Insurance liability for traffic accident damages: mandatory civil assessment of victim's contributory negligence despite exclusive criminal fault and applicability of ASF Norm 23/2014

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 27 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. şi intervenientul forţat E., obligarea pârâtei la plata daunelor materiale şi morale pentru prejudiciul cauzat prin decesul lui F., respectiv obligarea pârâtei la plata către reclamantul A., a sumei de 13.687,87 RON cu titlu de daune materiale şi a sumei de 800.000 RON cu titlu de daune morale, în calitate de tată al decedatului F.; obligarea pârâtei la plata către reclamanta B., a sumei de 800.000 RON cu titlu de daune morale, în calitate de mamă a decedatului F.; obligarea pârâtei la plata către reclamanta C., a sumei de 500.000 RON cu titlu de daune morale, în calitate de soră a decedatului F..

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 49, 50 şi 54 din Legea nr. 136/1995, art. 24 şi 26 din Norma ASF nr. 23/2014, art. 1381, 1391 alin. (2) şi urm. C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 4 decembrie 2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, a respins excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâtă prin întâmpinare, sens în care a reţinut că, raportat la prevederile art. 115 alin. (3) C. proc. civ., Tribunalul Timiş este competent teritorial cu soluţionarea cauzei, având în vedere că reclamantul A. are domiciliul în Timişoara, iar în cauză operează o prorogare de competenţă pentru ceilalţi reclamanţi, întrucât cererile tuturor reclamanţilor se întemeiază pe o cauză comună. A respins excepţia necompetenţei funcţionale, invocată de pârâtă prin întâmpinare, având în vedere calitatea de profesionist a pârâtei şi faptul că pretenţiile reclamanţilor se întemeiază pe poliţa de asigurare încheiată cu aceasta. A unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

La 13 decembrie 2017, reclamantul A. a depus o precizare de acţiune, prin care a solicitat majorarea cuantumului daunelor materiale cu suma de 1.940 RON, cuantumul total fiind de 15.627,87 RON.

Prin încheierea de şedinţă din 22 ianuarie 2018, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a dispus respingerea excepţiei tardivităţii, invocată de pârâtă şi de intervenientul forţat la acelaşi termen de judecată, faţă de cererea precizatoare depusă de reclamant.

Prin sentinţa civilă nr. 486 din 24 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta D. S.A.; a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. şi cu intervenientul forţat E.; a fost obligată pârâta S.C. D. S.A., să plătească reclamantului A. suma de 12.680,39 RON cu titlu de daune materiale şi suma de 230.000 RON cu titlu de daune morale, reclamantei B., suma de 230.000 RON cu titlu de daune morale şi reclamantei C., suma de 50.000 RON cu titlu de daune morale.

Prima instanţă a reţinut că, dezlegarea dată de instanţa penală care a stabilit faptul prejudiciabil constând în accidentul rutier în urma căruia a decedat victima F. s-a produs din culpa exclusivă a inculpatului, intervenient forţat în cauză, E., se impune cu autoritate de lucru judecat în cauză.

Prin urmare nu s-a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 1371 C. civ. respectiv că victima ar fi contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului.

Prin decizia civilă nr. 690/A din 5 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins apelurile declarate de reclamanţii A., B. şi C. şi intervenientul E. împotriva sentinţei civile nr. 486/NLP/PI din 24 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2017, precum şi apelul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe dar şi împotriva încheierii pronunţate la 4 decembrie 2017, a încheierii din 22 ianuarie 2018, şi a încheierii din 12 februarie 2018.

Referitor la apelul formulat de cei trei reclamanţi, A., B. şi C., în calitate de părinţi şi soră ai defunctului F., instanţa de apel a reţinut că aceştia critică hotărârea pronunţată de prima instanţă susţinând că se impune majorarea sumei acordate cu titlu de daune morale.

Instanţa de apel a constatat că, toate aspectele invocate de aceştia au fost invocate şi în faţa instanţei de fond, care le-a analizat în mod temeinic şi legal, şi a stabilit un cuantum corespunzător al sumelor care să fie acordate cu titlu de daune morale către reclamanţi, ca atare, nu se impune majorarea acestor sume.

Apelul formulat de intervenientul forţat E., a fost respins ca nefondat instanţa de apel reţinând că sumele acordate cu titlu de daune morale sunt corespunzătoare prejudiciului moral suferit de reclamanţi.

Cu privire la culpa proprie a victimei la producerea accidentului, instanţa de apel a constatat că susţinerile intervenientului forţat cu privire la acest aspect, care sunt evidenţiate şi în apelul pârâtei S.C. D. S.A., sunt nefondate, deoarece s-a făcut dovada prin sentinţa penală nr. 22/07.03.2017 a Judecătoriei Moldova Nouă, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 650/A/18.05.2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, că intervenientul forţat este cel care se face vinovat în mod exclusiv de producerea accidentului de circulaţie.

În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâta S.C. D. S.A., instanţa de apel a constatat că este nefondat în privinţa criticii privind nemotivarea hotărârii de către instanţa de fond.

Instanţa de apel a reţinut că Norma ASF nr. 23/2014 este aplicabilă în relaţiile dintre societatea de asigurări şi persoanele care solicită daune morale în cazul în care cererile acestora se soluţionează la nivel intern, fără intervenţia instanţelor. Această normă nu este obligatorie pentru instanţa de judecată, care este obligată să judece după regulile generale de drept civil.

S-a reţinut că probele cu expertize şi martori nu se impuneau a fi admise, având în vedere că în cauza penală ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Judecătoriei Moldova Nouă, s-au analizat circumstanţele producerii accidentului, au fost audiaţi martorii respectivi şi s-a constatat cu autoritate de lucru judecat, că intervenientul forţat este vinovat în mod exclusiv de producerea accidentului de circulaţie.

La data de 3 ianuarie 2019 pârâta D. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 690/A din 5 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Recurenta-pârâtă se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea cererii de recurs, cu referire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se susţine greşita soluţionare a cauzei de către Tribunalul Timiş, secţia a-ll-a Civilă şi de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, arătându-se că a fost invocată excepţia necompetenţei materiale şi funcţionale a instanţei, atât în primă instanţă, cât şi în apel, raportat la cele statuate prin Decizia nr. 18/2016 pronunţată de ÎCCJ în soluţionarea recursului în interesul legii.

Recurenta-pârâtă arată că, în raport cu această decizie competenţa materială procesuală a tribunalelor sau secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă apreciază ca fiind greşită soluţia primei instanţe, menţinută de instanţa de apel, în condiţiile în care este relevant obiectul sau natura litigiului - în cauză pretenţii, iar nu calitatea părţilor de profesionist, cum în mod eronat au reţinut ambele instanţe.

Recurenta solicită admiterea recursului, în principal, casarea hotărârilor civile recurate şi trimiterea spre rejudecare instanţei competente, respectiv Tribunalului Timiş, secţia I civilă - având în vedere motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., se critică decizia atacată din perspectiva lipsei motivării, în fapt şi în drept, în raport cu Norma ASF 23/2014, încălcând astfel dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., se susţine încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind contribuţia victimei la cauzarea ori mărirea prejudiciului din prisma analizării dispoziţiilor art. 1371 C. civ., astfel cum au fost dezlegate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 12/2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Recurenta arată că a solicitat reţinerea culpei civile a victimei în producerea propriului prejudiciu iar nu culpa penală a acesteia în producerea accidentului, cum greşit s-a reţinut prin decizia atacată.

Raportat la motivele reglementate de pct. 6 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă solicită casarea deciziei civile nr. 690/A din 5 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi a sentinţei civile nr. 486 din 24 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş şi trimiterea spre rejudecare la Tribunalul Timiş, secţia I sau secţia a II-a Civilă, pentru a se dispune şi administra proba cu expertiză tehnică auto şi medico-legală, respectiv pentru verificarea incidenţei în cauză a art. 1371 C. civ., pentru a nu fi privată de un grad de jurisdicţie.

Intimaţii-reclamanţi A., B. şi C. au formulat întâmpinare prin care au invocat inadmisibilitatea recursului în materia asigurărilor, în raport cu art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018 şi excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă D. S.A. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimaţi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părţile nedepunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 13 octombrie 2020 au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, invocate de intimaţii-reclamanţi C., B. şi A. prin întâmpinare cu motivarea că, în ceea ce priveşte admisibilitatea căii de atac, prin decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, pronunţată de Curtea Constituţională, s-a constatat că art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este neconstituţional, prin urmare admisibilitatea căii de atac a recursului rezultă din cele statuate de Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017. Referitor la excepţia nulităţii recursului, s-a reţinut că prin cererea de recurs au fost formulate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ..Totodată a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 690/A din 5 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., îl va admite în limitele şi pentru considerentele prezentate în continuare.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta a susţinut greşita soluţionare a cauzei de către Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă şi de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contextul invocării excepţiei necompetentei materiale şi funcţionale a instanţei, raportat la cele statuate prin Decizia nr. 18/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

Motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. este incident atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Critica este nefondată având în vedere că, în soluţionarea criticii privind determinarea competenţei materiale procesuale, instanţa de apel a reţinut corect că litigiul dedus judecăţii intră în competenţa secţiilor specializate în litigii cu profesioniştii.

Deşi motivarea instanţei de apel a avut în vedere doar criteriul subiectiv, respectiv calitatea de profesionist a pârâtei, obiectul şi natura pricinii atrag competenţa secţiilor specializate în litigii cu profesioniştii.

Prin Decizia nr. 18/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, pentru determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor sau secţiilor specializate, se va ţine seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

Având în vedere că obiectul litigiului este reprezentat de atragerea răspunderii contractuale întemeiate pe raporturi de asigurare reglementate prin Legea nr. 136/1995, litigiului îi sunt aplicabile dispoziţiile speciale privind contractul de asigurare, prin urmare critica recurentei privind încălcarea normelor de competenţă materială procesuală prin care susţine că ar fi competente secţiile civile ale instanţelor, este nefondată.

Calificarea litigiului de asigurare în cauză ca fiind un litigiu care intră în competenţa materială procesuală a secţiilor specializate să soluţioneze litigii cu profesioniştii este în acord cu cele reţinute prin Decizia nr. 13/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin această decizie a fost admis recursul în interesul legii şi, în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, a stabilit că în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, cât şi în litigiile privind acţiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competenţa materială procesuală revine secţiilor specializate.

Înalta Curte va reţine ca fiind fondată critica întemeiată pe motivul de nelegalitate reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., din perspectiva lipsei motivării deciziei în raport cu Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că această normă este aplicabilă doar în relaţiile dintre societatea de asigurări şi persoanele care solicită daune morale în cazul în care cererile acestora se soluţionează fără intervenţia instanţelor de judecată.

Înalta Curte reţine că, această excludere de la analiza unui act normativ cu caracter special aplicabil raporturilor juridice de asigurare deduse judecăţii este greşită.

Prin art. 1 alin. din Norma ASF nr. 23/2014 se prevede faptul că, în conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, asigurătorii care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor pe teritoriul României acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asiguraţii răspund delictual faţă de terţe persoane.

Aşadar norma este emisă în vederea aplicării legii, ceea ce atrage incidenţa acesteia în litigiile care vizează raporturile juridice reglementate prin Legea nr. 136/1995, atât în situaţia în care litigiile se rezolvă amiabil dar şi în ipoteza în care instanţa de judecată este învestită cu soluţionarea acestora.

Întrucât instanţa de apel nu a avut în vedere critica recurentei-pârâte privind aplicabilitatea în cauză a Normei ASF nr. 23/2014, considerând că aceasta este inaplicabilă litigiilor soluţionate prin intermediul instanţelor judecătoreşti, au fost încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din considerentele deciziei atacate lipsind analiza pe fond a acestei apărări, motiv pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine ca fiind fondate şi criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., prin care se susţine încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material respectiv a dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., astfel cum au fost dezlegate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 12/2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Litigiul are ca obiect acţiune în răspundere delictuală întemeiată pe art. 49 din Legea nr. 136/1995 conform căruia asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule.

Instanţa de apel a reţinut că potrivit sentinţei penale nr. 22/07.03.2017 a Judecătoriei Moldova Nouă, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 650/A/18.05.2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, intervenientul forţat este cel care se face vinovat în mod exclusiv de producerea accidentului de circulaţie, această dezlegare impunându-se cu autoritate de lucru judecat în cauza civilă.

Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat a deciziei penale în cadrul unui dosar civil având ca obiect răspundere civilă delictuală, sunt relevante dispoziţiile art. 1365 din C. civ., care, stabilind efectele hotărârii penale în privinţa răspunderii pentru fapta proprie, prevăd că instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal cu privire la existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Prin hotărârea pronunţată în dosarul penal, instanţa penală analizează doar vinovăţia penală a inculpatului din perspectiva legii penale, prin urmare această hotărâre are autoritate de lucru judecat doar cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o însă nu şi cu privire la gradul de culpă al acesteia sau cu privire la existenţa unei culpe concurente a victimei, aceste aspecte intrând în competenţa de evaluare a instanţei civile.

Aşadar, în cazul litigiului civil sunt analizate elementele răspunderii civile delictuale şi sunt administrate probe pentru dovedirea existenţei prejudiciului şi a vinovăţiei autorului faptei ilicite, din perspectiva legii civile, fără ca acest lucru să încalce autoritatea de lucru judecat a deciziei penale.

Potrivit dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) din C. civ., în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Această normă legală face posibilă diminuarea obligaţiei autorului faptei ilicite, atunci când se apreciază că şi victima a contribuit, cu intenţie sau din culpă, la cauzarea sau la mărirea prejudiciului. Autorul faptului prejudiciabil va putea fi obligat la dezdăunare numai în raport cu "contribuţia" sa la producerea prejudiciului, pentru restul de daună fiind răspunzătoare victima, ca urmare a acţiunii sau inacţiunii sale concurenţiale.

Din interpretarea prevederii legale redate reiese că legiuitorul român a stabilit drept condiţie pentru reţinerea unei participări a victimei la producerea prejudiciului, săvârşirea de către aceasta a faptei cu o anumită formă a vinovăţiei, intenţie sau culpă. Efectul aplicării acestei reguli îl constituie diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Prin Decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 498 din 4 iulie 2016, s-a decis că dispoziţiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă.

Astfel, prin decizia menţionată, s-a reţinut că "Dispoziţiile art. 1371 alin. (1) C. civ. nu instituie condiţia ca victima sa săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuţie doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăţiei acesteia; (...) sub forma intenţiei sau culpei, aşa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din C. civ., şi nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului. (...)

Aşadar, dacă există o vinovăţie comună a autorului infracţiunii şi a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei sale la producerea prejudiciului."

Decizia instanţei supreme era publicată în Monitorul Oficial al României la data pronunţării deciziei recurate, prin urmare, în raport cu dispoziţiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate avea caracter obligatoriu, însă instanţa de apel în mod greşit nu a avut-o în vedere la pronunţarea soluţiei, cum corect a învederat recurenta-pârâtă.

Pentru considerentele arătate, constatând că sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 497 teza I din acelaşi act normativ, va admite recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 690/A din 5 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, va casa în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelului pârâtei. Vor fi menţinute în rest dispoziţiile deciziei atacate.

Cu ocazia rejudecării apelului pârâtei, instanţa de apel va avea în vedere dispoziţiile art. 1371 alin. (1) C. civ., astfel cum au fost dezlegate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 12/2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar conform art. 501 alin. (4) C. proc. civ. va administra probele necesare pentru determinarea gradului de vinovăţie al victimei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 690/A din 5 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelului pârâtei.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2021.