpatul J. a semnat o comandă de lucrări privind decolmatarea Văii MM. şi pietruirea străzii MM., furnizorul serviciilor fiind societatea comercială "E." .

În vederea recepţionării acestor lucrări au fost întocmite documente fictive, documente cuprinzând aşa-zise cantităţi de materiale folosite, documente semnate, atât de inculpatul C., cât şi de inculpatul J..

Concluzia că documentele cuprinzând cantităţile de lucrări erau fictive rezultă chiar din faptul că acestea poartă o dată anterioară comenzii primăriei, mai exact acestea sunt întocmite la data de 18 noiembrie 2008, în timp ce comanda de lucrări este ulterioară (5 februarie 2009).

Contravaloarea facturii care atestă în fals lucrările efectuate de "E." SRL, factură semnată din partea Primăriei Şimleu Silvaniei de inculpatul C., a fost plătită prin ordinul de plată nr. x din 19 februarie 2009, semnat de inculpatul J. .

Potrivit procesului-verbal de constatare, întocmit de Curtea de Conturi, a rezultat că pentru lucrările de reparaţii drumuri pietruite în oraşul Şimleu Silvaniei a fost depusă o singură ofertă de lucrări, respectiv de SC "DD." SRL

B. De asemenea, prin ordinul de plată nr. x din 11 decembrie 2009, semnat de inculpatul J., Primăria Şimleu Silvaniei a plătit SC "E." SRL suma de 29.950,67 RON, în baza facturii nr. x, emisă la data de 11 decembrie 2009 de "E." SRL, semnată de inculpatul CC.. După cum se poate observa, factura a fost emisă în aceeaşi zi cu ordinul de plată, la aproximativ 6 luni după viitura din 29 iunie 2009.

Tribunalul a apreciat că factura întocmită de SC "E." SRL şi plata acestei facturi atestă lucrări fictive ce ar fi fost executate de SC "E." SRL, atâta timp cât prin comanda de lucrări din 5 februarie 2009 nu se puteau anticipa fenomene naturale ce vor avea loc peste câteva luni, mai exact în data de 29 iunie 2009.

Această stare de fapt a fost reţinută de instanţă în baza probaţiunii administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, mai exact a înscrisurilor existente la dosar şi a declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză.

Astfel, probele au evidenţiat faptul că suma de 25.183,50 RON, plătită către SC "E." SRL, cu titlu de "decolmatare şi pietruire MM.", la data de 19.02.2009, a fost destinată restituirii sumei de 22.737 RON, sumă constatată de către Curtea de Conturi ca fiind achitată în plus de către primărie societăţii "AA." SRL, administrată de inculpatul BB. şi recuperată de primărie de la această societate, conform înţelegerii dintre inculpaţii J. şi BB..

Această stare de fapt rezultă din declaraţiile inculpatului BB., constatările cuprinse în rapoartele Curţii de Conturi, coroborate cu declaraţiile martorilor EE., FF., GG., HH., II..

Aceste probe au dovedit faptul că lucrările facturate de către SC "E." SRL către primărie, având la bază listele cuprinzând cantităţile de lucrări, nu au fost executate în realitate, lucrările de decolmatare a Văii MM. şi str. x au fost executate de către SC "DD." SRL, o parte în cursul anului 2008, pe baza contractului de execuţie lucrări nr. x din data de 23.04.2008. Lucrările de pietruit str. x au fost executate tot de către SC "DD." SRL, pe baza celor două contracte de lucrări semnate cu primăria. Lucrările efectuate ca urmare a viiturii din luna iunie 2009 au fost executate de către SC "DD." SRL cu angajaţii companiei şi cu utilajele acesteia (inclusiv SC "JJ." SRL), şi nu de către SC "E." SRL ori SC "AA." SRL şi au fost facturate de către SC "DD." SRL Primăriei Şimleu Silvaniei, conform facturii din 17.09.2009. Potrivit declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză, angajaţi ai societăţilor SC "DD." SRL şi SC "JJ." SRL, şi care lucrau pe utilajele Şimleu 192, x şi y, aparţinând aceloraşi societăţi, lucrările de decolmatare au avut loc în cursul lunii iunie 2009, utilajele nefiind împrumutate altor societăţi.

De asemenea, instanţa a avut în vedere declaraţia inculpatului CC., care, indirect, confirmă faptul că nu firma "E.", de la care proveneau documentele ce au stat la baza plăţii privind pietruirea Văii MM., a efectuat lucrările, ci societatea "AA.", versiune care nu a fost dovedită de nicio probă de la dosar. Relevantă este declaraţia inculpatului CC. şi în legătură cu factura emisă pentru plata intervenţiei după viitură, referirile sale vizând de fapt lucrările efectuate în realitate de SC "DD." SRL, al cărui angajat era, şi nu de către SC "E.".

Cu privire la latura civilă a cauzei, procurorul a reţinut că prin săvârşirea acestor infracţiuni, s-a produs o daună oraşului Şimleu Silvaniei de 25.183,50 RON şi de 29.950,67 RON, sume plătite în mod nelegal către SC "E." SRL, persoana vătămată fiind oraşul Şimleu Silvaniei.

S-a solicitat Consiliului Local al oraşului Şimleu Silvaniei să se constituie parte civilă în procesul penal cu sumele de 25.183,50 RON şi 29.950,67 RON.

Consiliul Local al oraşului Şimleu Silvaniei nu s-a constituit parte civilă în procesul civil.

Instanţa a apreciat că în exercitarea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu au fost încălcate următoarele dispoziţii legale:

- art. 14 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, care prevăd că nicio cheltuială cuprinsă în bugetele autorităţilor publice locale nu poate fi angajată şi efectuată dacă nu există bază legală,

- art. 51 alin. (3) din aceeaşi lege, care prevăd că efectuarea cheltuielilor bugetare se face numai pe bază de documente justificative care să confirme primirea bunurilor materiale, prestarea serviciilor, executarea de lucrări,

- art. 54 alin. (3), (5), (6), conform cărora, operaţiunile privind execuţia bugetară, respectiv operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării sunt în competenţa ordonatorilor de credite, instrumentele de plată trebuie să fie însoţite de documente justificative care să certifice exactitatea sumelor de plată, recepţia bunurilor şi executarea serviciilor,

- art. 126 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, în conformitate cu care lucrările de construcţii şi reparaţii finanţate din bugetele comunelor, oraşelor şi municipiilor, se execută numai pe baza unei documentaţii tehnico-economice avizate sau aprobate şi numai pe baza unei licitaţii publice, în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege.

Pe baza acestei stări de fapt prima instanţă a efectuat încadrarea juridică a faptelor astfel stabilind, printre altele că fapta inculpatului C., care, în luna octombrie a anului 2008, în calitate de şef birou administrativ din cadrul Primăriei Oraşului Şimleu Silvaniei, în vederea asigurării inculpatului complice BB., administrator la SC AA. SRL a unui folos material injust în valoare de 25.183 RON, cunoscând faptul că reprezentanţii Curţii de Conturi a Judeţului Sălaj, verificând contul anual de execuţie şi bilanţul contabil pe anul 2007, au constatat că, în cursul anului 2007, Primăria Oraşului Şimleu Silvaniei a plătit suma de 22.737,65 RON, fără bază legală, ca urmare a facturării unor lucrări neexecutate de către SC "AA." SRL, reprezentată de complicele BB. şi au dispus recuperarea acestei sume de la SC "AA." SRL, în vederea punerii în executare a înţelegerii dintre complicele BB. şi autorul J., referitoare la restituirea acestei sume, prin simularea unor contracte de execuţie lucrări prin SC "E." SRL, lucrări care nu au fost executate nici de către SC "E." SRL şi nici de către SC. "AA." SRL, a recepţionat în fals lucrări neexecutate care au stat la baza efectuării plătii de 25.183 RON, dispusă de către Primăria Oraşului Şimleu Silvaniei, prin ordinul de plată nr. x din 19 februarie 2009, semnat de inculpatul J., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 26 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., pentru care instanţa l-a condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare.

La individualizarea pedepsei şi a modului de executare, tribunalul a avut în vedere gradul de pericol social concret al infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului şi împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta.

Apreciind că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia în regim de detenţie, instanţa, în temeiul art. 81, 82 din C. pen. din 1969, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 5 ani.

II. Prin Decizia penală nr. 1380/A/2020 din data de 02 decembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, printre altele, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. a respins, ca nefondate, apelurile declarate, printre alţii, de inculpatul A. şi C. împotriva aceleiaşi sentinţe penale atacate.

Cu titlu preliminar, referitor la chestiunea prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile de la pct. II din actul de sesizare a instanţei, Curtea a constatat că nu s-a împlinit termenul de prescripţie.

Avându-se în vedere că legea penală veche a fost reţinută ca fiind mai favorabilă, termenul de prescripţie curge raportat la pedeapsa prevăzută la data comiterii faptei de către art. 13 indice 2 din Legea nr. 78/2000, respectiv închisoarea de la 3 ani la 15 ani, nu de la 9 luni la 7 ani şi 6 luni - cum s-a afirmat în dezbaterea apelului.

Potrivit art. 122 alin. (1) lit. b) din vechiul C. pen. termenul de prescripţie este de 10 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită închisoarea mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani; acesta se consideră împlinit dacă este depăşit cu încă jumătate - devenind de 15 ani oricâte întreruperi ar interveni, potrivit art. 124 din vechiul C. pen., în forma în vigoare la data comiterii faptei.

Cum fapta a fost comisă la 19 august 2008, termenul prescripţiei speciale se împlineşte doar la data de 18 august 2023.

Termenul de prescripţie specială este acelaşi pentru infracţiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, forma în vigoare la data faptei (luna noiembrie 2008) şi pedepsită cu închisoarea de la 3 la 12 ani, deci nici pentru această faptă nu s-a împlinit termenul prescripţiei răspunderii penale.

În consecinţă, este nefondată solicitarea de încetare a procesului penal pentru aceste fapte.

Trecând la analiza motivelor de apel, prioritar se impune examinarea motivului de apel prin care se solicită trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru încălcarea art. 6 parag. 1 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul la un proces echitabil.

Inculpaţii au invocat că încălcarea s-a produs ca urmare a faptului că judecata în primă nu s-a mărginit la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei, în conformitate cu art. 371 din C. proc. pen., că în rechizitoriu nu s-a indicat vreun text de lege încălcat de către inculpaţi, că parchetul nu mai putea după sesizarea instanţei să completeze acuzaţia, fiind desesizat şi că nicicând în cursul procesului penal nu s-a pus în discuţie încălcarea textelor de lege reţinute în sentinţa de condamnare, fiind nesocotit inclusiv dreptul la informare în cursul procedurilor penale.

Curtea a observat că încălcarea dreptului la informare se reproşează că s-a produs pe tot parcursul procesului penal, inclusiv în cuprinsul sentinţei de condamnare, prin aceea că doar după motivarea sentinţei s-a cunoscut pentru prima oară acuzaţia adusă, constând în încălcarea art. 26 din Legea fondului funciar.

Motivul de apel este, însă nefondat, după cum rezultă din contrapunerea acuzaţiei formulate, cu fapta pentru care s-a dispus condamnarea.

Astfel, punerea în mişcare a acţiunii penale şi sesizarea instanţei pentru infracţiunea de abuz în serviciu de la pct. II al rechizitoriului x reţinută în sarcina inculpaţilor J., K., L., A., funcţionari publici, preşedinte şi membri ai Comisiei locale de fond funciar din cadrul oraşului Şimleu Silvaniei şi I., complice - a vizat îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu ce le reveneau autorilor în aceste calităţi, respectiv:

- inducerea în eroare, prin prezentarea ca adevărată a unei împrejurări nereale, faţă de D., cu privire la amplasamentul suprafeţei de teren pe care urma să se reconstituie dreptul de proprietate al acestuia, faptă ce încalcă dispoziţiile art. 215 alin. (1) din C. pen. din 1969, respectiv art. 244 alin. (1) din C. pen., faptă absorbită în conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu;

- prin încălcarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar şi art. 2 din aceeaşi Legea nr. 1/2000, în varianta în vigoare la data faptelor, potrivit cărora, reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane;

- prin folosirea de documente false referitoare la întabularea în Cartea funciară a dreptului de proprietate, cererea de recepţie şi înscriere, cererea de solicitare de informaţii, precum şi documentele aferente solicitării de dezmembrare a imobilului, cerere de recepţie, dezlipire, alipire, cerere de informaţii depuse la B.C.P.I. Şimleu Silvaniei;

- prin acceptarea declaraţiilor false ale inculpatei K., date funcţionarilor din cadrul B.C.P.I.;

- prin încălcarea regimului referitor la conflictul de interese şi al incompatibilităţilor, contrar dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 188/1999, în ceea ce o priveşte pe inculpata K. şi complicele I.;

- prin încălcarea dispoziţiilor art. 117 din Legea nr. 215/2001, Legea administraţiei publice, în privinţa inculpatei A., care stabilesc atribuţiile secretarului unităţii administrativ-teritoriale, printre care, avizarea pentru legalitate a dispoziţiilor primarului, pregătirea lucrărilor supuse dezbaterii Consiliului local şi a comisiilor de specialitate, respectiv încălcarea atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 1/2000, referitoare la atribuţiile secretarului, în calitate de membru al Comisiei locale.

Curtea a constatat că pentru această faptă, astfel cum a fost descrisă în actul de sesizare a instanţei, şi nu pentru o altă faptă, prima instanţă a pronunţat condamnarea.

Aşadar, atât acuzaţia, cât şi condamnarea au vizat încălcarea atribuţiilor de serviciu stabilite de lege ce incumbă membrilor comisiilor de fond funciar, obligaţi să reconstituie dreptul de proprietate pe vechile amplasamente, cu respectarea categoriei terenului şi cu verificarea actelor doveditoare.

Pentru acelaşi considerent, precizarea textelor de lege de către parchet după sesizarea instanţei nu prezintă semnificaţia unei noi acuzaţii penale.

Prin urmare, condamnarea nu s-a pronunţat pentru o altă faptă, care să nu fi fost adusă la cunoştinţa inculpaţilor, deci nu a fost încălcat dreptul inculpaţilor de a fi informaţi cu privire la faptele ce au constituit temeiul punerii lor sub acuzare.

Trimiterea efectuată în considerente de către prima instanţă la dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 18 din 19 februarie 1991 a fondului funciar nu reprezintă o acuzaţie nouă şi nicio completare a acuzaţiei, ci un răspuns la apărarea inculpaţilor, care au invocat că legea fondului funciar nu interzice schimbarea categoriei de folosinţă a terenului retrocedat.

Astfel, prima instanţă a argumentat explicit că în aceste condiţii, apărările inculpaţilor, în sensul că legile fondului funciar nu interzic schimbarea categoriei terenului atribuit, respectiv din intravilan în extravilan sau invers, sunt corecte, însă nu pot fi acceptate în prezenta cauză, deoarece în ceea ce priveşte situaţia concretă a terenului în discuţie exista excepţia reglementată în cuprinsul art. 26 din Legea nr. 18/1991.

Ca atare, primul motiv de apel, vizând trimiterea cauzei spre rejudecare este nefondat.

Trecând la analiza celui de-al doilea motiv invocat, potrivit căruia inculpaţii nu ar fi încălcat dispoziţiile Legii fondului funciar, Curtea a constatat netemeinicia acestuia.

În concret, critica apelanţilor constă în respingerea argumentului primei instanţe, care a considerat că inculpaţii au efectuat punerea în posesie pe un teren ce nu putea face obiectul retrocedării către D., inculpaţii cunoscând acest aspect, cu menţiunea că prima instanţă a reţinut comiterea abuzului în serviciu prin raportare la încălcarea tuturor textelor legale anterior citate din cuprinsul sentinţei.

Într-adevăr, în procesul-verbal al şedinţei din 27 martie 2008, de adoptare a Hotărârii nr. 48 a Consiliului Local al Oraşului Şimleu Silvaniei s-a consemnat că inculpatul J., în calitate de primar, a arătat că amplasamentul va fi pe terenul unde a fost Oborul de animale, avem o mică problemă care va trebui să o remediem în sensul că pe acel teren în cartea funciară sunt trecuţi doi proprietari care însă au decedat, vom urma căile legale pentru ca acel extras să fie pe Statul Român.

Cu toate acestea, membrii comisiei de fond funciar au pus în posesie pe acest teren pe numitul D., profitând de faptul că în favoarea acestuia fusese validată o suprafaţă de 0,28 ha de teren şi de faptul că la data de 9 aprilie 2008 acesta a fost determinat să împuternicească pe inculpatul I. ca în numele său şi pentru sine să facă demersurile necesare în vederea obţinerii titlului de proprietate pentru suprafaţa de 2.800 mp, teren situat din extravilanul localităţii Şimleu Silvaniei, să întabuleze această suprafaţă în CF, iar apoi să semneze la un birou notarial contractul prin care vindea terenul mandatarului său cu suma de 3.000.000 RON în anul 2004.

În acest sens, la data de 19.08.2008 a fost întocmit procesul-verbal de punere în posesie nr. x a numitului D., prin mandatarul I., cu privire la suprafaţa de 2.800 mp.

Potrivit procesului-verbal, punerea în posesie a avut loc asupra suprafeţei de 1.000 mp (parcela aferentă Fermei 13) categoria "păşuni", situată în extravilan şi a suprafeţei de 1.800 mp în intravilanul localităţii, având următoarele vecinătăţi: Nord- M., Est - SC N. SA, Sud - Canal, Vest - Stadion.

Procesul-verbal a fost semnat de inculpaţii J., K., L., A. şi I..

Procedând astfel, inculpaţii au retrocedat un teren intravilan în locul unuia extravilan, într-o altă suprafaţă, pe un alt amplasament, ştiind că acesta aparţinuse altor proprietari tabulari.

De aceea, nu este fondat motivul de apel potrivit căruia fapta a constat doar în încălcarea art. 26 din Legea fondului funciar, a cărui încălcare, după cum s-a susţinut în mod evident nefondat, oricum nu putea constitui abuz în serviciu, fiindcă textul legal ar fi neclar şi nimeni nu l-ar fi aplicat.

Mai mult, terenul a fost retrocedat lui D., doar după ce a vândut şi a împuternicit pe socrul unuia din membrii comisiei de fond funciar să obţină titlul de proprietate, iar acesta a vândut terenul astfel obţinut Oraşului Şimleu Silvaniei şi unui particular, în condiţiile în care Statul Român era îndreptăţit să-l dobândească legal cu titlu gratuit.

Aşadar, în ciuda faptului că inculpaţii ştiau că terenul vizat trebuia trecut în proprietatea Statului Român prin procedura vacanţei succesorale, fiindcă ştiau că proprietarii tabulari sunt decedaţi, l-au atribuit practic unei alte persoane, fără nicio legătură cu acel teren.

Ca atare, nu poate fi primită nici apărarea că inculpaţii, în fapt, s-ar fi rezumat să aducă la îndeplinire hotărârea Comisie judeţene de fond funciar, hotărâre care însă doar valida suprafaţa de 2800 mp., ce trebuia să fie retrocedată lui D..

Susţinerea potrivit căreia atribuţiile legale reveneau doar comisiei de fond funciar, nu şi membrilor acestora nu poate fi primită, deoarece ar face inutilă tocmai legiferarea atribuţiilor, ar permite oricând ignorarea acestora şi pentru că face abstracţie de realitatea că o comisie de fond funciar este compusă din membrii săi, nefiind doar o ficţiune juridică.

De asemenea este nefondat motivul de apel conform căruia textele legale indicate de prima instanţă, respectiv art. 116 din Legea nr. 18/1991 şi art. 6 din Legea nr. 1/2000 nu ar avea nicio legătură cu cauza pendinte, întrucât prin art. 116 din Legea nr. 18/1991 se prevede: "Comisiile locale vor efectua lucrări şi operaţiuni stabilite de lege indiferent dacă constituie sau reconstituie dreptul de proprietate şi înaintează aceste lucrări Comisiilor Judeţene sau Prefectului în vederea eliberării titlului de proprietate.", iar prin art. 6 din Legea nr. 1/2000 se statuează: "Comisiile de fond funciar verifică existenţa şi pertinenţa actelor stipulate la art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991.

Primul text prevede obligaţia comisiilor locale de fond funciar de a efectua cu ocazia punerii în posesie doar operaţiunile prevăzute de legea fondului funciar, deci doar în scopul constituirii sau reconstituirii dreptului de proprietate, nicidecum în alte scopuri, precum urmărirea construirii de locuinţe ANL.

Al doilea text prevede obligaţia membrilor comisiei, inclusiv a secretarului acesteia de a verifica actele, or, sub acest aspect inculpaţii nu au verificat nici măcar corespondenţa domiciliului lui D., trecând în acte domiciliul lui I..

Numitul D. a declarat, fiindu-i prezentat procesul-verbal de punere în posesie nr. x/19 august 2008 întocmit pe nume său, că el niciodată nu a locuit în Şimleu Silvaniei la adresa înscrisă în procesul-verbal, şi că nu a semnat procesul-verbal de punere în posesie.

Mai mult, fiindu-i prezentat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.10.2008 din care rezultă că a vândut prin mandatarul I. către SC V. SRL suprafaţa de 800 metri teren intravilan cu suma de 120.000 RON, a declarat că nu cunoaşte nimic despre acesta, că nu l-a împuternicit pe I. să-i deschidă cont la vreo bancă, şi nici să revândă terenul în numele lui.

Fiindu-i prezentat contractul de vânzare autentificat la notar în 11 septembrie 2008 în care figurează ca vânzător către Oraşul Şimleu Silvaniei a suprafeţei de 1000 mp, act în care este trecut ca văduv, a declarat că cele înscrise nu sunt adevărate, soţia lui fiind în viaţă.

Aşadar, inclusiv neîndeplinirea obligaţiei legale de verificare a actelor de către fiecare membru al comisie locale de fond funciar a condus la retrocedarea unui teren intravilan de interes pentru Oraş, pe care acesta avea vocaţia de a-l dobândi cu titlu gratuit.

Mai mult, succesiunea hotărârilor consiliului local iniţiate de inculpatul J. cu concursul nemijlocit al inculpatei A. denotă că retrocedarea terenului a urmărit inclusiv cumpărarea acestuia de către Oraş pentru a fi transferat către ANL şi către o terţă persoană, în folosul inculpatului I. cu prejudicierea comunităţii locale, atât prin lipsirea ei de un teren gratuit, cât şi prin preţul plătit lui I. pe acesta.

Tot în declaraţia sa, D. a precizat că în afară de 300 de RON primiţi în anul 2008 nu a mai primit vreo sumă de bani de la I. ori de la alte persoane şi că nu a deschis vreun cont la Banca R. Şimleu Silvaniei şi nici nu a împuternicit pe cineva să-i deschidă cont ori să-i retragă vreo sumă de bani.

Aşadar este nefondat motivul de apel al inculpatului I., potrivit căruia nu există infracţiune de spălare de bani. Determinarea de către el a funcţionarului bancar de a efectua demersurile necesare pentru transferarea sumei reprezentând preţul terenului altuia vândut Oraşului şi ridicarea acesteia în numerar prin intermediul altei persoane, pentru a-şi asigura folosul activităţii infracţionale, realizează elementele de tipicitate ale infracţiunii de participaţie improprie la infracţiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 31 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019 [conţinut identic cu art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, în vigoare la data faptelor].

Ca atare fapta există şi a fost comisă cu vinovăţie.

Un alt motiv de apel invocat a fost acela că şi dacă a fost încălcată legea, totuşi în prezent aceasta s-a schimbat în favoarea inculpaţilor, făcându-se trimitere la modificarea art. 26, deci aceasta ar profita acestora prin aplicarea legii penale mai favorabile.

Analizând acest motiv, Curtea a constatat că în forma în vigoare la data faptei, art. 26 din Legea nr. 18 din 19 februarie 1991 a fondului funciar prevedea:

(1) Terenurile situate în intravilanul localităţii, care au aparţinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moştenitori, trec în proprietatea comunei, oraşului sau a municipiului, după caz, şi în administrarea primăriilor, pentru a fi vândute, concesionate ori date în folosinţă celor care solicită să-şi construiască locuinţe şi nu au teren, ori pentru amplasarea de obiective social-culturale sau cu caracter productiv, potrivit legii, ori pentru compensările prevăzute la art. 24.

(2) Până la efectuarea operaţiunilor prevăzute la alin. (1), terenurile vor fi înscrise şi folosite conform destinaţiei avute.

În prezent, art. 26 dispune:

(1) Terenurile situate în intravilanul localităţilor, rămase la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice locale, de la persoanele care au decedat şi/sau nu au moştenitori, trec în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale respective, în baza certificatului de vacanţă succesorală eliberat de notarul public. În acest sens, secretarul unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia ca, în termen de 30 de zile de la înregistrarea fiecărui deces al persoanelor respective, să comunice camerei notarilor publici competente datele prevăzute la art. 68 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea dezbaterii procedurii succesorale. Neîndeplinirea de către secretarul unităţii administrativ-teritoriale a obligaţiei prevăzute în prezentul alineat se sancţionează administrativ, potrivit legii.

(2) Schimbarea regimului juridic al terenurilor prevăzute la alin. (1), din proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale respective în proprietatea privată a acestora, este interzisă şi se sancţionează cu nulitatea absolută.

După cum se observă, nicio dispoziţie nu abilitează membrii comisiei de fond funciar să retrocedeze altei persoane terenurile înscrise în cartea funciară pe numele altor persoane, chiar dacă acestea erau decedate.

Dacă acestea nu aveau moştenitori, legea, în ambele variante, prevede că terenurile trec în proprietatea unităţii administrativ teritoriale, deci nu se retrocedează altuia, cum au procedat nelegal inculpaţii.

Mai mult, în lipsa moştenitorilor, norma nouă interzice expres aceasta, deci nu reprezintă o dispoziţie favorabilă inculpaţilor.

Inculpaţii au mai invocat în apel că simpla încălcare a prevederilor din Legea fondului funciar nu poate constitui abuz în serviciu, întrucât dispoziţiile erau neclare şi nimeni nu le-a aplicat, lipsind scopul special, mai mult, simpla încălcare a acestora nu poate fi sancţionată penal, decât cu ignorarea principiului ultima ratio, specific incriminării penale.

Prin cuprinsul său, acest motiv de apel se impune a fi analizat din perspectiva reconfigurării infracţiunii de abuz în serviciu, urmare a Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 405/2016.

La pct. 65 din Decizie, instanţa de contencios a concluzionat că în materie penală, principiul legalităţii incriminării, "nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege", impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceştia supunându-se sancţiunii penale.

Pentru aceste argumente, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 246 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Mutatis mutandis, Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 392/2017 a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din C. pen. din 1969, ale art. 297 alin. (1) din C. pen. şi ale art. 13 indice 2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, texte incidente în speţă.

În ultima Decizie, (pct. 49) Curtea Constituţională a României a constatat că sarcina aplicării principiului "ultima ratio" revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea.

În considerentele ultimei decizii s-au sintetizat criteriile aplicării principiului referit (v. pct. 53), Curtea Constituţională considerând că delimitarea dintre diferitele forme de răspundere juridică şi răspunderea penală nu poate avea drept unic criteriu tipul actului normativ încălcat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, ci criteriul suplimentar constând în gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale, respectiv necesitatea existenţei unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite gravităţi a vătămării a drepturilor sau intereselor legitime rezultate din comiterea faptei.

În speţă, gravitatea vătămării este evidentă, fiindcă a afectat dreptul de proprietate, acţiunea inculpaţilor a fost expres concertată în acest sens, iar aceştia şi-au utilizat puterea de decizie în conferirea unei aparenţe de legalitate.

Mai mult, intervenţia legii penale este justificată de insuficienţa sancţiunilor civile aplicabile.

În acest sens, Curtea Constituţională a României a observat că principiul ultima ratio în materie penală trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit (alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat), iar nu ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică (v. pct. 42).

Aceste argumente generale ce justifică incidenţa legii penale sunt complinite în concret de insuficienţa în speţă a sancţiunilor civile, fiindcă unitatea administrativ-teritorială a arătat că nu se constituie parte civilă în cauză, pentru a recupera prejudiciul cauzat de către inculpaţi.

Aceleaşi argumente generale sunt valabile pentru respingerea argumentelor similare invocate în partea a doua a motivelor de apel ale inculpatului J., referitoare la inexistenţei infracţiunii de abuz în serviciu de la punctul III.

Pe fondul infracţiunilor de la pct. III din sentinţă, apelanţii au arătat că documentele cuprinzând cantităţile de lucrări nu sunt fictive, deoarece dintr-o simplă eroare materială acestea poartă o data anterioară comenzii efectuate de către Primărie, fiindcă documentele au fost completate pe şabloane în format word.

Curtea a constatat similar tribunalului că nu s-a probat caracterul eronat al datei folosite în documentele justificative, mai ales că eroarea nu a fost îndreptată niciodată.

Documentele cuprinzând cantităţile de lucrări sunt false, fiindcă au fost întocmite la data de 18 noiembrie 2008, anterior lansării comenzii de lucrări de către primar, la data de 5 februarie 2009.

În acelaşi timp, susţinerea că nu este probată vreo înţelegere între inculpatul J. şi inculpatul BB., este contrazisă de declaraţia iniţială a acestuia.

Inculpatul BB. a declarat că în anul 2007 a câştigat execuţia lucrărilor de reparaţie a şarpantelor la mai multe obiective printre care şi Şcoala Generală MM., ce aparţine de Primăria Şimleu Silvaniei.

A învederat că a executat toate lucrările şi că acestea au fost achitate de către beneficiar.

A mai declarat că la finele anului 2008, Curtea de Conturi a efectuat o verificare, iar la finalul controlului primarul J. l-a căutat şi i-a spus că cei de la Curtea de Conturi cer un deviz detaliat al şarpantei de la şcoală, pentru că altfel o să-i amendeze pe cei din primărie.

Inculpatul prin firma sa care a efectuat lucrările, SC AA. SRL, a dat primarului devizul cerut după care Curtea de Conturi l-a informat pe BB. că au fost plătite către societatea sa lucrări pe care nu le-ar fi efectuat, fapt neadevărat.

În continuarea declaraţiei sale, inculpatul a precizat că i-a spus primarului că nu este corect ce i-a făcut, solicitându-i un deviz detaliat, pe baza căruia el este obligat să plătească suma de bani cu toate că a efectuat lucrările.

În continuarea declaraţiei sale, inculpatul a arătat că primarul mi-a spus că dacă plătesc banii imputaţi de Curtea de Conturi îmi va plăti el prin firma domnului KK. care are câştigată licitaţia la primărie.

Mai departe, a arătat că a venit la el un domn, CC. căruia i-a emis o factură pe SC AA. către SC E., pe care LL. a plătit-o, iar AA. a făcut plata cerută de Curtea de Conturi.

La finalul declaraţiei a precizat că atunci când primarul i-a cerut devizul detaliat, i-a spus că dacă nu prezintă devizul către Curtea de Conturi, atunci va plăti el (primarul), şi cei care au făcut caietul de sarcini.

În fine, a arătat că nu a făcut nicio o pietruire la MM. cu SC AA. şi că nu a fost atent la situaţiile de lucrări pe care le-a semnat lui LL. pentru emiterea facturii.

Ca atare, nu doar probele indicate de către tribunal dovedesc existenţa înţelegerii, ci şi declaraţia iniţială a inculpatului BB..

Inculpatul a fost audiat şi în apel, însă a revenit asupra declaraţiei iniţiale în mod nejustificat, pretextând în esenţă maniera rapidă în care comisarul de poliţie l-a audiat.

După cum se observă, declaraţia sa iniţială este exhaustivă, cuprinde detalii ale înţelegerii dintre inculpaţi confirmate de derularea ulterioară a faptelor, deci nu există vreun motiv pentru înlăturarea acesteia. Simpla retractare formală a unei declaraţii nu justifică înlăturarea acesteia ori a caracterului său veridic, mai ales când se coroborează cu celelalte probe.

De altfel, înţelegerea a fost pusă în practică, după cum rezultă din derularea ulterioară a actelor încheiate de reprezentanţii Primăriei, inclusiv de către inculpatul C., care a recepţionat în fals lucrări neefectuate de către SC E. SRL.

Afirmaţia sa că putea recepţiona orice fel de lucrări şi că, de fapt, el nu avea obligaţia de a stabili ce societate le-a efectuat denotă tocmai vinovăţia sa, deoarece nu poate nega că scopul recepţionării lucrărilor îl constituie inclusiv plata acestora către executant.

Oricum afirmaţia anterioară este contrazisă de susţinerea sa că a semnat factura doar ca delegat al primăriei, or, pe factură apărea executantul beneficiar al plăţii.

În ceea ce priveşte legătura subiectivă dintre acest apelant şi inculpatul J., ea rezultă ex re, apelantul punând la dispoziţie ultimului toate actele necesare în vederea respectării înţelegerii cu inculpatul BB..

Mai departe, referitor la lucrările de decolmatare din iunie 2009, s-a menţionat că declaraţiile de martor atestă că implicarea SC E. SRL a fost una reală, iar plata facturii de 29.950,667 RON a fost perfect fundamentată. S-a apreciat de către inculpaţi ca nefondat considerentul tribunalului, potrivit căruia lucrările au fost efectuate de către SC DD. SRL, care ar fi avut doar obligaţia contractuală de a efectua lucrări curente de pietruire, nu şi de decolmatare ca urmare a viiturilor.

Aceste afirmaţii sunt însă contrazise tocmai de actele ce emană de la inculpaţi.

În mod necontestat, la data de 5 februarie 2009, inculpatul J. a semnat comanda de lucrări privind decolmatarea Văii MM. şi pietruirea străzii MM., furnizorul serviciilor fiind societatea comercială "E.", iar în scopul efectuării plăţii au fost întocmite documente false de recepţionare a lucrărilor fictive şi documente false, cuprinzând cantităţi de materiale folosite şi de recepţie semnate de inculpatul C. şi de inculpatul J..

Contravaloarea facturii care atestă în fals lucrările efectuate de "E." SRL, semnată din partea Primăriei Şimleu Silvaniei de inculpatul C., a fost plătită prin ordinul de plată nr. x din 19 februarie 2009, semnat de inculpatul J.

În mod temeinic, tribunalul a reţinut, pe baza procesului-verbal de constatare, întocmit de Curtea de Conturi, că pentru lucrările de reparaţii drumuri pietruite în oraşul Şimleu Silvaniei a fost depusă o singură ofertă de lucrări, respectiv de către SC "DD." SRL.

S-a mai reţinut că prin ordinul de plată nr. x din 11 decembrie 2009, semnat de inculpatul J., Primăria Şimleu Silvaniei a plătit SC "E." SRL suma de 29.950,67 RON, în baza facturii nr. x, emisă la data de 11 decembrie 2009 de "E." SRL şi semnată de inculpatul CC..

Într-adevăr, relevant este că în mod justificat doar prin caracterul fictiv al lucrărilor plătite, factura a fost emisă doar la 6 luni după viitura din 29 iunie 2009, care ar fi făcut necesară, potrivit apărării inculpaţilor, decolmatarea urgentă.

În mod temeinic, tot pe baza actelor emise de la inculpaţi şi a declaraţiilor martorilor care le-au executat efectiv, tribunalul a reţinut că lucrările plătite de către Primărie SC "E." SRL au fost executate de către SC "DD." SRL, pe baza contractelor anterior încheiate cu Primăria şi achitate de către ultima.

Într-adevăr, lucrările de decolmatare a Văii MM. şi str. x au fost executate de către SC "DD." SRL, conform contractului de execuţie de lucrări nr. x/23.04.2008.

Lucrările de pietruire a străzii MM. au fost executate de către SC "DD." SRL, pe baza contractelor de lucrări semnate cu Primăria.

Lucrările efectuate ca urmare a viiturii din luna iunie 2009 au fost executate de către SC "DD." SRL cu angajaţii companiei şi cu utilajele acesteia (inclusiv SC "JJ." SRL), şi nu de către SC "E." SRL ori SC "AA." SRL şi au fost facturate de către SC "DD." SRL Primăriei Şimleu Silvaniei, conform facturii din 17.09.2009.

Potrivit declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză, angajaţi ai societăţilor SC "DD." SRL şi SC "JJ." SRL şi care lucrau pe utilajele Şimleu 192, x şi y, aparţinând aceloraşi societăţi, lucrările de decolmatare au avut loc în cursul lunii iunie 2009, utilajele nefiind împrumutate altor societăţi.

Prin urmare, în mod abuziv Primăria a efectuat în luna decembrie plata aceloraşi lucrări prin ordinul de plată nr. x din 11 decembrie 2009, semnat de inculpatul J., prin care Primăria Şimleu Silvaniei a plătit SC "E." SRL suma de 29.950,67 RON, în baza facturii nr. x, emisă la data de 11 decembrie 2009 de "E." SRL şi semnată de inculpatul CC..

Curtea a constatat nefondat motivul de apel conform căruia chiar dacă lucrările nu au fost executate, plata acestora nu poate constitui infracţiune, fiindcă legea dispune că încălcarea dispoziţiilor legale în materie constituie contravenţie potrivit art. 78 alin. (1) din Legea nr. 273/2006. În sens contrar, se observă cu uşurinţă că încălcarea art. 51 alin. (3) din acelaşi act normativ nu este sancţionată prin simpla antrenare a răspunderii contravenţionale.

Art. 51 alin. (3) din Legea nr. 273/2006 privind finanţelor publice locale este deosebit de important, fiindcă prevede că efectuarea cheltuielilor bugetare se face numai pe bază de documente justificative, care să confirme angajamentele contractuale, primirea bunurilor materiale, prestarea serviciilor, executarea de lucrări, plata salariilor şi a altor drepturi băneşti, plata obligaţiilor bugetare, precum şi a altor obligaţii.

Or, în esenţă, inculpaţii au încălcat tocmai această obligaţie legală principală.

Mai mult, în sarcina inculpaţilor s-a reţinut inclusiv încălcarea dispoziţiilor unei alte legi, respectiv a art. 126 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, încălcare ce nu constituie nicio contravenţie prevăzută în cuprinsul Legii nr. 273/2006.

Potrivit art. 126, lucrările de construcţii şi reparaţii de interes public, finanţate din bugetele comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor, se execută numai pe baza unor documentaţii tehnico-economice avizate sau aprobate, după caz, de consiliul local ori de consiliul judeţean şi numai pe baza unei licitaţii publice, în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege.

Inculpatul BB. a invocat că art. 126 din Legea nr. 215/2006 trimite la O.U.G. nr. 34/2006, iar din art. 19 din aceasta rezultă că, în speţă, nu se poate reproşa atribuirea lucrării fără licitaţie, fiindcă avea o valoare mai mică de 15.000 euro, echivalent în RON.

Apărarea nu este concludentă totuşi, din moment ce din textul legal anterior redat reiese că licitaţia publică nu reprezintă singura condiţie pentru executarea unei lucrări publice.

Trecând la analiza criticilor aduse cuantumului pedepselor, Curtea a constatat că acestea sunt nefondate.

Cu toate că faptele fiecărui inculpat în parte prezintă o gravitate ridicată, prima instanţă a aplicat pedepse egale cu minimul legal de 3 ani ori de 3 ani şi 6 luni, ceea ce denotă că a redus pedeapsa aplicabilă atrasă de gravitatea faptei, pentru compensarea încălcării dreptului inculpaţilor la un proces echitabil sub aspectul depăşirii termenului rezonabil de soluţionare a cauzei.

Într-adevăr, la data de 1 octombrie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a dispus continuarea urmăririi penale in personam faţă de inculpaţi, iar la 23 aprilie 2015 a dispus prin ordonanţă punerea în mişcare a acţiunii penale. Ca atare, o durată de 7 ani şi 2 luni a încălcat dreptul inculpaţilor la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, de aceea este justificată aplicarea unor pedepse minime faţă de inculpaţi. Mai mult, justificat tribunalul a dispus suspendarea executării pedepselor aplicate inculpaţilor.

Pe de altă parte, contrar susţinerii inculpatului BB., nu este necesară diminuarea pedepsei sub limita legală, prin reţinerea circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 (2) din vechiul C. pen. fiindcă împrejurările concrete ale faptei, prejudiciul redus şi datele sale personale favorabile au determinat deja suspendarea condiţionată a executării pedepsei de către tribunal.

În fine, inculpatul a mai solicitat în apel încetarea procesului penal în temeiul art. 741din vechiul C. pen., pentru că în apel a plătit partea sa de prejudiciu, prin consemnarea sumei corespunzătoare la dispoziţia coinculpatului care a plătit integral părţii civile prejudiciul în cursul judecăţii.

A argumentat că plata integrală făcută de un coinculpat nu poate răpi celorlalţi participanţi posibilitatea de a se bucura de efectul circumstanţei, aşadar este suficient să se demonstreze că aceştia i-au restituit primului partea din prejudiciu ce le revenea.

Într-adevăr, coinculpatul J. a făcut dovada achitării sumei de 55.150 RON, sumă reţinută ca reprezentând prejudiciul cauzat prin fapta descrisă la punctul III.

Totuşi, deşi inculpatul BB. a consemnat în apel partea ce o datora coinculpatului, la dispoziţia acestuia, textul art. 741 din vechiul C. pen. nu poate fi extrapolat în favoarea primului, fiindcă s-ar încălca chiar litera legii.

Potrivit art. 741 din vechiul C. pen., în cazul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, dacă prejudiciul cauzat şi recuperat este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă care se înregistrează în cazierul judiciar.

După cum se observă inculpatul nu a acoperit prejudiciul cauzat părţii civile, ci a dezdăunat cu partea ce-i revenea în calitate de participant, pe coinculpatul care a plătit părţii civile prejudiciul, ipoteză neprevăzută de art. 741 din vechiul C. pen.

Prin Decizia nr. 573/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 363 din 25 mai 2011, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 741 din vechiul C. pen. sunt neconstituţionale în întregime, dar nu datorită neprevederii ipotezei din speţa de faţă, ci, pe de o parte, din cauza condiţionării reducerii limitelor de pedeapsă de un anumit moment procesual, respectiv până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, ce lezează principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, iar, pe de altă parte, din cauză că alin. (1) şi alin. (2) al art. 741 din vechiul C. pen. folosesc o terminologie ambiguă, imprecisă, de natură a lipsi de previzibilitate norma legală.

Ca atare, nici măcar prin aplicarea directă a deciziei Curţii Constituţionale a României, instanţa de apel nu are posibilitatea de a da curs solicitării inculpatului de încetare a procesului penal.

Pentru acelaşi considerent legat de faptul că inculpatul nu a plătit părţii civile nicio sumă cu titlu de prejudiciu, nu poate fi primită solicitarea sa, potrivit căreia chiar dacă nu s-ar reţine art. 741 din vechiul C. pen., atunci poate fi reţinută circumstanţa judiciară atenuantă prev. de art. 74 alin. (1) b) din vechiul C. pen., constând în stăruinţa depusă de inculpat pentru repararea pagubei şi condamnarea acestuia la o pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege.

Apelul inculpatului BB. este însă fondat sub un singur aspect, cel al eronatei reţineri de către tribunal a textului art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., referitor la infracţiunea continuată, preluat, după cum a observat chiar apelantul, din eroare din dispozitivul rechizitoriului, deşi pentru alte acte materiale cu privire la care s-a desfăşurat urmărirea penală s-a dispus clasarea, fiind trimis în judecată şi condamnat doar pentru o infracţiune în formă simplă.

Astfel, tribunalul a reţinut că inculpatul BB. s-a înţeles cu inculpatul J., primar al oraşului Şimleu Silvaniei, să îi restituie o sumă prin simularea unor contracte de execuţie lucrări cu SC "E." SRL, lucrări care nu au fost executate, participând astfel la producerea unei pagube în cuantum de 25.183 RON Primăriei oraşului Şimleu Silvaniei în scopul obţinerii pentru sine a unor foloase materiale injuste, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 26 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. anterior.

Oricum, tribunalul nu a ţinut seama la stabilirea cuantumului pedepsei de regimul sancţionator al infracţiunii continuate, aplicându-i apelantului o pedeapsă egală cu minimul legal de 3 ani.

La examinarea cauzei nu au fost constatate alte aspecte de nelegalitate sau de netemeinicie, care să fie luate în considerare din oficiu.

III. Împotriva Deciziei penale nr. 1380/A/2020 din data de 02 decembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, au formulat cerere de recurs în casaţie inculpaţii A. şi C..

Prin încheierea de şedinţă din data de 03 iunie 2021, Înalta Curte a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi C..

S-a reţinut că împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel au declarat recurs în casaţie inculpata A., la data de 17 februarie 2021, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi inculpatul C. la data de 18 februarie 2021, invocând cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen.

În esenţă, A. a susţinut că, în cauză, s-a dispus condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, deşi fapta nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

Astfel, a arătat că dispoziţiile legale care reglementează activitatea secretarului comisiei locale de fond funciar sunt cele prevăzute de art. 7 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionare a comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, forma în vigoare în luna august 2008, fiind limitate la "asigurarea lucrărilor de secretariat ale comisiei locale de fond funciar".

Raportat la conţinutul Deciziei nr. 405/2015 pronunţată de Curtea Constituţională, a susţinut că pentru analiza elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu se impune raportarea la atribuţii de serviciu prevăzute de legislaţia primară.

Totodată a mai invocat lipsa raportului de cauzalitate între fapta reţinută, în concret, în sarcina inculpatei şi cauzarea prejudiciului.

În acest sens a învederat că acuzaţia adusă inculpatei constă în aceea că a semnat procesul-verbal de punere în posesie din 5 mai 2008, însă, în opinia apărării, semnarea acestuia, ca act procedural din cadrul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate, nu este susceptibilă a genera urmarea imediată a infracţiunii, deoarece doar emiterea titlului de proprietate de către comisia judeţeană de fond funciar, în baza competenţei acesteia, are ca efect ieşirea imobilului din proprietatea unităţii administrativ teritoriale.

Recurentul C. a susţinut că ajutorul reţinut cu titlu de complicitate nu este tipic, în sensul legii penale, deoarece inculpatului i se reproşează că a recepţionat în fals executarea unor lucrări, la nivelul lunii octombrie 2008, moment plasat în timp anterior înţelegerii infracţionale dintre autorul J. şi complicele BB. şi punerii acesteia în executare (sfârşitul anului 2008).

S-a argumentat că ajutorul dat, astfel cum a fost reţinut de instanţa de apel, nu are aptitudinea de a concura la comiterea faptei fără acţiunea funcţionarului care trebuia să exercite controlul financiar preventiv asupra înscrisurilor, astfel că, în opinia apărării, participaţia imputată recurentului sub forma şi în limitele acuzaţiei nu este tipică dispoziţiilor art. 26 din C. pen. 1969.

Un alt argument invocat în susţinerea cererii de recurs în casaţie vizează greşita aplicare a legii, prin reţinerea unor dispoziţii legale care nu era incidente. S-a arătat că fapta inculpatului constituie contravenţie, astfel încât, complicitatea la o faptă contravenţională nu este prevăzută de legea penală, fiind incident cazul de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., impunându-se, în opinia apărării, achitarea recurentului C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu.

Sub un alt aspect, s-a arătat că în mod nelegal s-a reţinut în cauză încălcarea dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 273/2006, text neaplicabil, deoarece, în cuprinsul stării de fapt nu s-a reţinut încălcarea legii în contextul deschiderii de credite bugetare pentru a se achita contravaloarea lucrării "pietruire MM." în februarie 2009 şi corelativ la modul de efectuare al acestor cheltuieli bugetare, iar starea de fapt reţinută în cuprinsul deciziei pronunţate de instanţa de apel nu evocă ipoteza deschiderii de credite bugetare şi efectuarea cheltuielilor în această procedură.

S-a mai învederat faptul că, în mod nelegal s-a reţinut şi încălcarea dispoziţiilor art. 126 din Legea nr. 215/2001, text, care în opinia apărării, nu era aplicabil în cauză, deoarece vizează licitaţii şi nu atribuirile directe, în sensul art. 19 din O.U.G. nr. 34/2006.

Ca atare, a apreciat că fapta autorului nu este prevăzută de legea penală, fiind sancţionată contravenţional, potrivit art. 78 din Legea nr. 273/2006.

Un alt argument invocat în susţinerea apărării că, în sarcina inculpatului nu se poate reţine complicitatea la infracţiunea de abuz în serviciu a fost acela că se află în concurs de calificări cu infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată. S-a arătat,în acest sens, că în cauză se impunea a se reţine doar infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât aceasta este calificarea specială care indică o modalitate specifică de comitere a faptei, deoarece recurentul este persoana care se afla atât în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi persoana care reprezenta autoritatea şi trebuia să asigure veridicitatea controlului de scripte.

Din perspectiva argumentelor privind existenţa unui concurs de calificări, s-a apreciat că ar fiind incident şi cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., deoarece reţinerea existenţei unui concurs de calificări reclamă constatarea incidenţei unei singure infracţiuni cu privire la acea stare de fapt, astfel că, aplicarea pedepsei şi a concursului de infracţiuni pentru complicitate la abuz în serviciu ar echivala, în opinia apărării, cu aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte a constatat că cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi C., împotriva Deciziei penale nr. 1380/A/2020 din data de 02 decembrie 2020, a Curţii de Apel Cluj pronunţată în Dosarul nr. x/2015, sunt formulate în termen, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 435 din C. proc. pen.

Totodată, Decizia penală nr. 1380/A/2020 din data de 02 decembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, face parte din categoria hotărârilor care pot fi atacate cu recurs în casaţie, fiind astfel îndeplinită şi condiţia prevăzută de dispoziţiile art. 434 din C. proc. pen.

Din examinarea cererilor de recurs în casaţie a rezultat şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., fiind formulată de inculpaţii A. şi C. şi pe cele prevăzute de art. 437 alin. (1), lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul acestora fiind indicate numele şi prenumele inculpaţilor, hotărârea care se atacă, precum şi semnătura titularilor căii de atac.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în cuprinsul cererilor sunt indicate cazurile de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen.

Înalta Curte a reţinut că, printre alte condiţii, admiterea în principiu a recursului în casaţie este condiţionată de constatarea că motivul pe care acesta se sprijină este dintre cele prevăzute în art. 438 din C. proc. pen.

Prin raportare la cazurile de casare invocate şi motivele de recurs în casaţie, astfel cum au fost dezvoltate de recurenţii inculpaţi, judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curţi a apreciat că numai susţinerile inculpaţilor A. şi C., circumscrise cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se impun a fi examinate într-o etapă procesuală distinctă de cea reglementată prin art. 440 din C. proc. pen.

IV. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A. şi C. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, aşadar, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Prin încheierea de admitere în principiu din data de 3 iunie 2021, prin raportare la cazurile de casare invocate şi motivele de recurs în casaţie, astfel cum au fost dezvoltate de recurenţii inculpaţi, judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curţi a apreciat că numai susţinerile inculpaţilor A. şi C., circumscrise cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se impun a fi examinate într-o etapă procesuală distinctă de cea reglementată prin art. 440 din C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

În esenţă, inculpaţii au susţinut că faptele pentru care au fost condamnaţi, respectiv infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice inculpata A. şi complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice inculpatul C. nu întrunesc elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, apreciind că se impune achitarea lor. Totodată, inculpata A. a mai invocat lipsa raportului de cauzalitate între fapta reţinută, în concret, în sarcina inculpatei şi cauzarea prejudiciului.

Curtea Constituţională a României a stabilit prin Decizia nr. 405/05.06.2016 că prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul art. 297 alin. (1) din C. pen. se înţelege "îndeplinirea prin încălcarea legii". Curtea a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu, reglementate expres prin legislaţie primară -legi şi ordonanţe ale Guvernului. Se constată că neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reţinută ca element material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu atunci când se raportează la menţiuni sau obligaţii regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice ori fişa postului, în esenţă, orice acte normative subsecvente legii sau documente interne ale angajatorului.

Astfel, în raport cu Decizia nr. 405/05.06.2016, în recursul în casaţie, Înalta Curte verifică dacă faptele săvârşite de inculpaţi prin neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu când a fost încălcată legislaţia primară.

Aşadar, în prezenta cauză, faptele de abuz în serviciu contra intereselor publice pentru inculpata A. şi complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice pentru inculpatul C., pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată şi condamnaţi de instanţa de fond (soluţie menţinută în apel), vizează încălcări ale legislaţiei primare, acestea fiind menţionate, atât în hotărârea atacată, dar şi în sentinţă, inculpaţii încălcând dispoziţiile legii fondului funciar.

Aşa fiind, în condiţiile în care condamnarea celor doi inculpaţi a avut în vedere săvârşirea infracţiunilor în forma încălcării legislaţiei primare, nu pot fi primite aspectele invocate de aceştia prin cererile de recurs în casaţie, faptele comise, astfel cum au fost reţinute în mod definitiv de instanţa de apel, întrunind elementele de tipicitate ale infracţiunii reţinute în sarcina lor.

Pe de altă parte, Curtea de Apel Cluj a analizat elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, prin prisma Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 405/2016 şi nr. 397/2017, precum şi a principiului " ultima ratio". Prin urmare, interpretarea dată de instanţa de fond şi de apel legislaţiei incidente este corectă, fiind întrunit conţinutul laturii obiective a infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice pentru inculpata A. şi complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice pentru inculpatul C..

Or, restul criticilor sunt invocate formal, în realitate criticile inculpaţilor vizând netemeinicia raţionamentului instanţei de fond şi de apel, care au răspuns în considerentele hotărârii asupra aspectelor legate de tipicitatea infracţiunii de abuz în serviciu şi în consecinţă excedează examinării în recursul în casaţie.

Înalta Curte observă că, în realitate, motivele invocate vizează analizarea circumstanţelor comiterii faptei, adică o reinterpretare a probelor administrate şi, pe cale de consecinţă, a stabilirii vinovăţiei, ceea ce, de asemenea, excedează procedurii recursului în casaţie, în care se realizează o examinare a cauzei numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., verificându-se exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Înalta Curte constată, în raport, cu argumentele ce susţin recursurile în casaţie invocate că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor din perspectiva încadrării juridice a faptei, cu consecinţa pronunţării unei soluţii de achitare. Or, potrivit C. proc. pen. în vigoare, această prerogativă este atributul exclusiv al instanţelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt şi în drept, respectiv, instanţa de fond şi instanţa de apel.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 1380/A/2020 din data de 02 decembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată A. în sumă de 627 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 1380/A/2020 din data de 02 decembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată A. în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 iulie 2021.

GGC - GV