Exclusion of currency-repayment clauses from unfairness review as reflecting suppletive statutory monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 22 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor din secţiunea nr. 6 alin. (1) teza I din condiţiile speciale şi din secţiunea 4 pct. 4.1 şi 4.3 din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/12.10.2007 şi obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului, care să prevadă restituirea creditului în RON, la cursul leu - CHF de la data contractării.

Prin sentinţa civilă nr. 2033 din 1 aprilie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A..

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 146A/2018 din 26 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2033 din 1 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Împotriva deciziei civile nr. 146A/2018 din 26 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Motivele de casare

Prin memoriul de recurs, recurenţii au invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, ca urmare a rejudecării procesului în fond, admiterea apelului, schimbarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenţii susţin că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv aplicarea deciziei CJUE din cauza C-186/16, considerând că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului uniunii europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material, adică punctul 8 de casare al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În esenţă, Curtea de Apel Bucureşti, pornind de la considerentele CJUE din cauza C-186/16, a constatat că este incidentă excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, prevăzută de art. 1 alin. (2) din aceasta:

"Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului."

Astfel, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.

Legea clauzelor abuzive exclude de la analiza caracterului abuziv două categorii de clauze contractuale: (i) cele inserate în contract în temeiul unor acte normative obligatorii, în vigoare la data perfectării contractului; (ii) cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului şi la calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată în raport de produsele şi serviciile primite în schimb de consumator.

Excepţiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situaţii similare. Astfel, în cazul în care contractul înglobează clauze care sunt prevăzute în temeiul unor legi ne-constituţionale sau ne-conforme cu Dreptul Uniunii Europene sau cu CEDO, atunci clauzele respective vor putea fi considerate nule dacă legea va fi fost declarată neconstituţională sau, în cazul concret supus judecăţii, va fi fost înlăturată de la aplicare, prin mecanismul reglementat de art. 20 alin. (2) şi, respectiv, art. 148 alin. (2) din Constituţie. Aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul clauzelor inserate în contract în baza unor acte juridice de forţă normativă inferioară legii, dacă acestea vor fi fost anulate în acţiuni în contencios administrativ sau făcute inaplicabile printr-o excepţie de ne-legalitate.

In conformitate cu deciziile constante ale CJUE, legislaţia protecţiei consumatorilor este guvernată de principiul efectivităţii, motiv pentru care s-a decis ca "modul în care este reglementat dreptul procedural naţional nu trebuie sa aibă drept consecinţă să împiedice exercitarea drepturilor acordate consumatorilor prin Directiva 93/13". Aşadar, excepţiile de la analiza caracterului abuziv nu trebuie interpretate şi aplicate în aşa fel încât să facă inutilă reglementarea regimului juridic sancţionator al clauzelor abuzive, orientat către prevenţia prin disuasiune a abuzului de putere economică a comercianţilor.

Analiza în condiţiile Legii nr. 193/2000 a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziţiei produsului sau a perfectării contractului.

Regula, preluată din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, este prevăzută în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi are în vedere noţiunea largă de "lege", adică, de act normativ emis de Parlament, Guvern, de alte autorităţi centrale sau chiar de autorităţi administrativ-teritoriale cu putere de reglementare.

Înţelesul excepţiei de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 este, însă, foarte restrictiv. In primul rând, pentru a fi exceptată de la analiza caracterului abuziv, clauza vizată trebuie să fie prevăzută în contract, adică să reproducă fidel sau măcar să reflecte dispoziţia din actul normativ. Este, deci, necesară condiţia minimală ca respectiva clauza să fie inserată în contract, adică să existe în forma materială, scrisă, nefiind suficientă similaritatea cu o regula dintr-un act normativ oarecare.

Instanţa de apel a considerat în mod greşit că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportate de consumator, soluţie impusă de "principiul" nominalismului monetar2, o regula din C. civ. care ar exclude, în condiţiile art. 3 alin, 2 din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi. Numai că riscul valutar, în cele mai multe contracte de acest gen, nu este descris în contract (ceea ce, în condiţiile formalismului informativ, determină nulitatea clauzei de transfer al riscului de la creditor la debitor sau chiar nulitatea întregului contract3) şi nu tine de prezervarea valorii nominale a sumei de bani datorate, ci de consolidarea sau ancorarea creanţei într-o monedă pentru care debitorul nu este natural acoperit faţă de riscul valutar. Iar nominalismul monetar nu este o clauza prevăzută în contract, ci o norma supletiva care acoperă lacunele de reglementare ale convenţiei părţilor, suplinind voinţa acestora.

In orice caz, pentru a putea fi exceptată de la aplicabilitatea Legii clauzelor abuzive, clauza contractuală trebuie să reflecte un act normativ cu caracter obligatoriu.

Principiul nominalismului monetar, motivaţia pentru care instanţele de fond au respins cererea introductivă şi apelul, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă ca o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Instanţa de apel, deşi a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, în mod eronat nu a continuat analiza caracterului abuziv al clauzelor, aplicând excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, însă, aşa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, excepţia este de strictă interpretare.

Nerespectarea reglementărilor speciale în materie la momentul acordării împrumutului nu poate fi acoperită de reglementările de drept comun cu privire la restituirea împrumutului. Or, prin acţiune nu a fost criticat principiul nominalismului per se, ci a fost criticat modul în care a fost inserată o clauză prejudiciabilă pentru consumator, despre care s-a spus ulterior că ar transpune acest principiu şi că ar fi absolut intangibilă. Cu alte cuvinte, atenţia instanţei trebuie îndreptată spre momentul acordării creditului nu spre modalitatea în care trebuie restituit creditul.

Astfel, în decizia de excludere a analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fundamentală este cerinţa ca respectivele clauze să fie clar şi inteligibil exprimate. Exprimarea într-un limbaj prolix şi echivoc a clauzelor contractuale determină admisibilitatea analizei caracterului abuziv, fără excepţie.

Cu alte cuvinte, caracterul clar şi inteligibil, aşa cum a fost explicat de către CJUE în numeroase speţe, inclusiv Andriciuc, trebuie să însoţească o clauză întotdeauna chiar şi atunci când transpune o normă supletivă din dreptul naţional, iar consumatorul trebuie să aibă efectiv posibilitatea de a înţelege consecinţele economice şi potenţialele efecte ale unei asemenea clauze.

Clauzele contestate, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv

În primul rând, instanţa are sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noţiunilor de "obiect principal al contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esenţială. Cursul valutar poate fi, într-adevăr, fluctuant, adică crescător sau descrescător, dar profesionistul şi consumatorul nu se află pe o poziţie de egalitate nici din punct de vedere economic, juridic, tehnic şi de rezervă de timp, nici din punct de vedere informaţional.

CJUE se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii.

In mod greşit susţine intimata-pârâtă că nu putea previziona evoluţia cursului valutar, ca nu putea "prevedea imprevizibilul" şi, în consecinţă, nu putea informa consumatorii cu privire la elementele de hazard viitor. La fel de greşit şi-a însuşit şi instanţa de apel acest argument. Capacitatea băncii de a previziona cursul viitor al CHF nu face obiectul analizei acţiunii de faţa (chiar dacă, aşa cum am rezultă din înscrisurile anexate, banca avea toate elementele pentru a putea anticipa o creştere a cursului CHF).

Ceea ce prezintă relevanţă este obligaţia băncii de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele acestora. Iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele sale, şi nicidecum raportat la profan şi la public, în general.

Potrivit CJUE, banca trebuie să prezinte consumatorilor, încă din faza precontractuală, posibilele variaţii de curs şi efectele acestor variaţii. Cu alte cuvinte, ceea ce trebuia să facă banca şi nu a făcut era să prezinte, anterior semnării contractului, simulări ale capacităţii împrumutatului de rambursare a creditului, în condiţiile în care moneda creditului, CHF, se apreciază cu 10%, 20%, 30%, 50% sau 100% (procente indicate cu titlu de exemplu). De precizat că deprecierea leului faţă de francul elveţian a fost, în anul 2011 şi, ulterior, în perioada 15 ianuarie 2015 - prezent, de peste 150%.

Atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, instanţa trebuia să se raporteze Ia "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE).

Banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraf 50 din Decizie).

Obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare.

In conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit. Aceasta este obligaţia de avertizare, în temeiul căreia consumatorul trebuie avertizat cu privire la măsurile de precauţie pe care trebuie să şi le ia anterior contractului care are ca obiect un serviciu sau un produs riscant, fiind avute în vedere atât riscurile previzibile, cât şi riscurile potenţiale, excepţionale.

Sancţiunea încălcării obligaţiei de informare si avertizare.

Banca şi-a încălcat în mod evident obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor.

Pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, întrucât suntem în prezenţa unor norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii sunt lovite de nulitate absolută.

In situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate. In urmarea acestei sancţiuni, care va face inoperabila clauza de risc valutar, va fi antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, şi prin stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

În plus, omisiunea informării, dezinformarea sau ascunderea unor informaţii esenţiale pentru formarea unui consimţământ conştient al consumatorului determină raporturi juridice dezechilibrate, contracte vulnerabile care pot fî anulate parţial pentru vicierea consimţământului sau, în cazuri grave, rebuturi contractuale care pot fi desfiinţate prin constatarea nulităţii absolute pentru eroare - obstacol (error in negotio).

Caracterul abuziv al clauzelor.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Faptul că nu au fost negociate clauzele deduse judecăţii a fost stabilit de instanţele de fond, motiv pentru care există autoritate de lucru judecat pe acest aspect.

Clauzele contestate provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Potrivit deciziei CJUE din cauza C-186/16: Reiese, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 78, 80 şi 82 din concluzii, că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioară a contractului respectiv, o clauză contractuală putând implica un dezechilibru între părţi care nu se manifestă decât în cursul executării contractului.

Dezechilibru] semnificativ este prezumat.

A existat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor încă de la încheierea contractului. în mod esenţial, însă, trebuie reţinut că, în contractele comercianţilor cu consumatorii (şi mai ales în contractele de credit), dezechilibrul este prezumat.

Contractele dintre consumatori şi comercianţi sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziţia părţilor este funciarmente inegalitară. Nefiind negociate şi nefiind echilibrate, aceste contracte inegalitare pot degenera în aservirea sau menţinerea în stare de captivitate contractuală a consumatorilor care, atunci când contractează cu comercianţii, se găsesc într-o situaţie juridică de cvadruplă inferioritate - economică, tehnică, juridică şi temporală - în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie determinată de nevoia de a consuma.

In materia specifică a protecţiei consumatorilor, CJUE a arătat în mod constant că legea şi judecătorul (care se poate sesiza chiar şi din oficiu în acest scop) contrapun echilibrului formal ce rezultă din contractele de adeziune la care consumatorii sunt nevoiţi să adere un echilibru real, de natură a da proporţionalitate prestaţiilor părţilor.

Acest echilibru formal la care se refera jurisprudenţa CJUE şi care rezultă din contracte de adeziune este, de fapt, un camuflaj al unui dezechilibru originar semnificativ al prestaţiilor părţilor, în care cel puternic are potenţialul de a câştiga, în dauna (sau spre ruina) celui slab. înlăturând aceasta ipocrizie, ignorând aceasta aparenţă de echilibru, jurisprudenţa CJUE instituie o prezumţie de dezechilibru al prestaţiilor, prezumţie pe care profesionistul o poate răsturna probând că a dat consumatorului posibilitatea să influenţeze natura clauzelor şi, în plus, că şi-a respectat obligaţia de informare în faza pre-contractuală.

Dezechilibrul poate surveni încheierii contractului

Astfel, în mod principial, CJUE a stabilit că protecţia conferită consumatorului de legislaţia clauzelor abuzive permite judecătorului naţional să aprecieze chiar şi din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale37. întrucât un asemenea examen presupune existenţa în prealabil a unui contract semnat de către cele două părţi care şi-a produs integral sau parţial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligaţiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conţinutului său de către instanţa de judecată. Faptul că acest contract a fost executat ca atare sau parţial de consumatori nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conţinutului acestuia, din moment ce el conţine clauze abuzive.

În al doilea rând, se poate observa că, deşi caracterul abuziv al unei clauze se apreciază prin raportare la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului (art. 4 alin. (1), obiectivul Directivei 93/13/CE privind clauzele abuzive şi lipsa oricăror limitări temporale în ceea ce priveşte aprecierea dezechilibrului semnificativ determina concluzia că articolul 3 alin. (1) din directivă vizează şi ipoteza în care dezechilibrul ar surveni ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, în cursul derulării acestuia.

Pentru toate aceste motive, recurenţii apreciază că sunt îndreptăţiţi să solicite admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 13 sepzembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 13 decembrie 2018 judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 şi art. 521 alin. (3) C. proc. civ. şi a deciziei nr. 52/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia nr. 443 din 23 iunie 2020 Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocată de recurenţi.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 17 decembrie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 146A/2018 din 26 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă

La termenul de judecată la 18 februarie 2021 judecata recursului a fost amânată în vederea soluţionării dosarului nr. x/2020 având ca obiect sesizarea Înaltei Curţi cu soluţionarea recursului în interesul legii, soluţionat prin decizia nr. 3 din 15 martie 2021.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată întrucât, contrar celor susţinute de recurenţi, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Aşadar, în raport cu soluţia primei instanţe, în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

În Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

În Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (par. 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanţa de apel.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentei de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere:1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat); 2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului"; 3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut; 4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Această verificare a fost corect realizată de instanţa de apel, aceasta statuând, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă. Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, Curtea de apel a reţinut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat, CHF, constituie o aplicaţie a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Cu alte cuvinte, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformităţii şi cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului şi cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, bazate esenţialmente pe jurisprudenţa CJUE, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile de nelegalitate invocate de către recurentă, care susţin teze contrare acestei jurisprudenţe.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită, în mod corect instanţa de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 146A/2018 din 26 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 146A/2018 din 26 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 aprilie 2021.