Railway access contract breach upheld: infrastructure operator liable for RON 449,971.36 fire damage to wagons and cargo.

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 1 august 2017, pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, reclamanta SNTFM CFR Marfă S.A. a chemat în judecată pe pârâta CN CFR S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 449.971,36 RON reprezentând prejudiciu cauzat prin neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractul de acces pe infrastructura feroviară încheiat de părţi.

Prin sentinţa civilă nr. 766 din 15 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă că nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SNTFM CFR Marfă S.A.. A fost admisă acţiunea formulată de reclamanta SNTFM CFR Marfă S.A., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională CFR S.A., pârâta fiind obligată la plata sumei de 449.971,36 RON reprezentând despăgubiri.

Procedând la examinarea condiţiilor răspunderii civile contractuale reglementate de art. 1350 C. civ., prima instanţă a reţinut existenţa unei fapte ilicite a pârâtei CNCFR S.A. constând în încălcarea obligaţiei contractuale specifice cuprinsă în art. 28.1 potrivit căreia pârâta trebuie să asigure funcţionarea infrastructurii feroviare şi gestionarea sistemele de siguranţă şi conducere a traficului, iar în realizarea acestei obligaţii are, potrivit art. 9.1, dreptul să efectueze toate lucrările necesare pe infrastructura feroviară, sens în care o va informa pe reclamantă despre lucrările importante programate (art. 9.2).

Reţinând obligaţia pârâtei de asigurare a stării de funcţionare a infrastructurii feroviare şi examinând modul de exercitare a acestei îndatoriri, prima instanţă a avut în vedere constatările Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Dobrogea cuprinse în procesul-verbal de intervenţie nr 193/22.07.2016, dar şi în Nota de control din 09.08.2016, potrivit cărora intervenţia din data de 22.07.2016 a fost pentru stingerea unui incendiu la vegetaţia uscată care s-a extins şi la vagoanele CFR Marfă încărcate cu celuloză şi, respectiv, nu s-a respectat de către CNCFR S.A. normele de apărare împotriva incendiilor specifice activităţii pe care compania o desfăşoară, una dintre acestea fiind neîndepărtarea vegetaţiei uscate din zona de siguranţă a căilor ferate din zona staţiei A., Triaj. În urma acestor constatări, ISU Dobrogea, prin procesului-verbal de contravenţie nr. x/10.08.2016, i-a aplicat pârâtei sancţiunea amenzii contravenţionale.

Aşadar, prima instanţă a reţinut existenţa faptei ilicite în sarcina pârâtei CNCFR S.A. care nu a asigurat întreţinerea infrastructurii feroviare ce face obiectul contractului nr. x/2015.

Având în vedere prevederile art. 19.1 din contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 6/2015 potrivit cărora pârâta CFR este răspunzătoare de avariile materiale şi de pierderile pecuniare rezultate din despăgubirile datorate de reclamantă, conform convenţiilor interne la care este parte, dar şi prevederile art. 1270 C. civ. care consacră principiul forţei obligatorii a contractului încheiat de părţi, tribunalul a apreciaat că sunt întrunite toate condiţiile de atragere a răspunderii civile contractuale a pârâtei CN CFR S.A. care a fost obligată să plătească despăgubiri în valoare totală de 449.971,36 RON din care suma de 401.579,47 RON reprezintă despăgubiri aferente procentului de 47% din cantitatea de celuloză distrusă, 36.067,45 RON- reparaţii la 12 vagoane şi 12.324,44 RON-reprezentând transbordare marfă din vagoanele avariate şi servicii.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta Compania Naţională CFR S.A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 604/2018 din 12 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat.

Instanţa de apel a înlăturat apărarea apelantei-pârâte în sensul că obligaţia de îndepărtare a vegetaţiei nu este o obligaţie contractuală ci rezultă din normele care reglementează activitatea pârâtei apelante, în condiţiile în care, prin contract, pârâta s-a obligat să asigure acces la traficul feroviar în condiţii de siguranţă.

Conform art. 19.2.1 din contract, CFR este exonerată de răspundere doar în condiţiile existenţei unor factori externi pe care nu putea şi nu avea cum să îi evite şi ale căror consecinţe nu putea să le preîntâmpine.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut existenţa răspunderii contractuale a pârâtei care nu şi-a îndeplinit corespunzător obligaţiile privind asigurarea unui trafic feroviar lipsit de riscuri, ceea ce a dus la prejudicierea reclamantei prin avarierea vagoanelor proprietatea sa şi a mărfii transportate de aceasta.

La 28 februarie 2019, pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 604/2018 din 12 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Recurenta-pârâtă, Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Solicită în principal admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi respingerea ca neîntemeiată a acţiunii în răspundere contractuală pentru pretenţiile în cuantum de 449.971,36 RON.

În subsidiar, solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în sensul respingerii pretenţiilor în valoare de 6.011,24 RON, reprezentând TVA aferent reparaţiilor în cuantum de 30.056,21 RON, efectuate în regie proprie.

În argumentarea cererii de recurs se arată că prin hotărârea recurată nu au fost analizate şi reţinute condiţiile răspunderii contractuale, nefiind dovedite şi justificate vinovăţia ori culpa pârâtei în executarea obligaţiilor contractuale şi a legăturii dintre prejudiciu şi fapta ilicită săvârşită în executarea contractului.

Recurenta apreciază că interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material respectiv art. 1350 şi art. 1272 C. civ. este rezultatul analizării eronate a convenţiei încheiate de părţi, termenul de acces pe infrastructura feroviară fiind interpretat greşit.

Astfel, s-a reţinut în mod eronat că pretenţiile reclamantei sunt datorate neexecutării culpabile a prevederilor contractuale, fiind invocate art. 19.1. art. 19.2, art. 28.1 din contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 6/2015, apreciindu-se ca fiind incidente în antrenarea răspunderii civile contractuale.

Indiferent de temeiurile de fapt şi de drept invocate în cererea de chemare în judecată şi de susţinerile reclamantei, instanţa sesizată cu soluţionarea cauzei trebuia să aprecieze asupra incidenţei contractului de acces pe infrastructura feroviară invocat de reclamanta şi să constate că raportul juridic dedus judecăţii este străin de obiectul convenţiei, acesta vizând doar activitatea specifică a recurentei astfel cum este reglementată prin norme legale.

Totodată, pornind în mod greşit de la obiectul contractului de acces pe infrastructura feroviară, analizând şi interpretând greşit pachetul minim de prestaţii pe care trebuie să le presteze apelanta-pârâtă, în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea art. 1350 C. civ., reţinându-se răspunderea civilă contractuală a recurentei, în temeiul prevederilor art. 19.1 alin. (1) din acelaşi contract de acces.

Or, în temeiul convenţiei încheiate de părţi, recurenta consideră că nu-i poate fi imputat prejudiciul reclamat, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale.

Intimata-reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părţile depunând puncte de vedere.

Intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului învederând că, din probatoriul administrat în faţa instanţelor de fond, a rezultat neîndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate de pârâtă.

Prin încheierea din 13 octombrie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta Compania Naţională C.F.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 604/2018 din 12 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

În argumentarea cererii de recurs, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susţinut interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1350 şi a art. 1272 alin. (1) C. civ., de către instanţa de apel, ca urmare a interpretării eronate a convenţiei încheiate de părţi.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a normelor prevăzute pe cale legislativă.

Potrivit art. 1272 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui.

În aplicarea acestui text de lege, în cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel a reţinut că pârâta s-a obligat să asigure acces la traficul feroviar în condiţii de siguranţă, obligaţie reţinută ca fiind minimală în raport cu art. 19.2.1 din contract, care exonerează pârâta de răspundere doar în cazul intervenţiei unor factori externi.

Astfel, în lipsa unor dispoziţii contractuale exprese, instanţa de apel a determinat încălcarea obligaţiei de asigurare a accesului la traficul feroviar în condiţii de siguranţă având în vedere limitele, atât minime cât şi maxime, ale răspunderii contractuale.

Răspunderea contractuală a pârâtei se bazează pe probele administrate în cauză, printre care şi sancţionarea contravenţională a acesteia conform Legii nr. 307/2006, constând în aceea că nu a respectat normele de apărare împotriva incendiilor, specifice activităţilor pe care le desfăşoară, respectiv îndepărtarea vegetaţiei uscate din zona de siguranţă a căilor ferate, probe care nu pot fi analizate în cadrul controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs.

Ca atare, criticile recurentei-pârâte privind faptul că obligaţiile sale au fost îndeplinite în limitele activităţii specifice, astfel cum este reglementată prin norme legale şi contractuale, vor fi înlăturate.

Pe de altă parte, motivul de nelegalitate invocat presupune încălcarea normelor de drept material, în mod direct şi nemijlocit, iar nu ca o consecinţă a interpretării greşite a dispoziţiilor contractuale, cum greşit susţine recurenta.

Interpretarea dispoziţiilor contractuale este atributul instanţelor de fond, competenţa instanţei de recurs fiind aceea de verificare a legalităţii deciziei recurate pe baza unor critici punctuale raportate la motivele de nelegalitate invocate.

În considerarea argumentelor anterior prezentate este nefondată şi susţinerea din recurs vizând încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează principiul răspunderii contractuale, respectiv art. 1350 C. civ., potrivit căruia, orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.

Texul de lege instituie principiul răspunderii contractuale ca o consecinţă a nerespectării obligaţiilor asumate printr-un contract şi devine aplicabil în măsura în care probele administrate dovedesc pretenţiile reclamantei.

Recurenta a susţinut că răspunderea contractuală dedusă judecăţii excedează cadrului contractual întrucât nu şi-a asumat obligaţia reţinută ca fiind încălcată de instanţele de fond, prin urmare nu-i poate fi imputat prejudiciul reclamat.

Această critică este nefondată raportat la considerentele instanţei de apel care, ca instanţă devolutivă a fondului, a reţinut în urma probelor administrate, că recurenta-pârâtă a încălcat obligaţia contractuală de asigurare a accesului la traficul feroviar în condiţii de siguranţă, aşadar a constatat ca fiind întrunite condiţiile atragerii răspunderii contractuale.

Invocarea în recurs a încălcării acestui text de lege, cu rang de principu al răspunderii contractuale, fără a se concretiza modul în care se consideră a fi fost încălcat de instanţa de apel, este o critică de netemeinicie iar nu de nelegalitate.

Se constată aşadar, că recurenta nu arată în ce mod raţionamentul instanţei de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 1350 C. civ., ci se limitează la a susţine aplicarea greşită a principiului răspunderii contractuale, valorificând exclusiv propria sa construcţie juridică relativă la obligaţiile asumate contractual, care însă a fost înlăturată, potrivit deciziei recurate.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Compania Naţională C.F.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 604/2018 din 12 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Compania Naţională C.F.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 604/2018 din 12 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2021.