Nullity of credit contracts and denial of counterclaim for tort liability barred by res judicata of prior criminal judgment

Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a sub nr. x/2003 (nr. vechi dosar x/2003), reclamanta A. a chemat in judecata pe pârâta B. S.A. solicitând să se constate nulitatea contractului de credit nr. x din 14.06.2001 ce are ca obiect acordarea unui credit în valoare de 9.150.000.000 ROL si a contractului de credit nr. x din 28.08.2001 ce are ca obiect acordarea unui credit în valoare de 6.800.000.000 ROL încheiate între reclamanta si B., cu cheltuieli de judecată.

La data de 23.10.2003, pârâta B. S.A., prin Lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor in Sistem Bancar a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei A. ca fiind nefondata si păstrarea in integralitatea lor a contractelor de credit nr. x/14.06.2001 si nr. y/28.08.2001 şi obligarea reclamantei sa plătească B. S.A. suma de 15.950.000.000 ROL, cu titlu de daune si dobânda legala aferenta pana la stingerea integrala a datoriei.

La data de 09.12.2003 pârâta B. S.A., prin Lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor in Sistemul Bancar a depus cerere precizatoare prin care a arătat că la data de 30.11.20031 valoarea pretenţiilor B. S.A., solicitate prin cererea reconvenţionala in cadrul dosarului nr. x/2003, este de 45.676.063.118 ROL din care: 15.950.000.000 ROL, creanţă rezultata din contractele de credit nr. x/2001 si nr. y/2001, 29.726.063.118 ROL, dobânda convenţională aferenta creanţei de 15.950.000.000 ROL, calculata pana la data de 30.11.2003, determinata conform ratei dobânzii prevăzuta in contractul de credit.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 27.04.2004 s-a admis excepţia prematurităţii cererii reconvenţionale.

În motivarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut că pentru formularea cererii reconvenţionale era necesară parcurgerea procedurii de conciliere conform art. 7201 C. proc. civ., fiind o cerere evaluabilă în bani, chiar dacă decurge din acelaşi raport juridic cu cel vizat de cererea principală.

La data de 08.03.2005, în temeiul dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2005 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie.

Judecata a fost redeschisă prin încheierea din 13.09.2018.

Prin sentinţa civilă 3512 din 22.11.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea principală, a constatat nulitatea contractelor de credit nr. x/14.06.2001 şi nr. y/28.08.2001, încheiate de pârâtă, şi a respins cererea reconvenţională ca prematur formulată.

În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut următoarele:

În fapt, în contractul de credit pentru persoane fizice nr. 124/14.06.2001 s-a menţionat că B. S.A. acordă reclamantei A., în calitate de împrumutat, un credit în valoare de 9.150.000.000 ROL pe o perioadă de 15 zile, ultima scadenţă împlinindu-se la 29.06.2001, destinaţia creditului fiind, conform cauzei nr. 3, cumpărarea de acţiuni.

În cel de-al doilea contrat de credit, nr. 167, ce face obiectul prezentei judecăţi, se prevede că s-ar fi acordat reclamantei A., de către aceeaşi pârâtă, B. S.A., un nou împrumut la data de 28.08.2001, în sumă de 6.800.000.000 ROL, pe o perioadă de 30 de zile, destinaţia fiind aceeaşi, achiziţionarea de acţiuni.

Din carnetul de muncă Seria M.M. nr. x/15.12.1993 reiese că reclamanta a desfăşurat în cadrul societăţii C. S.A. activitate salarială, în calitate de agent vânzări imobiliare, în perioada 01.11.1997-01.04.2002.

De asemenea, fişele fiscale pentru anii 2001 şi 2002 confirmă prestarea acestei munci pentru angajatorul C. S.A. După cum se recunoaşte prin răspunsul la întrebarea nr. 5 a interogatoriului propus a fi administrat pârâtei de către reclamantă, iniţial, dl. D. a fost preşedintele C. S.A., ulterior devenind şi preşedintele B. S.A..

Prin cererea sa de chemare în judecată reclamanta a solicitat nulitatea celor două contracte de credit susţinând că nu şi-a exprimat niciodată consimţământul pentru încheierea lor, în anul 2001 fiind rugată de către una dintre angajatele băncii să semneze mai multe documente în alb, întrucât existau disfuncţionalităţi în sistemul informatic al instituţiei. Aceste documente i-au fost aduse treptat, împreuna cu alte acte, tocmai pentru a nu realiza despre ce este vorbă, numai ulterior aflând că, de fapt, semnase contracte de credite bancare, de-abia atunci când a primit prin posta la domiciliul sau un extras de cont bancar, din care rezultă că a avut credite la B.. Solicitând imediat explicaţii băncii, i s-ar fi răspuns că "nu sunt probleme, că s-a efectuat operaţiuni în contul sau, dar aşa cum o dovedeşte si înscrisul primit, soldul contului era zero".

Aceste afirmaţii ale reclamantei sunt confirmate de către probatoriul administrat în cauză. Martora E., colegă cu reclamantă, audiată de către instanţa penală, învederează în depoziţia sa că, în perioada septembrie - octombrie 2001, preşedintele băncii pârâte, D. a rugat-o să înmâneze câte un plic mai multor angajaţi, aflând ulterior că în aceste plicuri se aflau înscrisuri bancare fiindcă unii dintre angajaţi imediat după deschiderea plicurilor si-au manifestat surprinderea, iar alţii le-au semnat imediat fără să solicite explicaţii. Printre persoanele cărora le-au fost distribuite asemenea înscrisuri se afla şi reclamanta.

Acest mod de operare al pârâtei este confirmat de către martorul D. în declaraţia sa, în cuprinsul căreia prezintă în detaliu procedura uzitată pentru încheierea acestor contacte. Cum Banca Naţională a României a fixat o serie de interdicţii cu privire la activitatea de creditare, pentru a se sustrage acestor oprelişti, B. S.A. a recurs la operaţiuni fictive, creditând conturile unor persoane fizice, ulterior aceste sume fiind transferate la persoanele pe care doreau să le crediteze în realitate, respectiv persoanele fizice şi juridice care făceau parte sau aveau legături de interese cu acţionarul majoritar al societăţii C. S.A.. Ulterior deschiderii procedurii falimentului în privinţa băncii pârâte, lichidatorul judiciar a formulat plângeri penale împotriva persoanelor fizice ale căror conturi au fost folosite în sucursala Bucureşti pentru realizarea acestor operaţiuni aparente, printre ele regăsindu-se şi reclamanta. Martorul, în calitate de iniţiator al acestei proceduri, dată fiind calitatea de director general al băncii pârâte, a declarat că "pe contul reclamantei au fost făcute diverse operaţiuni fără ştirea acesteia, adăugând că "ulterior aceasta primea documente pentru confirmarea acestor operaţiuni", reclamanta nefiindu-i acordat niciun credit de către B., singurele sume pe care aceasta le primea fiind drepturile sale salariale. Martorului îi este cunoscut faptul că reclamanta nu a beneficiat de aceste sume de bani ce au tranzitat contul său curent căci pe conturile categoriei de persoane din care făcea parte reclamanta toate operaţiunile efectuate erau dispuse de către el "chiar şi atunci când aceste persoane doreau să ridice salariul intrat în acest cont, personalul băncii îi cerea acordul". În continuare martorul declară că nu a semnat acest tip de contracte deodată cu persoanele menţionate în calitate de împrumutat, apreciind că "reclamanta a fost indusă în eroare la semnarea acestor contracte întrucât acesteia i s-a spus că nu va avea probleme şi că în felul acesta ajută B. să îşi continue activitatea în condiţiile restrictive impuse de BNR", acuzându-se în acest mod de încrederea reclamantei.

Extrasele de cont înfăţişate şi concluziile raportului de expertiză efectuat în cauza penală confirmă aceste creditări şi debitări succesive ale contului reclamantei, precum şi acordarea creditului fără respectarea prevederilor legale.

Or, contractul, mecanism individual, se formează în sânul unei ordini colective de care el nu se poate izola şi devine eficace numai dacă este conform anumitor exigenţe fixate în sistemul de drept în care se naşte.

Potrivit art. 948 din C. civ., patru condiţii dau contractului structura sa elementară: capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit şi o cauză licită şi morală.

În absenţa condiţiilor de validitate contractul este lovit de nulitate. În acest sens dispoziţiile art. 944 din C. civ. stipulează că "Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabila este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede nicio sancţiune".

Este potrivit art. 948 pct. 4 C. civ. o condiţie esenţială de validitate a contractului ca partea care se obligă să o facă pentru o cauză licită şi morală, art. 966 din C. civ. stabilind că obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect.

Cauza, reprezentând motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, mobilul concret şi personal căruia cocontractanţii pârâţi au ascultat în momentul manifestării acordului de voinţă, este imperios necesar să îndeplinească, cumulativ, mai multe condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.

Astfel, în aprecierea temeiniciei pretenţiilor formulate de reclamantă se impune a se verifica conformitatea celor două contracte de credit cu dreptul, prin identificarea motivelor, mobilului concret şi personal căruia cocontractanţii pârâţi au ascultat în momentul manifestării acordului de voinţă.

Mobilul ilicit transpare din întregul probatoriu administrat în cauză, aceste contracte fiind încheiate pentru a se eluda restricţiile impuse pârâtei de către banca Naţională în materie de creditare, pentru a se acorda în realitate împrumuturi persoanelor aflate în relaţii de interese, care se regăseau printre acţionarii angajatorului reclamantei de la acea vreme.

Aspectele prezentate sunt indicii care îndreptăţesc instanţa să considere că civismul contractual care presupune un minim de conformism social prin respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri nu se regăseşte la încheierea contractului de faţă. Această manieră de creditare materializează o fraudare a legii şi reprezintă mijlocul găsit de către pârâte pentru a eluda aplicarea unor norme imperative.

Pe cala de consecinţă, în speţă nu sunt întrunite cerinţele stabilite de legiuitor în privinţa celor două elemente care formează structura voinţei juridice: consimţământul şi cauza, lipsind motivul determinant pentru încheierea acestor contracte de către reclamantă, precum şi falsa reprezentare a realităţii. Nu este îndeplinită aşadar condiţia caracterului conştient, liber al actului juridic civil.

Aşadar, se impune ca instanţa să asigure restabilirea legalităţii, respectarea bunelor moravuri, precum şi concordanţa actelor juridice civile cu ordinea publică prin aplicarea sancţiunii nulităţii.

Astfel trebuie înlăturate efectele contrare legii, contractele de credit urmând a fi lipsit de efectele în vederea cărora a fost încheiat, sancţiunea ce intervine fiind nulitatea absolută.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 27.04.2004, reclamanta a formulat apel prin care a solicitat, în principal, schimbarea, în tot, a sentinţei, în sensul respingerii cererii principale ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, în ipoteza în care instanţa de apel va menţine soluţia de constatare a nulităţii contractelor de credit, schimbarea, în tot, a încheierii atacate şi admiterea cererii reconvenţionale.

Analizând sentinţa atacată, în raport de motivele de apel formulate, Curtea a reţinut următoarele:

Prin apelul formulat, apelanta a solicitat analizarea cu prioritate a criticilor privind soluţia de admitere a cererii principale, respectiv a constatării absolute a contractelor de credit, şi doar în subsidiar a cererii reconvenţionale privind plata sumelor acordate intimatei.

Pe cale de consecinţă, au fost analizate, cu prioritate, criticile privind cererea principală.

Din observarea considerentelor sentinţei apelate rezultă că prima instanţă a reţinut nulitatea absolută a contractelor de credit pentru lipsa a două condiţii de validitate: consimţământul şi cauza licită.

Apelanta critică soluţia doar în ce priveşte îndeplinirea condiţiei consimţământului intimatei la încheierea actului juridic. Aceste susţineri sunt întemeiate.

Astfel, în cazul unei persoane fizice majore, discernământul se prezumă, iar pârâta nu a răsturnat această prezumţie.

Această afirmaţie nu este însă suficientă pentru a se reţine valabilitatea contractelor.

Prima instanţă a reţinut că lipseşte voinţa reală a intimatei de se angaja juridic în sensul încheierii contractelor de credit şi că scopul urmărit a fost unul ilicit. Or, prin susţinerile sale, apelanta nu combate aceste afirmaţii. Din contră, ea susţine caracterul ilicit al faptelor intimatei şi întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a acesteia.

Prin urmare, criticile din apel nu sunt apte de a schimba soluţia de admitere a cererii principale, cele două contracte în cauză urmând a fi recunoscute ca fiind nule şi de instanţa de apel.

În ce priveşte cererea reconvenţională, soluţia din încheierea apelată este rezultatul unui raţionament greşit.

Astfel, în primul rând, atât cererea principală, cât şi cererea reconvenţională au caracter patrimonial, fiecare urmărind un astfel de scop.

În al doilea rând, ambele cereri privesc acelaşi raport juridic, aspect reţinut corect de prima instanţă.

Art. 7205 alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, instituie o excepţie de la dispoziţiile art. 7201 alin. (1) C. proc. civ. privind obligativitatea parcurgerii procedurii concilierii directe în situaţia cererilor evaluabile în bani în materie comercială, respectiv în ce priveşte cererea reconvenţională ce decurge din acelaşi raport juridic cu cel al cererii principale.

Această soluţie se întemeiază pe scopul acestei proceduri prealabile, respectiv stingerea litigiului prin înţelegerea părţilor. Or, odată ce litigiul a fost declanşat prin cererea principală, procedura de conciliere nu îşi mai poate atinge scopul în privinţa cererii reconvenţionale, devenind o simplă formalitate.

Aceasta este şi situaţia în speţă, cererea reconvenţională îndeplinind toate condiţiile impuse de art. 7205 alin. (1) C. proc. civ. pentru a fi soluţionată odată cu cererea principală.

În ce priveşte susţinerea din întâmpinarea depusă în apel de reclamanta-pârâtă privind inadmisibilitatea cererii reconvenţionale faţă de deţinerea de către pârâta-reclamantă a unor titluri executorii, aceasta a fost constatată nefondată.

În primul rând, această susţinere echivalează cu invocarea unei lipse de interes. În al doilea rând, demersul pârâtei este justificat de demersul reclamantei, care a solicitat desfiinţarea contractelor ce reprezentă titlurile executorii. Evident că în ipoteza admiterii cererii principale, ipoteză deja incidentă în cauză, nu se mai poate vorbi de existenţa unor titluri executorii.

Nulitatea absolută constatată lipseşte de efecte juridice cele două contracte de credite semnate de părţi, nemaifiind incidentă răspunderea civilă contractuală a părţilor. Nulitatea actelor juridice încheiate pune părţile în situaţia anterioară încheierii acestora.

Prin cererea de apel, apelanta-pârâtă face referiri doar la răspunderea civilă delictuală, nu şi la restituirea plăţilor nedatorate în temeiul actului nul. Pe cale de consecinţă, Curtea a analizat dacă sunt îndeplinite condiţiile acestui tip de răspundere.

În primul rând, trebuie avut în vedere că înlăturarea incidenţei răspunderii contractuale face admisibilă atragerea răspunderii civile delictuale.

Faptele intimatei-reclamante au contribuit în mod semnificativ la producerea prejudiciului pretins de apelanta-pârâtă prin cererea reconvenţională.

Astfel, intimata a semnat cererile de constituire a contului curent şi de acordare a creditelor, contractele de credit şi ordinele de plată prin care sumele de bani ce i-au fost virate în cont au fost transferate către terţi beneficiari şi nu a înţeles să conteste aceste semnături în temeiul art. 177 alin. (1) C. proc. civ.

Reclamanta-pârâtă a avut discernământul faptelor sale, a acţionat în mod conştient, putea să aibă reprezentarea faptului că aplicarea semnăturii pe aceste înscrisuri creează aparenţa încheierii unor acte juridice şi, implicit, a producerii unor efecte juridice, respectiv să prevadă rezultatul prejudicierii băncii apelante prin faptele sale.

Prin urmare, aceasta a acţionat, cel puţin, culpabil. Împrejurarea că semnarea acestor acte i-a fost solicitată de angajator nu înlătură vinovăţia sa şi nici o altă condiţie a răspunderii civile. Intimata nu afirmă şi nici nu dovedeşte prin mijloacele de probă administrate o astfel de cauză.

Hotărârile civile menţionate de intimata-reclamantă prin întâmpinare privesc alte raporturi juridice decât cel în cauză, astfel că nu este incident efectul pozitiv al puterii de lucru judecat în prezenta cauză. Aceste hotărâri pot fi privite strict ca jurisprudenţă în cauze asemănătoare, dar nu au putere probatorie sau obligatorie pentru instanţa sesizată cu acest litigiu.

Referitor la hotărârile penale la care fac referire părţile, acestea au fost avute în vedere de prima instanţă, ele au putere de lucru judecat în prezenta cauză doar în ce priveşte existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de soluţia de clasare dispusă prin rechizitoriu de organul de urmărire penală. Constatarea neîntrunirii condiţiilor răspunderii penale nu echivalează cu înlăturarea răspunderii civile pentru respectiva faptă a intimatei.

Chiar dacă prejudiciul produs este imputabil şi altor persoane, în cazul răspunderii delictuale operează solidaritatea făptuitorilor, în temeiul art. 1003 din C. civ. din 1864.

Faptele intimatei au caracter ilicit prin faptul că a contribuit la crearea unei situaţii juridice false, respectiv aparenţa încheierii unor contracte de credit, şi încălcarea dreptului de proprietate a băncii asupra sumei de 15.950.000.000 ROL.

Prejudiciul efectiv produs prin faptele intimatei este reprezentat de această pierdere suferită de apelantă şi nereparată până în prezent.

Totodată, în materia răspunderii civile delictuale operează principiul reparării integrale a prejudiciului, în sensul că persoana prejudiciată are dreptul atât la despăgubirea pierderii efective, cât şi la beneficiul nerealizat.

În ce priveşte acest beneficiu, pârâta-reclamantă a solicitat dobânda legală, neputându-se vorbi de dobândă contractuală în condiţiile în care contractele sunt lovite de nulitate.

În raport de dispoziţiile art. 1088 C. civ. şi de prevederile art. 2 şi 3 din O.G. nr. 9/2000, incidente prin raportare la data naşterii raportului juridic delictual dintre părţi, Curtea a constatat că apelanta are dreptul la dobânda legală aferentă sumei achitate în baza contractelor de credit desfiinţate, de la data de 28.08.2001 până la data plăţii efective de debitului principal.

Pentru aceste motive, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 285 din 18 mai 2020 a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A., prin lichidator Fondul De Garantare A Depozitelor Bancare, împotriva încheierii de şedinţă din 27.04.2004 şi a sentinţei civile nr. 3512 din 22.11.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2003, în contradictoriu cu intimata-reclamantă F..

A anulat, în tot, încheierea de şedinţă din 27.04.2004 şi, în parte, sentinţa apelată, în ce priveşte soluţia de respingere ca prematură a cererii reconvenţionale.

Rejudecând, a admis cererea reconvenţională.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.595.000 RON (15.950.000.000 ROL) cu titlu de despăgubiri, precum şi la dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data de 28.08.2001 şi până la data plăţii efective a sumei datorate.

Împotriva deciziei civile nr. 285 din 18 mai 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a declarat recurs reclamanta F..

Cererea de recurs a fost structurată pe trei motive de nelegalitate, respectiv pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 9 şi 11 C. proc. civ.

O primă critică vizează considerentele care vizează apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 27.04.2004.

În fundamentarea admiterii apelului declarat împotriva acestei încheieri instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe interpretarea greşită a normei de procedură, art. 7205 care în forma aplicabilă speţei nu prevedea ca cererile de anulare act, precum cererea principală să fie supuse procedurii prealabile. Caracterul unor asemenea cereri a fost declarat patrimonial în anul 2008, conform deciziei în interesul legii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia 32/09.06.2008.

Contrar interpretării instanţei de apel, sintagma "în cazul litigiilor prevăzute de art. 7201 nu este necesară o altă încercare de conciliere, contrar interpretării instanţei de apel, articolul de mai sus scuteşte de procedură prealabilă pe pârâtul-reconvenţional, numai în situaţia în care o asemenea procedură ar fi fost parcursă anterior cererii de chemare în judecată.

Acest motiv de recurs, apreciază recurenta că se încadrează şi la pct. 5, 7 şi 9 ale art. 304 având în vedere o nemotivare clară, coerentă şi în acord cu legislaţia aplicabilă speţei.

Raportat la soluţionarea apelului împotriva încheierii de şedinţă din 27.04.2004, se reproşează că instanţa de apel nu motivează soluţia dată, or motivează contradictoriu dar şi prin greşeli grave de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

A doua critică adusă deciziei recurate vizează admiterea pe fond a cererii reconvenţionale.

Sub un prim aspect instanţa de apel admite cererea reconvenţională având ca temei răspunderea civilă delictuală, deşi cererea principală se raportează la răspunderea civilă contractuală, restituirea plăţii nedatorate şi îmbogăţirea fără justă cauză.

Răspunderea civilă delictuală a fost invocată ca temei abia în cadrul motivelor de apel, din acest punct de vedere norma procedurală încălcată fiind art. 294 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Dacă raportarea se face la petitul de cerere privind acordarea dobânzii legale, se constată incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanţa acordând mai mult deât s-a cerut.

Mai mult în ceea ce priveşte accesoriile, instanţa de apel a indicat temeiul de drept O.G. nr. 9/2000 fără a detalia modalitatea de calcul la care s-a raportat, termenul de la care a început să curgă sau orice alte elemente care să permită cunoaşterea modului în care au fost dimensionate.

În ceea ce priveşte condiţiile răspunderii civile delictuale recurenta arată că nu există un prejudiciu întrucât creditele au fost rambursate, din acest punct de vedere fiind încălcate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate, recurenta arată că aceasta nu există, prejudiciul neputând fi pus pe seama semnării ulterioare în alb a unor înscrisuri.

Se mai susţine că instanţa de apel se află în eroare şi cu privire la puterea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 764 din 11.05.2015 pronunţată în dosarul penal nr. x/2010 al Tribunalului Bucureşti.

Considerentele hotărârii menţionate nu pot fi primite ca jurisprudenţă, dat fiind identitatea de raport juridic complex, dar şi relaţia penalului cu civilul, care a generat suspendarea acestuia din urmă.

Faţă de dosarul penal instanţa de apel omite să analizeze faptul că suma din prezentul dosar a fost obţinută cu titlu de prejudiciu în favoarea pârâtei reconvenţionale din prezentul dosar, în dos. nr. x/2010 întrucât s-a constituit parte civilă în dosar nr. x/2010 al Tribunalului Bucureşti.

De asemenea, se mai susţine că instanţa de apel a încălcat nemotivat autoritatea de lucru judecat a dosarului penal nr. x/2005 şi efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a acestuia, fiind incidente dispoziţiile art. 25 şi 28 din C. proc. pen., hotărârea instanţei penale având autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

În concluzie prejudiciul stabilit de instanţă prin decizia penală nr. 424/A din 22.03.2018 în favoarea B. în valoare de 935.256.796.564 RON cu titlu de despăgubiri civile, la care se adaugă dobânda legală este în totalitate stabilit în sarcina inculpaţilor din dosarul penal cu nr. x/2010

O altă critică adusă deciziei recurate se referă la faptul că în considerentele instanţei de apel nu se regăsesc motivele de fapt şi probele care au condus la formarea convingerii instanţei de judecată şi nici argumentele directe sau indirecte prin care susţinerile şi probele au fost înlăturate de la analiză.

Instanţa de apel nu a făcut dovada şi argumentarea că a avut loc o majorare a patrimoniului reclamantei, motivarea instanţei de apel fiind pur formală.

Lipsa de motivare este apreciată şi faţă de dimensionarea prejudiciului în ceea ce priveşte pretinsa creanţă principală, dar şi faţă de legătura de cauzalitate, faptă ilicită.

Precara motivare a cererii reconvenţionale este şi contradictorie, deoarece constată că aceste contracte nasc o răspundere de natură delictuală în sarcina împrumutatului prin obligarea la o creanţă cu trimitere la un drept de proprietate al băncii.

Faţă de aceste considerente, se apreciază că instanţa de apel a soluţionat cauza fără a avea la bază probele şi încălcând principiile rolului activ, al aflării adevărului şi al caracterului echitabil al procesului.

În ceea ce priveşte considerentele dosarului penal se reproşează instanţei că au fost ignorate, deşi dosarul civil a fost suspendat vreme de 15 ani.

Instanţa de apel reţine existenţa unui prejudiciu al B. deşi acest prejudiciu nu este născut şi actual, întrucât acesta a fost suportat de către terţii G. S.A., S.C. C. S.A. şi S.C. H. S.A..

Sub un ultim aspect, recurenta susţine încălcarea prevederilor de drept substanţial reprezentate de art. 1183 şi art. 1184 C. civ., întrucât în documentele contabile ale reclamantei creditele figurează ca fiind rambursate.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii cererii reconvenţionale, iar în subsidiar casarea în parte în ceea ce priveşte cererea reconvenţională şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În combaterea cererii de recurs, intimata B. reprezentată de lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei recurate.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei F. este fondat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi Cod, care prevăd că: "actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie."

Critica recurentei prin care se susţine că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu nerespectarea formelor legale când a apreciat că cererea reconvenţională introdusă de intimata-pârâtă putea fi avută în vedere încă de la prima instanţă în condiţiile în care dispoziţiile art. 7201 din C. proc. civ. nu impun în mod necesar parcurgerea procedurii prealabile, în vederea concilierii între părţi, în situaţia promovării unei cereri reconvenţionale în dosar, apare ca nefondată.

Prevederile legale invocate (în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată) au drept scop preîntâmpinarea unui litigiu între părţile printre care se numără şi un profesionist, iar procesul de faţă, care supune atenţiei instanţelor judecătoreşti raporturile contractuale dintre părţi, deşi nu a necesitat parcurgerea procedurii prealabile a concilierii, în condiţiile considerării acţiunii principale ca neavând caracter evaluabil în bani, permitea examinarea deopotrivă a cererii reconvenţionale introdusă de pârâta-reclamantă, fiind evident că scopul preîntâmpinării unui litigiu între părţi nu mai putea fi atins.

Raportat la cele de mai sus şi văzând că în contextul invocării motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865 se critică inclusiv aspectul nepunerii în discuţie a probelor de care părţile înţeleg să se folosească în susţinerea, respectiv combaterea cererii reconvenţionale, în faza procesuală a apelului, fără a se specifica în concret în ce a constat vătămarea părţilor ori care ar fi principiul, care guvernează procesul civil, nesocotit însă de către instanţa de apel, Înalta Curte constată de asemenea netemeinicia criticilor recurentei.

În prezenta cauză sunt însă fondate criticile referitoare la insuficienta motivare a deciziei recurate.

Cu întâietate se reţine faptul că instanţa de apel s-a mulţumit să analizeze criticile apelantei-pârâte din perspectiva referirilor din cererea de apel la condiţiile răspunderii civile delictuale, care ar opera în speţă, fără a avea în vedere şi cererea reconvenţională formulată de pârâtă în faţa primei instanţe şi fără a da vreo dezlegare pretenţiilor acesteia de obligare a reclamantei la restituirea sumelor încasate în baza contractelor de credit contestate numai în măsura în care se reţine temeinicia pretenţiilor din acţiunea principală.

Cu alte cuvinte, pârâta-reclamantă a solicitat în faţa tribunalului ca în cazul în care se va admite cererea în constatarea nulităţii contractelor de credit nr. x/2001 şi nr. y/2001, părţile să fie repuse în situaţia anterioară în sensul obligării reclamantei de a restitui sumele încasate în baza amintitelor contracte, cu toate că motivele ce au fundamentat cererea de chemare în judecată au fost: inducerea în eroare a reclamantei în vederea semnării unor documente printre care s-au aflat şi contractele contestate, despre care a aflat abia ulterior, când i-au fost învederate printr-un extras de cont; nebeneficierea de credite în baza actelor contestate; inexistenţa intenţiei reclamantei de a cumpăra acţiuni şi de a da ordine de cumpărare de acţiuni de la vreo societate, aşa cum însă se detaliază la rubrica "utilizare credit".

Pentru a admite în faza apelului cererea reconvenţională cu caracter accesoriu, aşa cum chiar pârâta-reclamantă a specificat, instanţa de apel ar fi trebuit să expună detaliat silogismul logico-juridic care a stat la baza luării hotărârii, respectiv, cum anume în lumina cercetării unor raporturi contractuale finalizate cu încheierea unor contracte de credit contestate se poate angaja răspunderea civilă delictuală a reclamantei, figurând în calitate de împrumutat în contractele de credit, şi cum anume, în condiţiile intrării în putere de lucru judecat a menţiunilor din sentinţa apelată, referitoare la nulitatea contractelor de credit pentru frauda la lege şi lipsa caracterului conştient, a liberului arbitru al reclamantei - aceasta nebeneficiind în realitatea de nicio sumă de bani - se poate dispune în faza apelului admiterea unei cereri reconvenţionale, grevată pe răspunderea contractuală, cu consecinţa obligării intimatei-reclamante de a restitui banii încasaţi în baza contractelor de credit desfiinţate pentru caracterul lor ilegal, disimulat, prin invocarea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În continuarea celor reţinute anterior se constată întemeiat şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, criticile dezvoltate de recurentă putând fi încadrate în ipoteza aplicării greşite a legii.

Astfel, instanţa de apel reţine în mod nelegal dispoziţiile art. 1003 din C. civ. de la 1864 şi existenţa unui prejudiciu pe care reclamanta, alături de alte persoane (neidentificate în dosar şi necitate), l-ar fi produs pârâtei-reclamante, operând ca atare răspunderea delictuală solidară a făptuitorilor.

În realitate, instanţa de apel nesocoteşte autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale nr. 424/A din 22 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia Penală, cu toate că prezenta cauză a fost suspendată timp de aproape 15 ani pe rolul secţiei civile (fostă comercială) în raport de sus menţionatul dosar penal, pentru a se lămuri condiţiile în care au fost încheiate mai multe contracte de credit, printre care se numără şi cele contestate în speţă.

Reclamanta a arătat faptul că în calitate de angajată a SC. C. S.A.. i s-a deschis un cont bancar la B. în care i se vira salariul şi că în cursul anului 2001, alături de alţi colegi, i s-a dat să semneze mai multe documente în alb, cu motivarea că ar fi existat disfuncţionalităţi în sistemul informatic al instituţiei angajatoare. Printre actele semnate s-au numărat şi contractele de credit contestate în cauza de faţă iar printr-o adresă cu nr. x din 25.09.2002 a Ministerului de Interne i s-a adus la cunoştinţă reclamantei faptul că numitul D. a operat în contul clienţilor băncii persoane fizice şi juridice, printre care s-a numărat şi reclamanta, fără acordul titularilor de cont, iar sumele astfel obţinute au fost folosite de inculpat în scop personal sau pentru creditarea unor firme.

Prin urmare, în acest context prezentul dosar a fost suspendat până la soluţionarea dosarului penal având printre altele ca obiect cercetarea pentru fapte de participare la delapidarea B..

Prin Ordonanţa nr. 879/22.09.2014 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus o soluţie de clasare faţă de reclamantă, în timp ce D. şi alte persoane fizice au fost condamnate definitiv prin decizia penală nr. 424/A/22.03.2018 a Curţii de Apel Bucureşti pentru săvârşirea unor infracţiuni în legătură cu activitatea lor în cadrul băncii, pârâta-reclamantă din dosarul de faţă. În concret, D. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare cu consecinţe deosebit de grave; pe latură civilă, unele persoane condamnate, printre care şi D., au fost obligate la plata unor despăgubiri către B., în cuantum de 93.525.679,65 RON, la care se adaugă dobânda legală.

Aşadar, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, impusă de prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o", confirmă susţinerile recurentei-reclamante cu privire la faptul că din dispoziţia fostului preşedinte al băncii intimate, D., s-au efectuat nepermis operaţii în conturile clienţilor băncii, printre care s-a numărat şi reclamanta, virându-se bani către anumite persoane prin intermediul respectivelor conturi bancare, după ce în prealabil angajaţi ai SC. C. S.A.., şi clienţi ai băncii, au semnat în alb mai multe acte în vederea remedierii unor disfuncţionalităţi semnalate de instituţia angajatoare.

Nu în ultimul rând se observă că intimata pârâtă-reclamantă, prin întâmpinarea depusă în faza recursului, subliniază în continuare nemulţumirea sa faţă de soluţia de clasare dispusă faţă de recurentă, considerând-o în continuare vinovată pe aceasta, alături de alte persoane, pentru participarea la lanţul delapidărilor băncii.

Acest aspect vine să sprijine criticile de nelegalitate invocate de recurentă şi faptul că, în ciuda cererii reconvenţionale întemeiată în faţa tribunalului pe răspunderea civilă contractuală, prin care s-a solicitat strict repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractelor de credit contestate, în măsura admiterii acţiunii principale având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de credit, instanţa de apel admite în mod nelegal pretenţiile băncii, în lumina prevederilor vizând răspunderea civilă delictuală, cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale anterior evocată.

Din actele dosarului reiese că reclamanta nu a săvârşit fapta de care o acuză banca apelantă, nici în calitate de autor şi nici în formă de participaţie, aşa încât în mod nelegal reţine înstanţa de apel că trebuie să i se angajeze recurentei răspunderea pentru contribuirea la crearea unei situaţii juridice false, respectiv pentru aparenţa încheierii unor contracte de credit.

Principiul "electa una via non datur recursus ad alteram" se opune ca partea civilă din procesul penal, pârâta-reclamantă din prezentul dosar, beneficiară deja a unei hotărâri favorabile prin soluţionarea laturii civile, să încerce să obţină o nouă hotărâre împotriva unei alte persoane, prin care să urmărească repararea aceluiaşi prejudiciu.

În acest sens, normele de drept procesual penal nu îngăduie ca acţiunea în procesul civil să fie pornită decât dacă instanţa penală lasă nesoluţionată latura civilă sau atunci când, după pronunţarea hotărârii penale, pagube materiale noi sau prejudicii morale s-au ivit ori au fost descoperite.

Intimata pârâtă-reclamantă nu a susţinut însă că sumele pe care le pretinde, în caz că se va constata nulitatea contractelor de credit contestate de reclamantă, au caracter de noutate iar în realitate contractele de credit contestate au făcut obiectul judecăţii laturii civile în procesul penal, cum reiese din toate probele administrate în cauză.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului declarat de către recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 285 din 18 mai 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi în temeiul art. 312 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865 va modifica hotărârea recurată în sensul că va admite în parte apelul apelantei, va anula încheierea de şedinţă din 27.04.2004 şi, în parte sentinţa apelată în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca prematură a cererii reconvenţionale şi va respinge ca neîntemeiată cererea reconvenţională.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă F. împotriva deciziei civile nr. 285 din 18 mai 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR BANCARE.

Modifică în parte decizia atacată în ceea ce priveşte soluţia asupra cererii rcconvenţionale, în sensul că o respinge ca neîntemeiată.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 aprilie 2021.