Cassation appeal rejected; final conviction upheld for injuring on-duty police officer with car wheel.

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 180 din 11.09.2019 pronunţată de Judecătoria Târgu Neamţ în dosarul x/2018, s-au dispus următoarele:

În baza dispoziţiilor art. 396 alin. (1), (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1), (4) C. pen., raportat la art. 193 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 19 şi art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 1349 şi 1357 C. civ., s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă B., şi a obligat pe inculpat să plătească acestuia suma de 671,60 RON cu titlu de daune materiale, precum şi suma de 3000 RON cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a avut în vedere că prin actul de sesizare, s-a arătat că, în fapt, la data de 14 ianuarie 2017, inculpatul A. a adresat injurii părţii vătămate B. - poliţist local în cadrul Poliţiei Locale Târgu Neamţ - în timp ce acesta se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu, iar în momentul în care a încercat să plece din parcarea destinată autovehiculelor în regim taxi cu autoturismul său marca x cu nr. de înmatriculare x, l-a lovit cu roata stângă faţă peste piciorul stâng, cauzându-i leziuni vindecabile în 12 - 15 zile de îngrijiri medicale.

În esenţă, Judecătoria a reţinut că din analiza mijloacelor de probă administrate în cauză (plângerea şi declaraţia persoanei vătămate, declaraţii martori, certificat medico-legal, declaraţii suspect/inculpat, înregistrarea video), în cauză nu rezultă dincolo de orice dubiu rezonabil că inculpatul a acţionat cu forma de vinovăţie a intenţiei directe sau indirecte caracteristică infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen., în condiţiile în care, aşa cum a susţinut şi inculpatul, este posibil să fi acţionat ambreiajul din greşeală, fiind tras de haine şi somat în mod insistent de patru poliţişti locali să coboare din autoturism, toate acestea creându-i o stare de agitaţie, aşa cum se poate observa şi din înregistrarea video.

Astfel, instanţa de fond a constatat că în cauză nu se poate reţine tipicitatea subiectivă a infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen., asupra unui poliţist local aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, de care a fost acuzat inculpatul, în condiţiile în care nu se poate constata comiterea faptei de lovire cu intenţie directă sau indirectă. S-a mai menţionat că este adevărat că în cauză există şi probe care-l incriminează pe recurent, dar în contextul probelor anterior menţionate, prezumţia de nevinovăţie nu a fost răsturnată, iar îndoiala profită inculpatului conform principiului in dubio pro reo.

În consecinţă, instanţa de fond a dispus, în baza dispoziţiilor art. 396 alin. (1), (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., achitarea inculpatului A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1), (4) C. pen., raportat la art. 193 alin. (2) C. pen.

Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apeluri inculpatul A. şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Neamţ.

Prin Decizia penală nr. 516 din data de 29 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. x/2018, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Neamţ împotriva Sentinţei penale nr. 180 din 11.09.2019 pronunţată de Judecătoria Târgu Neamţ, a fost desfiinţată în totalitate sentinţa penală atacată şi, în rejudecare, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, a cărei executare a fost suspendată pe un termen de supraveghere de 2 ani.

Ulterior pronunţării deciziei penale anterior menţionate, s-a dispus repunerea cauzei pe rol în vederea soluţionării apelului formulat de inculpatul A., fiind totodată formulate în cauză declaraţii de abţinere.

Prin încheierea din data de 29 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bacău au fost admise declaraţiile de abţinere şi s-a dispus trimiterea cauzei spre repartizare aleatorie, în ceea ce priveşte apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei de fond, nr. 180/11.09.2019.

Prin Decizia penală nr. 1150 din data de 15.12.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 180 din 11.09.2019 a Judecătoriei Târgu Neamţ pronunţată în Dosarul nr. x/2018.

În esenţă, prin această decizie, s-a reţinut că apelul inculpatului A. vizează temeiul achitării, solicitându-se achitarea inculpatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., având în vedere că în cauză există elemente probatorii care dovedesc că temeiul achitării nu este cel prev. de alin. (1) lit. b) teza II, ci fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală. În subsidiar, inculpatul a solicitat achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, motivat de faptul că şi în ipoteza existenţei unui contact între autoturismul condus de inculpat şi persoana vătămată, fapta nu este prevăzut de legea penală.

Instanţa de apel, examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate cât şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, a constatat că apelul inculpatului este nefondat, reţinând că este neîntemeiată critica inculpatului privind soluţia de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. în loc de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a, pentru săvârşirea infracţiunii ultraj, în raport cu împrejurarea că probele administrate în cauză, relevă în mod cert, precis şi decisiv existenţa faptei de ultraj supusă judecăţii şi vinovăţia inculpatului A..

În concluzie, pentru argumentele expuse prin Decizia penală nr. 1150/2020, Curtea de Apel Bacău a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 180 din 11.09.2019 pronunţată de Judecătoria Târgu Neamţ.

Împotriva Deciziei penale nr. 1150 din data de 15.12.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, în termen legal, a declarat recurs în casaţie inculpatul A..

Prin motivele de recurs în casaţie formulate de inculpatul A., prin avocat C., s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. -"inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În esenţă, apărarea inculpatului a solicitat admiterea cererii de recurs în casaţie, casarea deciziei penale pronunţate de Curtea de Apel Bacău şi, în rejudecare, achitarea inculpatului în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj prevăzută de art. 257 alin. (1) şi alin. (4) C. pen. raportat la art. 193 alin. (1) C. pen.

A arătat că modul în care s-a ajuns la soluţionarea apelului declarat de inculpat încalcă regulile elementare de procedură penală şi este de natură a-l leza pe inculpat, motivat de faptul că nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie.

În acest sens, a precizat că împotriva Sentinţei penale nr. 180/11.09.2019 a fost declarat apel atât de inculpat, cât şi de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Neamţ, iar prin Decizia penală nr. 516 din 29.06.2020, Curtea de Apel Bacău a admis apelul declarat de Parchet şi a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj. Însă, prin această decizie s-a omis a fi analizat şi a se pronunţa o soluţie cu privire la apelul declarat de inculpat.

Astfel, a menţionat că instanţa de apel, urmare a pronunţării deciziei penale atacate, a repus pe rol cauza, membrii completului iniţial învestit s-au abţinut de la soluţionarea cauzei vizând apelul inculpatului şi cauza a fost repartizată la un alt complet de judecată.

În raport de aceste aspecte, inculpatul a apreciat că în mod nelegal a fost învestit un alt complet de judecată, întrucât cauza nu mai putea fi repusă pe rol. În opinia inculpatului, repunerea pe rol a cauzei se face doar în cursul deliberărilor şi nu după ce instanţa de judecată a pronunţat deja o soluţie.

Aşadar, chiar dacă la momentul soluţionării apelului inculpatului era deja soluţionat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Neamţ, completul de apel care a soluţionat apelul inculpatului nu avea posibilitatea legală de a se raporta la acea soluţie de condamnare şi era obligat conform regulilor de procedură să se limiteze la a analiza doar apelul inculpatului în raport de sentinţa penală apelată.

În opinia inculpatului i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie pentru că judecarea apelului său a fost doar o simplă formalitate, completul de judecată fiind influenţat de soluţia pronunţată în apelul soluţionat anterior şi, prin urmare, a pronunţat o soluţie care să nu fie contrară primei hotărâri.

De asemenea, recurentul inculpat a arătat că în raport de temeiul de drept menţionat de instanţa de apel prin dispozitivul Deciziei penale nr. 1150/15.12.2020, aceasta contrazice propria motivare a deciziei, respectiv în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. respinge apelul şi menţine hotărârea atacată.

Cu privire la infracţiunea de ultraj reţinută în sarcina sa, în esenţă, inculpatul a precizat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv că partea civilă B. nu se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi nu avea dreptul să îi solicite să se legitimeze potrivit dispoziţiilor art. 20 lit. g) din Legea nr. 155/2010.

A mai arătat recurentul prin motivele de recurs în casaţie formulate că partea civilă şi-a depăşit atribuţiile de serviciu, caz în care nu se poate reţine în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii de ultraj pentru că nu este îndeplinită tipicitatea cerută de lege pentru această infracţiune [B. nu se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu astfel cum dispun în mod expres prevederile art. 257 alin. (1) C. pen.].

Pe cale de consecinţă, apărarea recurentului inculpat a arătat că nu sunt îndeplinite elementele de tipicitate ale infracţiunii, fiind incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 18 februarie 2021, sub nr. x/2021, când s-a stabilit termen la data de 02 aprilie 2021, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Cu prilejul examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, prin încheierea din data de 02 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi a dispus trimiterea cauzei completului competent, în compunere de trei judecători, pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Cu prilejul dezbaterilor asupra recursului în casaţie de la termenul din 08.06.2021, s-au luat concluziile apărării recurentului şi ale parchetului, acestea fiind redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casaţie formulat în cauză de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Premergător analizei motivelor de recurs în casaţie invocate în cauză de către inculpatul A., Înalta Curte subliniază următoarele aspecte:

Recursul în casaţie, în reglementarea noului C. proc. pen., reprezintă o cale extraordinară de atac, echivalentă ultimului nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar pentru motive circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, în cuprinsul art. 438 C. proc. pen.

În intenţia de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei, relative la asigurarea celerităţii procesului penal, prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie.

Drept urmare, noua legislaţie procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, şi anume apelul, recursul devenind, în schimb, o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casaţie", exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală. Pe calea recursului în casaţie nu se poate invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are posibilitatea de a cenzura orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante, grave, şi le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În egală măsură, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt stabilite, cu autoritate de lucru judecat, de către instanţele de fond, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea definitivă.

Calea extraordinară de atac analizată nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Scopul recursului în casaţie este de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Analizând, în aceste coordonate de principiu, cererea de recurs în casaţie formulată în cauză, Înalta Curte constată că inculpatul A. nu a invocat veritabile aspecte de nelegalitate ale hotărârii atacate, ce ar putea fi subsumate cazului de casare invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., ci, în esenţă, a circumscris temeiului invocat criticile aduse modului în care instanţa de apel a procedat la soluţionarea apelului declarat de inculpat împotriva sentinţei de fond şi totodată, a invocat chestiuni de fapt care, în opinia apărării, fac dovada că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile esenţiale pentru reţinerea infracţiunii de ultraj, făcându-se referiri la circumstanţele comiterii faptei şi probatoriul cauzei.

Sub un prim aspect, Înalta Curte menţionează că în speţă obiectul prezentei căi extraordinare de atac îl constituie Decizia penală nr. 1150 din data de 15.12.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. x/2018, prin care instanţa de apel a respins ca nefondat apelul inculpatului împotriva Sentinţei de fond, nr. 180/2019 a Judecătoriei Târgu Neamţ, instanţa de apel examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel formulate de inculpat ce au vizat temeiul achitării reţinut de prima instanţă.

În ceea ce priveşte criticile recurentului inculpat A. vizând modul în care instanţa de apel a soluţionat apelul declarat de inculpat împotriva sentinţei de fond, nr. 180/2019 a Judecătoriei Târgu Neamţ, respectiv criticile vizând repunerea cauzei pe rol şi omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra apelului inculpatului prin Decizia penală nr. 516/29.06.2020 a Curţii de Apel Bacău, nu pot face obiectul cenzurii instanţei de casaţie în cauza de faţă, neputând fi subsumate niciunui caz de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, motivele de recurs în casaţie ce vizează modul în care instanţa de apel a soluţionat cauza prin Decizia penală nr. 516/29.06.2020 a Curţii de Apel Bacău, (care a făcut obiectul unui alt dosar de recurs în casaţie, soluţionat prin Decizia penală nr. 162 RC din 15.04.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), nu pot face obiectul analizei recursului în casaţie de faţă.

În cauză, prin motivele de recurs în casaţie formulate în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat A. a apreciat că se impune achitarea sa, fiind incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. - fapta nu e prevăzută de legea penală.

În concret, în susţinerea acestei solicitări, apărarea recurentului inculpat a arătat că nu se poate reţine în sarcina inculpatului A. săvârşirea infracţiunii de ultraj întrucât partea civilă B. nu se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu la momentul la care a solicitat legitimarea inculpatului.

A arătat astfel apărarea inculpatului că partea civilă avea dreptul să îl legitimeze pe inculpat doar în cazurile prevăzute de art. 20 lit. g) din Legea nr. 155/2010. Or, în apărare, s-a susţinut că prin actele de la dosar s-a făcut dovada că la data respectivă locul în care era parcat autoturismul nu era destinat autoturismelor de taximetrie, astfel că prin parcarea autoturismului în acel loc la data de 14.01.2017 inculpatul nu a încălcat vreo dispoziţie legală şi nu a comis vreo faptă ilegală, motiv pentru care partea civilă nu avea dreptul să îl legitimeze, câtă vreme, solicitarea de legitimare nu poate fi considerată ca fiind făcută în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Toate aceste argumente expuse în cuprinsul cererii de recurs în casaţie vizează situaţia de fapt reţinută în cauză ori interpretarea dată de instanţă probatoriului administrat şi reflectă, în realitate, o solicitare de rejudecare a cauzei subsecvent reaprecierii şi cenzurării probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel şi dispunerii unei soluţii favorabile inculpatului aşa cum s-a solicitat în cauză - de achitare.

În jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că " (…) dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului" (Decizia nr. 350/RC/20 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Aşa cum au fost formulate criticile recurentului inculpat A. acestea vizează în realitatea netemeinicia deciziei din apel, inculpatul fiind nemulţumit de faptul că s-a reţinut în sarcina sa săvârşirea infracţiunii de ultraj pentru care a fost trimis în judecată, prin motivele de recurs conturându-se din punctul de vedere al apărării o situaţie de fapt diferită decât cea reţinută de instanţa de apel.

Astfel de critici vizează în concret circumstanţele comiterii faptei şi evident, analizarea lor ar presupune o reapreciere a probatoriului din dosar şi stabilirea unei situaţii de fapt diferite. Or, împrejurările de fapt stabilite prin hotărârea de condamnare nu mai pot fi modificate în recurs, intrând deja în puterea lucrului judecat.

Aşa cum s-a argumentat în precedent, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu pot fi cenzurate de instanţa supremă în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare.

În prezenta cauză, ca situaţie de fapt, s-a reţinut, în esenţă, că la data de 14 ianuarie 2017, inculpatul A. a adresat injurii părţii vătămate B. - poliţist local în cadrul Poliţiei Locale Târgu Neamţ - în timp ce acesta se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu, iar în momentul în care a încercat să plece din parcarea destinată autovehiculelor în regim taxi cu autoturismul său marca x cu nr. de înmatriculare x, l-a lovit cu roata stângă faţă peste piciorul stâng, cauzându-i leziuni vindecabile în 12-15 zile de îngrijiri medicale.

Instanţa de apel a constatat că "probatoriul administrat în cauză înfrânge prezumţia de nevinovăţie ce operează în favoarea inculpatului, relevând în mod cert şi decisiv existenţa infracţiunii de ultraj prev. de art. 257 alin. (1), (4) C. pen., raportat la art. 193 alin. (2) C. pen. şi vinovăţia sa faţă de această faptă."

Prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac, apărarea recurentului inculpat A. a solicitat, în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., achitarea inculpatului nefiind întrunite în cauză elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj, întrucât partea civilă B. nu se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi nu avea dreptul să îi solicite să se legitimeze potrivit dispoziţiilor art. 20 lit. g) din Legea nr. 155/2010, fiind astfel incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. - fapta nu e prevăzută de legea penală.

Motivele invocate vizează o reapreciere a probelor din partea Înaltei Curţi, chestiune care, în această cale extraordinară de atac, nu poate fi primită.

Aceleaşi susţineri au fost reiterate şi în faţa instanţei de apel, care, contrar susţinerilor apărării recurentului inculpat, a analizat criticile inculpatului, prin decizia recurată menţionându-se că:

"Argumentul expus de apărătorii inculpatului care au arătat că locul de parcare unde s-a consumat fapta supusă judecăţii, nu erau autorizat pentru parcare taxi, putând parca oricine, astfel că persoana vătămată putea doar să legitimeze persoanele care se pregătesc să comită infracţiuni conform art. 20 lit. g) din Legea 155/2010, nu afectează în nici un mod condiţiile de tipicitate a infracţiunii de ultraj reţinută în sarcina inculpatului.

Chiar în ipoteza în care locul de parcare unde s-a consumat fapta supusă judecăţii nu erau autorizat pentru parcare taxi ar fi reală, această împrejurare nu afectează cu nimic condiţiile de existenţă a infracţiunii de ultraj în cauza de faţă, atât timp cât persoana vătămată B. poliţist local în cadrul Poliţiei Locale Târgu Neamţ se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu alături colegii săi care au intervenit ca urmare a unei sesizări făcute de şoferii de taxi cărora le era rezervată parcarea."

Prin urmare, criticile recurentului inculpat A. formulate prin recursul în casaţie de faţă sunt neîntemeiate.

Analiza conţinutului mijloacelor de probă pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia, a fiabilităţii acestora ori interpretarea probatoriului administrat în cauză, pe de o parte, şi starea de fapt reţinută de instanţă, pe de altă parte, excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Limitarea normativă a obiectului judecăţii în recursul în casaţie la situaţii de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel, şi, implicit, cenzurarea stării de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate.

Concluzionând, Înalta Curte constată că argumentele inculpatului A. ce susţin recursul în casaţie formulat în cauză, în realitate, nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea stării de fapt şi reinterpretarea probelor dosarului, cu consecinţa pronunţării unei soluţii de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Or, potrivit C. proc. pen. în vigoare, această prerogativă este atributul exclusiv al instanţelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt şi în drept, respectiv, instanţa de fond şi instanţa de apel.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 1150 din data de 15 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 1150 din data de 15 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 iunie 2021.

GGC - GV