Cassation appeal dismissed: mortgage bank's potestative consent right upheld over claim of invalid purely potestative condition

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 15 octombrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanţii A., B. şi C. au chemat-o în judecată pe pârâta D., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 601.200 euro, echivalentul în RON a 2.645.280 RON, reprezentând beneficiu nerealizat de reclamanţi din vina exclusivă a pârâtei, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumei arătate de la data pronunţării sentinţei şi până la data plăţii efcetive.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969 şi 998 din C. civ. de la 1864.

Prin cererea precizatoare depusă la 31 octombrie 2014, reclamanţii au arătat că se prevalează în mod cumulat de ambele forme de răspundere civilă, contractuală şi delictuală, majorând câtimea pretenţiilor la 612.000 euro.

Prin cererea precizatoare depusă la 3 aprilie 2015, reclamanţii au arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 612.000 euro, în principal, în virtutea răspunderii civile contractuale, conform art. 969, art. 1082 şi următoarele C. civ. de la 1864, iar, în subsidiar, din perspectiva răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1349 şi art. 1357 din noul C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3976 din 26 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins acţiunea precizată ca neîntemeiată, a admis în parte cererea formulată de pârâtă privind plata cheltuielilor de judecată şi i-a obligat pe reclamanţi în favoarea acesteia la plata sumei de 14.478,44 RON cu acest titlu.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, reclamanţii au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1720 A din 26 octombrie 2016, Curtea de Apel Buucreşti, secţia a V-a Civilă a luat act de achiesarea apelanţilor-reclamanţi A. şi B. la sentinţa civilă nr. 3976 din 26 iunie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a respins ca nefondat apelul declarat de recurentul C. împotriva aceleiaşi hotărâri.

Împotriva deciziei din apel, reclamantul C. a declarat, în termen legal, recurs, solicitând casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii introductive precizate, cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumei de 612.000 euro.

Criticile dezvoltate împotriva deciziei instanţei de apel au fost subsumate de recurent motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, autorul cererii de recurs a susţinut că instanţa de prim control judiciar a analizat şi reţinut în mod eronat clauzele stipulate la art. 6.1.2 din contractul de credit imobiliar nr. x din 29 septembrie 2008 şi la art. 5.2 din contractul de garanţie imobiliară, autentificat sub nr. x din 29 septembrie 2008, referitoare la obligaţia de obţinere prealabilă a acordului intimatei-pârâte pentru închirierea imobilului, ca având caracter potestativ.

Astfel, recurentul a apreciat că, procedând în acest fel, curtea de apel i-a acordat intimatei un drept potestativ, în considerarea căruia aceasta nu era ţinută să îşi motiveze refuzul de închiriere a imobilului, caracteristică a dreptului potestativ care conferă titularului posibilitatea de a nu-şi justifica eventuala opţiune într-un sens sau în altul.

În opinia recurentului, eroarea de apreciere a curţii rezidă în aceea că a reţinut caracterul potestativ al clauzelor, iar nu caracterul lor pur potestativ, aşa cum el a susţinut în faţa instanţelor de fond, ceea ce a condus la pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea prevederilor art. 1006 şi art. 1010 din C. civ. de la 1864.

Detaliind, autorul recursului subliniază că, deşi instanţa de prim control judiciar a analizat în mod corect caracteristicile condiţiei pur potestative, în mod greşit le-a încadrat ca aparţinând unui drept potestativ, importanţa juridică a delimitării celor două instituţii constând în regimul juridic diferit care le guvernează.

Din această perspectivă, a arătat că, în timp ce în cazul dreptului potestativ, titularul său poate să îşi exprime voinţa fără să fie ţinut să îşi motiveze opţiunea, în cazul obligaţiei asumate sub condiţie pur potestativă, aceasta este lovită de nulitate, legiuitorul sancţionând prin art. 1010 C. civ. lipsa voinţei debitorului de a se obliga.

O altă critică formulată de recurent vizează aprecierea în mod greşit, de către instanţa de apel, a faptului că nerespectarea regulamentului intern al băncii chiar de către banca însăşi nu ar constitui parte integrantă a condiţiei potestative simple.

Următoarea critică dezvoltată de recurent vizează aprecierea eronată a instanţei de apel asupra calităţii acestuia de garant-fideiusor într-un alt contract de credit încheiat de E. S.R.L. cu intimata, prin care s-a obligat în solidar cu societatea împrumutată, renunţând la beneficiul de discuţiune şi diviziune.

Din această perspectivă, autorul căii de atc a invocat caracterul abuziv şi, implicit, nulitatea absolută a clauzei prin care a renunţat la beneficiul de discuţiune şi diviziune, elemente a căror constatare a solicitat-o într-un litigiu distinct, ce a format obiectul dosarului nr. x/2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti.

În continuare, a arătat că, deşi clauza evocată nu a fost anulată, la nivel naţional, astfel de clauze au fost declarate ca fiind abuzive .

Similar, a mai enumerat cazul clauzelor de scadenţă anticipată a creditului care, deşi declarate, în general, ca fiind abuzive, au constituit în speţă, apărările prioritare ale intimatei.

Totodată, admiţând faptul că nu şi-a întemeiat cererea introductivă pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi că nu a invocat legislaţia privind protecţia consumatorilor, a susţinut că instanţele nu pot să îi dea câştig de cauză intimatei, care a valorificat un probatoriu constând în existenţa unor clauze recunoscute în mod unanim ca având caracter abuziv şi eliminate din contractele de credit.

În apărare, intimata-pârâtă D. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat, în principal, ca urmare a admiterii excepţiei nulităţii parţiale a recursului, considerând că singura critică care ar putea fi analizată este cea care vizează interpretarea greşită de către instanţa de apel a art. 1006 şi art. 1010 din vechiul C. civ., din materia obligaţiilor asumate sub condiţie, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, precum şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

La 23 mai 2017, recurentul C. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii parţiale invocate de intimata-pârâtă D., precum şi restul apărărilor intimatei, ca nefondate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 2 iulie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Având în vedere că, prin încheierea din 12 noiembrie 2019, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare, instanţa supremă urmează a examina decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, reţinând următoarele:

Printr-o primă critică, recurentul susţine că instanţa de apel ar fi reţinut şi analizat în mod greşit clauza 6.1.2 din contractul de credit imobiliar nr. x/29.09.2008 şi clauza 5.2 din contractul de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/29.09.2008, ca fiind clauze cu caracter potestativ, care prevăd obligaţia obţinerii prealabile a acordului sau consimţământul intimatei-pârâte pentru închirierea imobilului, acordându-se, astfel, Băncii, un drept potestativ, în virtutea căruia, aceasta din urmă nu avea obligaţia motivării unui eventual refuz al cererii de închiriere.

Procedând la analiza conţinutul respectivelor clauze pretins a fi fost analizate greşit de instanţa de apel, instanţa supremă reţine că, prin art. 6.1.2 din contractul de credit x/29.09.2008, recurentul-reclamant C., în calitate de împrumutat, s-a obligat să nu înstrăineze, greveze, închirieze, demoleze imobilul finanţat sau adus în garanţie, fără acordul prealabil al băncii.

Tot astfel, prin art. 5.2 din contractul de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/29.09.2008, încheiat în vederea garantării rambursării creditului de mai sus, s-a instituit în sarcina debitorului ipotecar obligaţia de a nu vinde, greva, închiria, dezmembra, alipi, restructura, amenaja, demola, schimba sau dispune în alt mod de bunurile ipotecate fără consimţământul prealabil al băncii.

Aşadar, niciuna dintre aceste dispoziţii contractuale, care prevăd în sarcina recurentului obligaţia obţinerii prealabile a acordului sau consimţământului intimatei-pârâte, nu stabilesc în sarcina acesteia din urmă obligaţia motivării unui eventual refuz al cererii de închiriere.

Cu toate acestea, potrivit documentelor/corespondenţei aflate la dosar, emise înainte de declanşarea litigiului de faţă, intimata-pârâtă şi-a motivat refuzul avizării închirierilor, în contextul invitaţiei la conciliere transmise de reclamanţi.

Mai mult, dat fiind faptul că argumentele recurentului-reclamant sunt axate pe teoria obligaţiilor contractate sub condiţie pur potestativă, prin care tinde, astfel, la constatarea nulităţii clauzelor mai sus arătate, instanţa supremă reţine că, în mod eronat, recurentul califică/asociază dreptul potestativ al creditorului (al Băncii) cu o obligaţie contractată sub o condiţie pur potestativă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului obligaţiei asumate sub o astfel de condiţie.

Or, prin respectivele clauze contractuale s-a convenit ca eventualele acte de închiriere pe care debitorul doreşte a le încheia cu privire la imobilele ipotecate să fie agreate, în prealabil, de creditor, condiţie justificată de necesitatea eliminării oricărui potenţial risc care ar afecta garanţiile imobiliare instituite în favoarea creditorului.

Aşadar, obligaţia impusă debitorului se justifică prin prisma dreptului pe care un creditor diligent şi-l poate rezerva, în virtutea intereselor legitime pe care le justifică în calitatea sa de profesionist în domeniul bacar, care urmăreşte nu numai întoarcerea în patrimoniul său a sumelor împrumutate, ci şi realizarea profitului aferent activităţii prestate, cu luarea tuturor măsurilor de precauţie necesare în vederea atingerii scopului lucrativ care caracterizează o activitate în acest domeniu.

Faptul că Banca nu s-a obligat să îşi argumenteze un potenţial refuz, nu transformă o astfel de conduită într-un abuz de drept, după cum, chestiunile de oportunitate care guvernează astfel de decizii nu pot fi cenzurate pe această cale.

De altfel, inclusiv în literatura de specialitate se admite faptul că specificul şi forţa juridică a drepturilor potestative derivă din aşa-numita legătură de subordonare ce se stabileşte între titularul dreptului potestativ - subiectul activ - şi destinatarul său - subiectul pasiv. În acest sens, prin exerciţiul dreptului potestativ, de manieră unilaterală, este influenţată soarta juridică a altui subiect de drept, acesta din urmă neavând la îndemână nicio posibilitate prin care s-ar putea opune, fiind ţinut să suporte, ca urmare a exercitării dreptului potestativ de către potentior, imixtiunea în sfera sa juridică.

Cu referire la cea de-a doua critică a recurentului-reclamant, în sensul că instanţa de apel a apreciat în mod greşit calitatea recurentului de garant fideiusor într-un alt contract de credit încheiat între intimată şi societatea E. S.R.L., faţă de cererea cu care a fost învestită, în considerarea dispoziţiilor art. 2320 C. civ., instanţa supremă urmează a respinge această critică, întrucât, dispoziţiile legale din C. civ. invocate de recurent se referă la funcţiile deţinute de debitorul principal care, în acest caz era societatea E., nicidecum la funcţii deţinute de fideiusor.

De altfel, potrivit art. 2300 C. civ.:

"Atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar, fideiusorul nu mai poate invoca beneficiile de discuţiune şi de diviziune", ceea ce înseamnă că, obligându-se în solidar cu împrumutatul, respectiv cu societatea E. S.R.L., recurentul-reclamant şi-a asumat obligaţiile de plată întocmai ca un debitor principal.

Aşadar, în considerarea faptului că recurentul-reclamant şi-a asumat, în calitate de fideiusor, obligaţii proprii în raportul contractual perfectat între societatea E. S.R.L., al cărui asociat şi administrator este, şi bancă, obligaţiile sale sunt determinate în mod direct de comportamentul contractual al societăţii care înregistra deja un debit restant la momentul formulării cererilor de avizare a închirierilor.

Cât priveşte afirmaţia potrivit căreia clauza prin care recurentul-reclamant a renunţat la beneficiul de diviziune şi de discuţiune este una abuzivă, instanţa supremă reţine că, în acest litigiu, recurentul-reclamant nu a învestit instanţa de fond cu o astfel de cerere şi nici nu a opus în cauza de faţă o soluţie definitivă pronunţată de o altă instanţă sub acest aspect, ci, pretenţiile, astfel cum au fost formulate şi precizate, au fost motivate pe refuzul nejustificat al Băncii de a permite închirierea imobilelor, pe considerentul că respectivele clauze îi sunt nefavorabile, nicidecum pe legislaţia drepturilor consumatorilor, după cum însuşi recurentul afirmă, astfel încât, instanţa de recurs nu poate cerceta sub aspectul legalităţii un eventual caracter abuziv al clauzelor de scadenţă anticipată sau de renunţare la beneficiile de diviziune sau discuţiune.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

Cu privire la cererea intimatei-pârâte D. S.A. de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-pârâtă D. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.276,16 RON.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-reclamant C. la plata către intimata-pârătă D. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, în sumă de 7.276,16 RON RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant C. împotriva deciziei civile nr. 1720A din 26 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant să plătească intimatei-pârâte D. S.A. suma de 7.276,16 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2020.