RCA insurance late-payment interest accrual date and cassation grounds for moral damages quantum disputes

Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Novaci la 12 iulie 2018 sub nr. dosar x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.A.A.R, - Direcţia F.P.V.S., a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 31.200 RON, reprezentând contravaloarea daunelor materiale, a sumei de 300.000 RON, reprezentând daune morale, precum şi la plata penalităţilor de întârziere aferente acestor sume, în cuantum de 0,2% zi, începând cu data punerii în întârziere (l5-06-208) şi până la data plăţii efective.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 20, 21, 32 şi urm. din Legea nr. 132/2017 şi art. 1357 C. civ.

La data de 19 septembrie 2018, reclamantul A. a depus precizare la acţiune, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de intervenient forţat, a numitei B., apreciind a fi vinovată de producerea accidentului din data de 17 septembrie 2015.

Prin sentinţa nr. 1095/2018 din 18 decembrie 2018 pronunţată de Judecătoria Novaci, în dosarul nr. x/2018 s-a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Gorj.

Pe rolul Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 9 ianuarie 2019 sub dosar nr. x/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 76/2019 din 18 iunie 2019 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.A.A.R. - Direcţia F.P.V.S şi intervenienta B..

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 11.457 RON, cu titlu de daune materiale, a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale şi la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 0,2% pe zi, începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 993/2019 din 12 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 76/2019 din 18 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul la plata daunelor morale în cuantum de 150.000 RON, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Această decizie a fost completată prin decizia nr. 1/2020 din 30 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în sensul că intimatul-pârât B.A.A.R. - Direcţia F.P.V.S. a fost obligat la 2.000 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului A..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul B.A.A.R. - Direcţia F.P.V.S.

Motivele de casare privind recursul declarat de reclamantul A..

Prin cererea de recurs, reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale şi a datei de la care urmează a se calcula penalităţile de întârziere, aferente sumelor pe care intimata a fost obligată să le achite.

În argumentarea memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că decizia pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel a pronunţat o hotărâre în parte nelegală, fiind nesocotite dispoziţiile legale aplicabile în domeniu, în acest sens, făcând referire la dispoziţiile art. 1385-1392 C. civ., potrivit cărora, prejudiciul se repară integral şi se vor acorda despăgubiri şi pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, inclusiv pentru un prejudiciu viitor şi neîndoielnic.

Ori, instanţele anterioare n-au aplicat în mod corect aceste dispoziţii legale, acordând o sumă prea mică pentru repararea prejudiciului suferit, aceasta nefiind în măsură să acopere trauma fizică şi psihică resimţită în urma accidentului rutier.

În continuare, recurentul arată consecinţele accidentului rutier asupra sănătăţii sale, menţionând leziunile suferite.

În acest context, susţine că accidental rutier în care a fost implicat, leziunile grave şi complicaţiile suferite în urma accidentului i-au afectat în mod negativ psihicul, acesta suferind o tulburare depresiv-anxioasă, cu dese atacuri de panică şi fobie faţă de mijloacele de transport. Datorită acestor afecţiuni, participarea la viaţa socială şi de familie s-a schimbat în mod negativ, comparativ cu situaţia anterioară accidentului, nemaiputând desfăşura activităţile curente şi nici nu se mai poate bucura de o viaţă normală.

În acest sens, arată că sunt elocvente actele medicale, dar şi depoziţiile martorilor audiaţi în cauză. Având în vedere aceste inconveniente, precum şi suferinţele fizice şi psihice îndurate în urma accidentului rutier, recurentul consideră că este întemeiată cererea de acordare a daunelor morale într-un cuantum mult mai mare, care să reprezinte o justă compensare pentru prejudiciul suferit. De altfel, în practica instanţelor de judecată au fost numeroase cazuri în care cuantumul daunelor morale a fost net superior, prin raportare la vătămări de acelaşi gen, respectiv afectarea fizică şi funcţională a membrului inferior şi tulburări depresiv-anxioase.

Într-o altă critică, recurentul apreciază nelegală soluţia instanţei ce vizează soluţia dată cu privire la penalităţile de întârziere, aceasta stabilind că penalităţile se datorează începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive, aspect apreciat ca fiind în contradicţie cu normele legale aplicabile în materie, respectiv Legea 132/2017.

In conformitate cu art. 20 din Legea nr. 132/2017, persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea RCA.

În continuare, recurentul prezintă textele de lege apreciate ca fiind incidente în cauză, considerând că plata penalităţilor se face odată cu plata despăgubirii.

Ori în cazul de faţă, pentru repararea pagubelor suferite în urma accidentului rutier acesta s-a adresat asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ţinut să răspundă pentru fapta persoanei ce a cauzat evenimentul cauzator de prejudicii, cu o cerere de despăgubire vizând acordarea daunelor materiale şi morale.

În acest context, recurentul susţine că se poate observa că intimata-pârâtă nu a respectat obligaţiile stabilite în sarcina ei de dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, situaţie în care devin incidente prevederile art. 21 alin. (2) şi (5) din aceeaşi lege. Făcând aplicarea acestor dispoziţii legale, acesta apreciează că se impunea obligarea intimatei-pârâte la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate de la data expirării termenului de 10 zile de la data primiri cererii de despăgubire.

Astfel, nu poate fi acceptată soluţia instanţei care a stabilit că obligaţia de plată a despăgubirilor devine exigibilă în termen de 10 zile de la data când asigurătorul primeşte hotărârea judecătorească definitivă ce stabileşte sumele necesare reparării prejudiciilor materiale şi morale suferite în urma accidentului rutier, întrucât această soluţie vizează situaţia în care persoana prejudiciată se adresează direct instanţei judecătoreşti, ipoteză în care asigurătorul nu are şi nici nu i se poate imputa vreo conduită ilicită şi sancţionabilă. Însă, în situaţia în care persoana prejudiciată se adresează mai întâi asigurătorului, speţa de faţă, acestuia din urmă îi revin obligaţiile reglementate de art. 21 din Legea nr. 132/2017 şi, în funcţie de conduita pe care o adoptă, urmează a suporta rigoarea aplicării penalităţilor de la data neîndeplinirii obligaţiilor legale.

Aşadar, nu poate fi tolerata atitudinea asigurătorului de a se eschiva de la plata despăgubirii prin conduita adoptată în cauza de faţă, aceea de a nu-i trimite recurentului nicio ofertă de despăgubire, fiind evident că obligaţiile prevăzute la art. 21 au fost îndeplinite în mod defectuos, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 21 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 132/2017, respectiv, obligaţia de plată a despăgubirilor a devenit exigibilă în termen de 10 zile de la data primirii cererii de despăgubire, moment de la care intimata-pârâtă datorează penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, menţionând în acest sens şi practica judiciară elocventă.

Pentru aceste considerente, recurentul consideră că este îndreptăţit să solicite admiterea recursului astfel cum a fost motivat în scris şi depus la dosar.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta B.A.A.R. - Direcţia F.P.V.S.

În argumentarea memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi, în raport de toate considerentele ce vor fi expuse în prezenta cerere, să fie redus cuantumul daunelor morale acordate până la concurenţa unei sume ce reflectă practica Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.

În acest context, consideră că este netemeinică şi nelegală hotărârea instanţei de apel, sub aspectul încălcării normelor de drept material.

Astfel, textele de lege aplicabile în materia asigurărilor fac trimitere la legislaţia şi jurisprudenţa din România, ori, potrivit dispoziţiilor constituţionale, tratatele pe care România le-a semnat şi adoptat, fac parte din legislaţia românească, având chiar rol prioritar în faţa acesteia, în acest context atât jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cât şi a C.E.D.O, fiind obligatorie pentru instanţele din România.

Ca urmare, instanţa de apel avea obligaţia, în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, să procedeze la examinarea jurisprudenţei pentru ca, pe de o parte reclamantul să fie just despăgubit, dar pe de altă parte, această despăgubire să nu constituie o îmbogăţire fără justă temei.

Astfel, orice despăgubire pentru daunele morale trebuie să aibă un caracter rezonabil, just şi echitabil şi să nu reprezinte în realitate o îmbogăţire fără justă cauză a patrimoniului victimelor. În acest sens, atunci când verifică îndeplinirea condiţiilor pentru acordarea de despăgubiri, instanţa de judecată urmează să aibă în vedere toate circumstanţele concrete ale speţei, precum şi contextul social-economic.

Aşadar, Curtea de Apel Craiova, cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile în materie, reţine în cuprinsul hotărârii faptul că în materia daunelor morale operează principiul reparaţiei integrale, daunele morale fiind de natură a aduce victimelor alinarea suferinţelor pricinuite şi compensarea schimbărilor dramatice produse în existenţa lor.

Prin urmare, în lumina celor expuse, recurentul susţine că valoarea despăgubirilor acordate de instanţă le deturnează pe acestea de la scopul pentru care ele au fost reglementate, respectiv acelea de a compensa într-o manieră justă şi echitabilă suferinţa cauzată de vătămarea victimei şi le-a transformat într-o veritabilă sancţiune pentru pârâtă, dar şi pentru intervenientul forţat.

În acest context, se arată că în acordarea daunelor morale, instanţa trebuie să ţină cont, în individualizarea acestora, de diferenţa netă între calitatea de asigurător a unei societăţi de asigurare şi cea de garant a Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii. Scopul Fondului este acela de a oferi protecţie imediată persoanei prejudiciate, garantând plata pe care o datorează partea responsabilă, nicidecum preluând răspunderea acesteia, ca în cazul unui asigurător. Între partea responsabilă şi Fond nu există nici un raport contractual, legea a stabilit o obligaţie de garanţie în sarcina Fondului în scopul protejării persoanelor prejudiciate.

În concluzie, recurentul susţine că asemenea suferinţe sunt subînţelese, iar ca atare trebuie compensate material - nu există dubiu în acest sens - însă, pe de altă parte, această compensaţie trebuie să fie una rezonabilă şi nu un mijloc de îmbogăţire.

Prin întâmpinarea depusă, la 24 iunie 2020, B.A.A.R. - Direcţia F.P.V.S. a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat şi menţinerea deciziei ca fiind temeinică şi legală.

Prin întâmpinarea depusă, la 6 iulie 2020, reclamantul A. a solicitat respingerea recursului pârâtului ca nefondat şi menţinerea deciziei ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată, în sumă de 1.000 RON, conform chitanţei aflate la dosar recurs.

Magistratul-asistent raportor a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, potrivit art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 10.12.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului către părţi, cu menţiunea că acestea pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile au depus la dosar puncte de vedere la raport.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la 18.02.2021.

Prin încheierea din 18.02.2021 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a admis excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcţia Fondul Pentru Protecţia Victimelor Străzii şi a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A..

Analizând recursul declarat de pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcţia Fondul Pentru Protecţia Victimelor Străzii sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 din acelaşi cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurent.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Din observarea criticilor formulate, se constată că recurentul deşi a indicat în cuprinsul recursului motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticile nu au fost dezvoltate şi argumentate cu trimitere la textele legale care au fost aplicate greşit de către instanţa de apel.

Deşi a susţinut incidenţa art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurentul a arătat că instanţa a nesocotit criteriile legale care au stat la baza stabilirii despăgubirilor fără a arăta în concret care sunt normele de drept material încălcate prin decizia atacată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurentul nu a formulat critici care să poată fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 C. proc. civ., iar indicarea celor reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 a fost făcută doar formal.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, recurentul nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci s-a limitat la simpla afirmare a netemeiniciei deciziei atacate. În alţi termeni, se poate reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurentul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcţia Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii împotriva deciziei nr. 993/2019 din 12 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

În ce priveşte criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ce priveşte criticile vizând acordarea penalităţilor de întâziere recurentul apreciază greşită soluţia privind stabilirea momentului de la care au fost acordate penalităţile de întârziere, respectiv cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii, începând cu a 11-a zi, susţinând că această dispoziţie a instanţei încalcă prevederile art. 21 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 137/2017.

În opinia recurentului, momentul de la care curg penalităţile de întârziere, curge de la data exprirării termenului de 10 zile de la data primirii cererii de despăgubire.

Această critică se vădeşte a fi nefondată, având în vedere următoarele considerente:

Situaţia despăgubirilor şi a penalităţilor datorate de către asigurator este reglementată de art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Conform art. 37 alin. (4) din Norma menţionată, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea.

Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza II).

În cauza dedusă judecăţii, despăgubirea cuvenită reclamantului, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalităţile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.

Aceasta întrucât, numai din momentul în care instanţa a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamantului, acestea se transformă într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, deci într-o obligaţie care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naştere dreptului de a obţine daune moratorii, până la completa ei achitare.

Rezultă că, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid şi exigibil, astfel că nu se poate dispune acordarea penalităţilor de întârziere anterior acestui moment.

Aşa fiind, conform considerentelor instanţei de apel, cât timp părţile nu au ajuns la o înţelegere amiabilă cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, aceea potrivit căreia, obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Faţă de aceste considerente, în raport de care se constată că decizia recurată este legală sub aspectul momentului de la care s-a dispus obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, motiv pentru care Înalta Curte constată că, în baza dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., se impune respingerea recursului sub acest aspect.

În ceea ce priveşte criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material în ceea ce priveşte cuantificarea sumei acordate cu titlu de daune morale, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi analizate din această perspectivă.

Se constată că în dezvoltarea acestui motiv de recurs, critica vizează cuantumul daunelor morale solicitate de către reclamant şi admise într-un cuantum nejustificat de mic de instanţa de apel prin reducerea acestora, recurentul exprimându-şi nemulţumirea faţă de interpretarea probatoriului administrat şi modul în care instanţa de apel a apreciat consecinţele negative produse de accident.

Or, aceste argumente vizează aspecte de netemeinicie şi nu pot fi examinate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurent.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 993/2019 din 12 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi îl va respinge ca atare, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 993/2019 din 12 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA CA ORGANISM DE PLATĂ A DESPĂGUBIRILOR - DIRECŢIA FONDUL PENTRU PROTECŢIA VICTIMELOR STRĂZII împotriva deciziei nr. 993/2019 din 12 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă în ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-reclamant A..

Fără nicio cale de atac în ceea ce priveşte recursul declarat de pârât BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA CA ORGANISM DE PLATĂ A DESPĂGUBIRILOR - DIRECŢIA FONDUL PENTRU PROTECŢIA VICTIMELOR STRĂZII.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 aprilie 2021.