Criminal revision inadmissible for failure to invoke unconstitutionality exception in the specific proceedings despite subsequent Constitutional Court ruling on witness non-self-incrimination rights

Deliberând asupra apelului declarat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 223/F din 19 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2020, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 223/F din 19 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2020, în baza art. 459 alin. (5) din C. proc. pen., s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul B. împotriva Sentinţei penale nr. 138/F din 23 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 72/5.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ca inadmisibilă, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat revizuentul la 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că la data de 04 august 2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost înregistrată, sub nr. x/2020, cererea de revizuire formulată de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 138 din 23 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 72 din data de 05 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2018, pe care o consideră nelegală şi/sau netemeinică.

În motivarea cererii, revizuentul B. a arătat că Sentinţa penală nr. 138 din 23 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a întemeiat pe prevederile art. 118 din C. proc. pen., care, după ce hotărârea a devenit definitivă, au fost declarate neconstituţionale, ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate, consecinţele dispoziţiei neconstituţionale continuând să se producă şi neputând fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate, fiind incident în cauză art. 453 alin. (1) lit. f). din C. proc. pen.

Cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, revizuentul a arătat că, din analiza Sentinţei penale nr. 138, la pag. 3, primul parag. se poate observa că aceasta se întemeiază pe declaraţia condamnatului dată la data de 29.06.2017, în calitate de martor. Acesta declaraţie este, de altfel, preluată din conţinutul rechizitoriului întocmit la data de 18.04.2018, fila x, unde sunt folosite declaraţiile de martor date de acesta şi documentele predate către organul de cercetare penală în aceeaşi calitate. Declaraţia dată de către acesta este, de asemenea, avută în vedere de către instanţa de judecată a fondului la fila x din hotărârea penală. Mai mult, la individualizarea pedepsei, instanţa de fond a folosit declaraţia dată în calitate de martor pentru a aprecia că "iniţial nu recunoscuse săvârşire a faptelor reţinute în sarcina sa", motiv pentru care instanţa nu a reţinut circumstanţe atenuante, deşi la momentul audierii, ca martor, revizuentul nu avea cunoştinţă care sunt faptele reţinute în sarcina sa sau că are calitate de suspect de facto.

A apreciat că la data la care a dat declaraţiile de martor, organele de cercetare penală cunoşteau faptul că acesta avea calitatea de suspect de facto, fără a i aduce acestuia la cunoştinţă dreptul de a nu se autoincrimina, cu încălcarea dreptului la a nu se autoincrimina.

La acel moment, instanţa de contencios constituţional avea o practică contrară celei din 2020, având în vedere faptul că prin Decizia nr. 519 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 879/8.11.2017, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, constatându-se că dispoziţiile art. 118 din C. proc. pen. erau constituţionale. Din această cauză, consultând avocatul ales, a apreciat că excepţia de nelegalitate sancţionată cu nulitatea absoluta este calea procedurală oportună pentru a se dispune înlăturarea declaraţiilor date de revizuent în calitate de martor şi a probelor obţinute, în această calitate.

Judecătorul fondului în camera preliminară a respins excepţiile formulate. Deşi a fost contestată încheierea dată în camera preliminară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că aceste excepţii urmează a fi analizate pe fondul cauzei. Deşi aspectele acestea au fost reiterate în fond şi în apel, au rămas, însă, neanalizate de instanţele de judecată, în final acesta ajungând să fie condamnat pe baza acestor declaraţii şi probe obţinute de organele de cercetare penală, de la acesta, în calitate de martor.

În susţinerea cererii s-a menţionat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în principiu pentru următoarele motive de fapt şi de drept:

La data de 02.06.2020 Curtea Constituţionala a României a pronunţat Decizia 236/2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din C. pen. din 1969, ale art. 297 alin. (1) din C. pen., ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din C. proc. pen., precum şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, prin care s-a constatat că art. 118 din C. proc. pen. nu instituie garanţii suficiente pentru martor, de vreme ce acesta poate fi pus în situaţia să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, de care orice persoană beneficiază potrivit art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală şi art. 6 parag. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi, totodată, impietează asupra justei soluţionări a cauzei, contrar dreptului la un proces echitabil, consacrat constituţional în art. 21 alin. (3) şi convenţional în art. 6 parag. 1, inclusiv prin încălcarea dreptului la apărare al martorului.

Decizia Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 236/08.07.2020, după data de 05 martie 2020, data rămânerii definitive a Hotărârii penale nr. 138/2019.

Referitor la condiţia privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în cursul procesului penal în cauză, s-a arătat că, din punct de vedere procedural, aceasta a fost ridicată atât în procedura camerei preliminare, cât şi în fond şi apel sub forma unei excepţii de nulitate absolută.

A mai arătat că instanţa are obligaţia să aprecieze că şi această condiţie este îndeplinită în cauză pentru că o soluţie contrară ar conduce la o restrângere a dreptului de acces la justiţie cu efecte extrem de grave în ceea ce îl priveşte, în condiţiile în care situaţia juridică care a determinat soluţia, s-a fundamentat pe o dispoziţie de drept substanţial declarată ulterior neconstituţională, aspecte de nulitate absolută invocate în toate fazele procesuale, dar care, fie au fost respinse în camera preliminară, fie au fost neglijate, în fond şi apel.

Astfel, dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumţia de nevinovăţie, ce implică faptul că organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăţia persoanei ce declară în calitate de martor (suspectului de facto), iar nu aceasta din urmă, aşa încât constrângerea la autoincriminare, deşi indirectă, are drept consecinţă ignorarea acestui principiu constituţional.

Prin urmare, cu referire la invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, a solicitat să se observe că toate aspectele reţinute de Curtea Constituţională reprezintă o veritabilă schimbare de practica a Curţii faţă de Decizia 519/2017 şi că aspectele invocate ca excepţie de nelegalitate sancţionată cu nulitatea absolută, conform art. 102 alin. (2) din C. proc. pen., de către revizuent în faţa judecătorului de cameră preliminară, dar şi în fond şi apel, dovedesc faptul că probele şi declaraţiile folosite împotriva acestuia pentru pronunţarea sentinţei civile revizuite, au fost obţinute în mod nelegal cu încălcarea drepturilor sale.

Aceste excepţii, la acel moment nu ar fi putut face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, deoarece în aceeaşi perioada Curtea Constituţională pronunţase Decizia nr. 519/2017 şi, în mod evident, o astfel de cerere ar fi fost respinsă ca şi inadmisibilă, însă, de facto, aspectele ce ţin de nelegalitatea probelor a fost invocată. Limitarea cazului de revizuire la existenta stricto sensu a unei excepţii invocate, neglijând situaţia de fapt concretă a invocării excepţiei nelegalităţii probelor obţinute în acelaşi context al aplicării unui text nelegal, ab initio neconstituţional, ar conduce în fapt, la o limitare a dreptului la un proces echitabil pentru revizuent.

A mai precizat că motivele de revizuire menţionate nu au mai fost formulate pe calea vreunei alte cereri anterioare. De asemenea, consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă în ceea ce îl priveşte, instanţa, în pronunţarea sentinţei revizuite, fundamentându-şi decizia pe probe şi declaraţii pe care le-a furnizat în calitate de martor şi care au stat la baza condamnării.

A susţinut că, instanţa la pronunţarea sentinţei penale de condamnare nu doar că s-a întemeiat pe declaraţiile date de către revizuent în calitate de martor, dar, mai mult decât atât, una dintre infracţiunile de fals reţinută în sarcina sa a fost întemeiată exclusiv pe aceasta declaraţie de martor şi pe înscrisurile obţinute de la revizuent în aceasta calitate, ulterior acestea fiind utilizate împotriva sa.

A făcut referire la doctrina juridică şi jurisprudenţa naţională, arătând că a fost constant susţinută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii neadevărate sau, cu intenţie, trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este un martor deoarece el nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situaţie, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în acelaşi timp în care deasupra sa planează sancţiunea penală.

Cu privire la situaţia concretă a sa, a solicitat să se observe faptul că, din analizarea dosarului de urmărire penală, rezultă faptul că a fost audiat în calitate de martor până în luna iunie 2017, motiv pentru care s-a solicitat de către acesta excluderea din materialul probator a declaraţiilor date în calitate de martor la datele de 11.07.2017 şi 29.06.2017. Solicitarea a fost respinsă şi nu numai că nu au fost eliminate, dar au fost utilizate în cuprinsul rechizitoriului fila x. Nu se prevede în rechizitoriu că revizuentul a predat voluntar către DIICOT însemnările făcute de C. de la Curtea de Apel Bucureşti, însemnări care fac obiectul infracţiunii de favorizare a făptuitorului, ci s-a menţionat, cu rea-credinţa, în mod generic că s-au predat nişte înscrisuri. Telefonul pe care ulterior a fost făcută percheziţia informatică a fost predat voluntar de către revizuent în calitate de martor.

Deşi în rechizitoriu s-a menţionat că documentele privind actul adiţional au fost identificate la momentul percheziţiei informatice în calculatorul martorei C., în realitate aceste documente au fost furnizate de revizuent, acestea fiind menţionate la rubrica material probator din rechizitoriu, iar percheziţia informatică efectuată prin donarea tuturor calculatoarelor (inclusiv a datelor cu privire la alte dosare ale clienţilor cabinetului de avocat fără legătura cu cauza) s-a efectuat în mod nelegal, judecătorul respingând solicitarea de autorizare a percheziţiei informatice.

A mai susţinut în cererea formulată că instanţa de judecata are obligaţia legală de a exclude probele nelegale, iar efectul constă în interdicţia de apreciere sau utilizare a oricăror probe nelegale fiind contrară legii atribuirea oricărei valori probante în scopul obţinerii unui rezultat probatoriu, mai mult, utilizarea acestuia în fundamentarea decizii de condamnare.

Dreptul de a nu contribui la propria incriminare este atât o consecinţă directă a prezumţiei de nevinovăţie, cât şi o garanţie a echităţii procedurii, consacrate în paragrafele 1 şi 2 ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în condiţiile în care parag. 1 cuprinde garanţii ale "acuzatului" în materie penală, iar câmpul de aplicare rationae personae al paragrafului 2 al art. 6 din Convenţie are o sferă mai largă, incluzând şi martorul.

Din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor - stricto sensu - sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o "mărturie în acuzare", fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, parag. 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, parag. 41). Or, în situata sa, atât declaraţia cât şi documentele obţinute de la acesta, în calitate de martor, au condus la condamnarea acestuia pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătura privata.

În concluzie, petentul B. a solicitat admiterea în principiu a cererii de revizuire şi în rejudecare să se pronunţe o soluţie legală şi temeinică, potrivit art. 462 din C. proc. pen.. Petentul a depus la dosar jurisprudenţă şi doctrină referitoare la cererea de revizuire formulată.

La termenul de judecată la instanţa de fond din data de 16.11.2020, judecătorul fondului a pus în discuţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 459 din C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire.

Analizând actele dosarului, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 138/F din data de 23.07.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-au hotărât următoarele:

S-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute prin actul de sesizare, formulată de inculpatul A..

În baza art. 269 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

În baza art. 66, art. 67 din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a exercita profesia de avocat, de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 65 din C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale, acestea urmând a se executa în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate.

În baza art. 322 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

În baza art. 66, art. 67 din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a exercita profesia de avocat, de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 65 din C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale, acestea urmând a se executa în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate.

În baza art. 322 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplic. art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 66, art. 67 din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a exercita profesia de avocat, de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 65 din C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale, acestea urmând a se executa în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate.

În baza art. 38 alin. (1) - art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-au contopit cele 3 pedepse aplicate, de 1 an şi 6 luni închisoare, de 9 luni închisoare şi de 9 luni închisoare, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare, sporită cu 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 6 luni închisoare, în final 2 ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen. rap. la art. 66, 67 din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a exercita profesia de avocat, de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. rap. la art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen. şi art. 65 din C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale, acestea urmând a se executa în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate.

În art. 91 din C. pen., s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei principale de 2 ani închisoare pe durata termenului de supraveghere de 3 ani, care se calculează potrivit dispoziţiilor. art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 din C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: - să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta; - să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; - să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; - să comunice schimbarea locului de muncă; - să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) din C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţiile din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta 60 de zile muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul D. sau în cadrul Poliţiei Locale a Sectorului 1 Bucureşti, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

În baza art. 94 alin. (1) din C. pen. pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c) - e) s-au comunicat Serviciului de Probaţiune Bucureşti.

În baza art. 91 alin. (4) din C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere, obligaţiilor impuse şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

S-a luat act că inculpatul A. a fost reţinut şi arestat preventiv de la data de 11.08.2017 până la data de 22.08.2017, inclusiv.

Prin Decizia penală nr. 72/A din 05 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 138/F din data de 23 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Instanţa de fond cu privire la cererea de revizuire formulată a reţinut că revizuirea este o cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte. Potrivit art. 453 alin. (1) lit. f). din C. proc. pen., caz invocat de revizuent, revizuirea poate fi cerută când: f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării, dispoziţii constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Din dispoziţiile legale enunţate, pentru promovarea căii extraordinare de atac a revizuirii întemeiate pe acest motiv, s-a apreciat că este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative, a căror incidenţă este corespunzătoare în ordinea ce urmează, neîndeplinirea uneia dintre aceste condiţii făcând inutilă analiza celor ulterioare: să existe o decizie a curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţională o normă legală; decizia să fi fost publicată în Monitorul Oficial ulterior rămânerii definitive a hotărârii atacate; excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cursul procesului penal în cauza a cărei revizuire se cere de revizuent; hotărârea definitivă prin care cauza a fost soluţionată în fond să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituţională; consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale să continue să se producă şi să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Analizând condiţiile menţionate instanţa de fond a constatat că primele două sunt îndeplinite, întrucât revizuentul a invocat incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 236/2020, publicate în Monitorul Oficial nr. 597/8.07.2020, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 din C. proc. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională.

Analizând cea de-a treia condiţie menţionată, şi anume excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cursul procesului penal în cauza a cărei revizuire se cere de revizuent, instanţa de fond a constatat că excepţia de neconstituţionalitate soluţionată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 236/2020 a fost ridicată de E. în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Galaţi, secţia penală, de F., G. şi de H. în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, respectiv de I. în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.

Astfel, a reţinut că revizuentul A. nu a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din C. proc. pen. în Dosarul nr. x/2018, în care a fost pronunţată Sentinţa penală nr. 138/23.07.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 72/5.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel, nefiind îndeplinită această condiţie pentru admisibilitatea cererii de revizuire.

S-a constatat că susţinerile revizuentului referitoare la îndeplinirea acestei condiţii, întrucât ar fi fost invocate aceste aspecte în procedura de cameră preliminară, cererea de excludere a declaraţiei date de inculpat în calitate de martor pe parcursul urmăririi penale fiind respinsă, sunt nefondate, având în vedere natura juridică diferită a excepţiei de nelegalitate a administrării probelor şi a excepţiei de neconstituţionalitate. De asemenea, referitor la necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în cursul procesului de către partea care formulează cererea de revizuire, contrar susţinerilor revizuentului, instanţa a menţionat că, iniţial, dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. nu prevedeau această condiţie, însă, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 126/2020 (prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională) textul a fost modificat, fiind introdusă această condiţie limitativă pentru promovarea revizuirii.

Instanţa de fond a reţinut că nu poate fi interpretată, în sensul susţinerilor revizuentului, nici decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - hotărâre prealabilă nr. 68/2020, invocată de acesta, având în vedere că prin hotărârea menţionată se dispune cu privire la alte aspecte (prin decizia menţionată s-a dispus că "o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. poate fi îndreptată şi împotriva unei hotărâri penale definitive, pronunţate în soluţionarea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 595 din C. proc. pen..") ce nu au incidenţă în cauză (hotărârea judecătorească definitivă atacată prin prezenta cerere de revizuire a fost pronunţată într-o cauză în care instanţa a fost sesizată prin rechizitoriu, prin care a fost soluţionat fondul acţiunii penale). De altfel, în considerentele deciziei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie HP nr. 68/2020 s-a statuat că "excepţia de neconstituţionalitate admisă printr-o decizie a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti devine astfel un motiv legal pentru reformarea hotărârilor judecătoreşti care s-au întemeiat pe o dispoziţie declarată neconstituţională, cu condiţia ca excepţia să fi fost ridicată în cauză."

S-a mai reţinut de către instanţa de fond că în acelaşi sens Curtea Constituţională a statuat că "este în spiritul dreptului la un proces echitabil ca părţile să poată beneficia de efectele deciziilor Curţii Constituţionale, în cauzele în care au invocat excepţia de neconstituţionalitate a unei dispoziţii legale şi în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă care s-a întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituţională, aceasta fiind raţiunea pentru care legiuitorul a reglementat, printre cazurile de revizuire, pe cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.." (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69/1.02.2016, parag. 30).

Având în vedere că nu este îndeplinită condiţia ca excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cursul procesului penal în cauza a cărei revizuire se cere de revizuent, instanţa a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen., întrucât faptele prezentate de revizuent nu conduc la existenţa unor temeiuri legale ce permit revizuirea. S-a apreciat că analiza celorlalte condiţii menţionate nu mai este necesară, întrucât cererea de revizuire poate fi admisă în principiu exclusiv în cazul în care toate condiţiile prevăzute de textul legal sunt îndeplinite.

Aşa fiind, instanţa de fond în baza art. 459 alin. (5) din C. proc. pen., a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul B. împotriva Sentinţei penale nr. 138F/23.07.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 72/5.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe, revizuentul A., prin apărător ales, a formulat prezentul apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, fixându-se prim termen de judecată la data de 30 martie 2021, când având în vedere că revizuentul a înţeles să formuleze cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. s-a acordat termen la data de 27 aprilie 2021.

În esenţă, revizuentul a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi, pe fond, admiterea cererii de revizuire, motivele fiind amplu dezvoltate în cerere formulată şi aflată la dosarul cauzei, precum şi în încheierea din 27 aprilie 2021, când, Înalta Curte a dispus amânarea pronunţării la data de 11 mai 2021.

Examinând apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 223/F din 19 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2020, în conformitate cu dispoziţiile art. 463 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, având caracterul unei căi de atac de retractare, care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri, şi, în acelaşi timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, descoperite după judecată şi care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.

Potrivit dispoziţiilor art. 459 alin. (3) din C. proc. pen., în etapa admisibilităţii în principiu, instanţa examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455; b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3); c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4).

Conform dispoziţiilor art. 453 din C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi solicitată când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză; b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză; d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză; e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia; f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Pentru a fi incident temeiul invocat prev de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative, neîndeplinirea uneia dintre aceste condiţii făcând inutilă analiza celor ulterioare, respectiv să existe o decizie a Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţională o normă legală; decizia să fi fost publicată în Monitorul Oficial ulterior rămânerii definitive a hotărârii atacate; excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cursul procesului penal în cauza a cărei revizuire se cere de revizuent; hotărârea definitivă prin care cauza a fost soluţionată în fond să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituţională; consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale să continue să se producă şi să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 126/2016 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 185/11.03.2016, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională. S-a reţinut în parag. 33 că "deşi intenţia legiuitorului actual a fost de a da în continuare eficienţă controlului de constituţionalitate, posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curţii este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanşat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condiţiile prevăzute de lege (...). În aceste condiţii, (...) Curtea reţine că o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică".

În Decizia nr. 126/03.03.3016 Curtea Constituţională a decis că în mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestor cauze. De asemenea, Curtea Constituţională a stabilit că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.

În schimb, Curtea Constituţională a reţinut, în aceeaşi decizie, că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Curtea a reţinut că, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât, s-a constatat că incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive.

Înalta Curte, analizând actele aflate la dosar, în raport de considerentele Deciziei nr. 126 din 3 martie 2016 a Curţii Constituţionale prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională, constată că activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal, în măsura în care a fost legală şi temeinică, se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri penale definitive în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi legea civilă au fost aplicate corect.

În această ordine de idei, Înalta Curte, în considerarea motivării Deciziei nr. 126/2016 a Curţii Constituţionale, constată că instanţa de contencios constituţional a stabilit că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.

Mai arată Curtea Constituţională că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată.

Se reţine aşadar că, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul.

Pe cale de consecinţă, potrivit considerentelor deciziei arătate, s-a constatat că incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii Constituţionale, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive.

În considerarea argumentelor de fapt şi de drept evocate de Curtea Constituţională, constată că instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei.

Achiesând la motivele expuse în considerentele Deciziei nr. 126/2016 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că în reglementarea cazului de revizuire examinat - art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., deşi intenţia legiuitorului actual a fost de a da în continuare eficienţă controlului de constituţionalitate, posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curţii este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanşat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condiţiile prevăzute de lege.

Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret. În aceste condiţii, având în vedere importanţa principiului autorităţii de lucru judecat, Curtea Constituţională a constatat că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca ceea ce a stabilit instanţa de contencios constituţional, pe cale jurisprudenţială, cu privire la condiţiile în care se poate formula revizuire, în temeiul unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, să se transpună în cuprinsul normelor procesual penale examinate în prezenta cauză.

Aşadar, în considerentele deciziei menţionate s-a reţinut că o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Or, se reţine că prin Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 597/08.07.2020, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de E. în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Galaţi, secţia penală, de F., G. şi de H. în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, respectiv de I. în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 din C. proc. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională.

Aşadar, excepţia a fost ridicată de E., F., G. şi de H., I., contrar criticilor invocate de apărare, revizuentul A. nu a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cursul procesului penal, respectiv în Dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în care a fost pronunţată Sentinţa penală nr. 138 din data de 23.07.2019 şi nici în Dosarul nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care s-a pronunţat Decizia penală nr. 7 din 5 martie 2020.

Se constată că în materia deciziilor Curţii Constituţionale aplicabilitatea pentru viitor este statuată în dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, de la această regulă fiind prevăzută în legislaţia penală o singură excepţie, şi anume atunci când deciziile Curţii Constituţionale se aplică pentru situaţiile facto praeterita, doar în cazul în care partea a invocat respectiva excepţie în cauza sa.

Având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte, constatând că nu sunt îndeplinite cerinţele impuse cumulativ de art. 459 din C. proc. pen., apreciază că, în mod corect, instanţa de fond a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuent.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 223/F din 19 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga revizuentul la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 223/F din 19 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2020.

Obligă revizuentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 11 mai 2021.

GGC - GV