Consumer credit appeal partly won: variable interest clauses abusive, fee claims remanded for transparency review.

Şedinţa publică din data de 1 aprilie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 2 decembrie 2015, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâta D. solicitând:

1.să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2579 din 16 octombrie 2007, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din aceeaşi dată şi din condiţii generale de creditare - anexă la contract:

a) clauzele care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului;

b) clauzele care reglementează plata unui comision de acordare a creditului.

2. obligarea pârâtei D. să modifice contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2579 din 16 octombrie 2007 astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din aceeaşi dată şi din condiţii generale de creditare - anexă la contract în sensul:

a) eliminării din acesta a clauzelor care prevăd plata comisionului de administrare şi/sau a comisionului de acordare a creditului şi

b) recalculării totalului sumei de restituit de către reclamanţi conform contractului fără luarea în calcul a sumelor de bani reprezentând comision de administrare şi/sau comision de acordare a creditului prin emiterea unui nou grafic de rambursare.

3. obligarea pârâtei D. S.A. să restituie reclamanţilor toate sumele de bani încasate cu titlu de comision de administrare (40 Euro * nr. de luni achitate până în prezent) şi/sau comision de acordare a creditului (2240 Euro, adică 2,8% flat din valoarea creditului) precum şi obligarea pârâtei D. S.A. la plata dobânzii legale aferente acestor sume de la data încasării la data restituirii efective.

4. să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2579 din 16 octombrie 2007, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din aceeaşi dată şi din condiţii generale de creditare - anexă la contract;

a) clauzele contractuale privind stabilirea unei dobânzi variabile în funcţie de dobânda de referinţă variabilă, afişată la sediile băncii;

b) clauzele contractuale care trimit la dobânda variabilă în funcţie de dobânda de referinţă variabilă a băncii şi prevăd calcularea DAE şi/sau "dobânzii curente" şi/sau a "dobânzii majorate" în funcţie de dobânda de referinţă variabilă a băncii;

c) a oricăror clauze contractuale care permit pârâtei D. S.A. modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii;

5. obligarea pârâtei D. S.A. să modifice contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2579 din 16 octombrie 2007 astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din aceeaşi dată şi din condiţiile generale de creditare - anexa la contract în sensul:

a) eliminării din contract a clauzelor care permit calcularea oricărei dobânzi în funcţie de dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile băncii, constatate nule absolut potrivit solicitării noastre din capătul 4 de cerere şi

b) recalculării totalului sumei de restituit de către reclamanţi fără luarea în calcul a tuturor sumelor de bani rezultând din aplicarea dobânzii de referinţă variabilă a băncii.

6. obligarea băncii D. S.A. să restituie reclamanţilor toate sumele de bani încasate cu titlu de dobândă de referinţă variabilă sau cu alt titlu rezultate din aplicarea dobânzii de referinţă variabilă prin emiterea unui nou grafic de rambursare precum şi obligarea pârâtei D. S.A. la plata dobânzii legale aferente acestor sume de la data încasării şi până la data restituirii efective;

7. obligarea pârâtei D. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 7842 din 12 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor care prevăd perceperea unui comision de administrare şi de acordare (art. 9 lit. a) şi b) din contractul de credit nr. x/2007 şi actul adiţional încheiat la 16 octombrie 2007 privind modificarea comisionului de acordare; a dispus obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor nule cu titlu de comision de administrare şi de acordare, precum şi la plata dobânzii legale aferentă de la data încasării până la restituirea efectivă; a respins celelalte petite ca neîntemeiate.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta.

Reclamanţii solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii capetelor de cerere 2,4,5 şi 6 cu cheltuieli de judecată.

Pârâta D. S.A. a declarat apel împotriva aceleiaşi sentinţe, precum şi a încheierii din 12 septembrie 2016 solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a încheierii din data de 12 septembrie 2016 şi a sentinţei în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii clauzelor pretins abuzive şi restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de dobândă şi comisioane, schimbarea în parte a sentinţei în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

D. Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 1112 A din 24 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C.; a schimbă în parte sentinţa apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2579 din 16 octombrie 2007 şi din condiţii generale de creditare: a) clauza contractuală privind stabilirea unei dobânzi variabile în funcţie de dobânda de referinţă variabilă, afişată la sediile băncii; b) clauzele contractuale care trimit la dobânda variabilă în funcţie de dobânda de referinţă variabilă a băncii şi prevăd calcularea DAE şi/sau dobânzii curente şi/sau a dobânzii majorate în funcţie de dobânda de referinţă variabilă a băncii; c) orice clauze contractuale care permit pârâtei D. S.A. modificarea unilaterală a dobânzii de referinţă variabilă; a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma reprezentând diferenţa dintre dobânda încasată efectiv şi dobânda de 7,4% pe an, la care se adaugă dobânda legală aferentă debitului principal calculată de la data încasării şi până la data achitării efective; a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva încheierii din 12 septembrie 2016; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă D. S.A. şi a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins capetele privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor care prevăd perceperea unui comision de administrare şi a unui comision de acordare (art. 9 lit. a) şi b) din contractul de credit nr. x/2007 şi actul adiţional încheiat la 16 octombrie 2007 privind modificarea comisionului de acordare) şi cele privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor constatate nule cu titlu de comision de administrare şi de acordare, precum şi privind plata dobânzii legale aferentă de la data încasării până la restituirea efectivă, ca nefondate; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate; a obligat pârâta D. S.A. la plata către apelanţii-reclamanţi a sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; a obligat intimaţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă D. S.A. a sumei de 2288 RON cu titlu de cheltuieli de judecata în apel.

E. Considerentele deciziei instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în esenţă următoarele:

În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi:

Art. 5 din condiţiile speciale reglementează mecanismul contractual de calcul al dobânzii curente în sensul că aceasta este formată din dobânda de referinţă variabilă la care se adaugă o marjă fixă.

Clauza nu defineşte ce înseamnă dobânda de referinţă variabilă, art. 2.10.b din condiţiile generale făcând referinţă la un criteriu de determinare, respectiv indicele LIBOR/EURIBOR.

Consumatorul nu poate cunoaşte care este formula după care se calculează variaţia dobânzii, periodicitatea sau condiţiile în funcţie de care are loc modificarea.

Nu este suficient a se insera în contract doar aspectul că dobânda variază în funcţie de un indice de referinţă, fără a se prevedea şi modalitatea de calcul a acestei variaţii, pentru a exista previzibilitate pentru partea aflată în poziţie de inferioritate şi pentru a se menţine justul echilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În acest context, Curtea apreciază că art. 5 din contractul de credit nr. x din 16 octombrie 2007 (condiţiile speciale) care permite stabilirea unei dobânzi variabile în funcţie de dobânda de referinţă variabilă, afişată la sediile băncii şi art. 6, art. 7, art. 8 din condiţiile speciale care fac trimitere la dobânda variabilă în funcţie de dobânda de referinţă variabilă şi prevăd calcularea DAE şi/sau a dobânzii majorate în funcţie de dobânda de referinţă variabilă, respectiv orice clauză care permite băncii să modifice unilateral dobânda de referinţă variabilă reprezintă clauze abuzive, fiind întrunite cerinţele art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Dobânda, conform înţelegerii părţilor rămâne variabilă, iar părţile vor trebui să stabilească, ca rezultat al negocierii, criterii precise, clare în funcţie de care dobânda variază.

Încetarea efectelor clauzelor abuzive nu depinde de manifestarea de voinţa a băncii, astfel încât aceasta ar trebui să aibă o anumită conduită, fiind o consecinţă a constatării nulităţii acesteia, consacrată şi legal.

Obligaţia de restituire a diferenţei de dobândă a intervenit ca urmare a constatării nulităţii absolute a unei dispoziţii contractuale, nulitate ce produce efecte retroactiv, astfel încât plăţile efectuate în baza acesteia sunt lipsite de temei. Situaţia băncii, care primeşte dobânda, capitalul şi comisioanele în rate lunare, nu este similară cu cea a unui chiriaş care foloseşte un bun imobil (şi care nu mai poate restitui această folosinţă, dar şi proprietarul păstrează chiria), întrucât sumele achitate băncii sunt bunuri consumptibile şi fungibile, astfel încât se pot restitui bunuri de aceeaşi cantitate.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta D. S.A.:

Critica privind termenul de prescripţie al acţiunii în constatarea nulităţii absolute este nefondată. Conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută a unui act juridic sau a unor clauze ale acestuia poate fi invocată oricând, aşadar acţiunea este imprescriptibilă.

Comisioanele inclusiv cel de acordare şi de administrare intră în costul total al creditului, conform art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, însă acestea nu reprezintă obiectul principal al contractului de credit.

Denumirea comisionului de acordare este suficient de sugestivă pentru ca un consumator mediu să înţeleagă de ce este perceput acest comision.

Termenul de acordare este un termen pe care orice persoană de inteligenţă medie îl poate înţelege, fiind sinonim cu analizarea, iar folosirea terminologiei de acordare conduce, în mod evident, la ideea că banca are în vedere operaţiunea de examinare de către un funcţionar a solicitării clientului de acordare a unui împrumut şi de verificare a îndeplinirii condiţiilor.

Cu privire la comisionul de administrare, tribunalul a apreciat caracterul abuziv al acestei clauze prin prisma faptului că nu se indică în contract activităţile pentru care se percepe acest cost, iar valoarea acestui comision nu se corelează cu cea a soldului rămas de plată.

Curtea a reţinut că pe durata derulării creditului, o bancă trebuie să urmărească dacă un debitor îşi achită ratele iar, în caz negativ, să trimită notificări. De asemenea, în cazul modificării dobânzii, banca trebuie să îl informeze pe împrumutat şi să comunice noul grafic de rambursare. Toate aceste activităţi presupun întreţinerea unei baze de date, personal pentru efectuarea acestor operaţiuni.

Curtea a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile pentru a declara ca abuzive comisioanele de acordare şi de administrare, motiv pentru care nu se impune nici restituirea acestora.

Prin cererea înregistrată la data de 7 septembrie 2018, apelanţii-reclamanţi au solicitat lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului deciziei în ceea ce priveşte sintagma "Obligă pârâta să plătească reclamanţilor suma reprezentând diferenţa dintre dobânda încasată efectiv şi dobânda de 7,4% pe an".

Prin încheierea nr. 110 A din 23 noiembrie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins această cerere ca nefondată, reţinând următoarele:

În cadrul considerentelor deciziei s-a explicat dispoziţia a cărei lămurire se cere în sensul că, având în vedere că nu s-a constatat caracterul abuziv şi nul al clauzei privind dobânda variabilă, ci doar a criteriului în funcţie de care dobânda putea varia, acesta fiind înlăturat, se impune restituirea diferenţei dintre dobânda iniţială (7,4%) şi cea majorată în baza clauzei declarate abuzive, întrucât respectiva majorare nu are temei contractual.

Curtea a reţinut în considerentele deciziei faptul că la data contractării, dobânda era de 7,4%, iar după cel de-al doilea an (în perioada iunie 2009 - august 2015, când creditul a fost declarat exigibil), dobânda a fluctuat între 11,4% şi 9,373%, fără a se cunoaşte mecanismul prin care banca a stabilit acest nivel.

În acest context, din coroborarea considerentelor deciziei cu cele statuate în dispozitiv, rezultă cu claritate care este obligaţia băncii şi anume, de a plăti reclamanţilor suma rezultată din diferenţa dintre dobânda iniţială stabilită prin contract (7,4%) şi cea mărită de bancă în temeiul criteriului referitor la dobânda de referinţă variabilă (11,4%, 9,373%, etc.).

Interpretarea susţinută de apelanţii-reclamanţi referitoare la faptul că obligaţia de restituire din dispozitiv poate fi înţeleasă în sensul că banca trebuie să plătească toată dobânda încasată efectiv mai puţin dobânda percepută pe primul an contractual nu are suport nici legal, nici contractual.

Conform acestui algoritm dorit de reclamanţi ar însemna că respectivul contract de împrumut a generat dobânda contractuală doar pentru primul an, iar ulterior împrumutul este cu titlu gratuit, ceea ce nu poate fi primit.

Apreciind că dispozitivul deciziei este explicat de considerentele acesteia, nefiind vorba despre vreun aspect neclar care trebuie lămurit, Curtea a respins cererea de lămurire ca nefondată.

F. Calea de atac împotriva deciziei instanţei de apel.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Cu privire la dispoziţia instanţei de a fi obligată pârâta să plătească reclamanţilor diferenţa dintre dobânda încasată efectiv şi dobânda de 7,4% pe an, sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanţa a admis capătul de cerere nr. x şi a procedat şi la soluţionarea favorabilă a capătului de cerere nr. x, însă maniera în care instanţa a soluţionat-o este contradictorie şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa de apel a încălcat legea şi a transformat compoziţia dobânzii curente variabile din dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile D. + 1,5 p.p. pentru toţi anii ulteriori primului an contractual în dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile D. + 7,4% pe an pentru toţi anii ulteriori primului an contractual.

Dispoziţia instanţei de a restitui reclamanţilor diferenţa dintre dobânda iniţială de 7,4% şi cea majorată pe baza clauzei declarate nule conduce la transformarea contractului în discuţie dintr-un contract cu dobânda fixă cu valoarea de 7,4% doar pentru primul an, într-un contract cu dobânda fixă cu valoarea de 7,4% pe toţi anii contractuali.

Instanţa de apel a încălcat principiul libertăţii contractuale, iar dobânda încasată după primul an contractual trebuie restituită în întregime ori cel puţin ca diferenţă între dobânda efectiv încasată şi o dobândă de 1,5% pe an, întrucât 1,5 p.p. pare a fi singurul element clar din componenta dobânzii curente variabile datorată după primul an şi alcătuită din "ceva + 1,5 p.p.".

Sub aspectul motivării soluţiei privind obligarea pârâtei D. de a restitui reclamanţilor doar o parte din dobânda încasată după primul an contractual, hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Motivarea instanţei că reclamanţilor li se cuvine a li se restitui inclusiv după primul an doar diferenţa dintre dobânda efectiv încasată şi o dobândă de 7,4% pe an este contradictorie cu motivarea acesteia că prin voinţa părţilor s-a stabilit prin contract o dobândă variabilă şi că urmează ca prin negociere părţile să stabilească criteriile precise în funcţie de care aceasta va varia.

Dacă este nulă clauza prin care se impune consumatorilor să achite o dobândă de referinţă variabilă afişată la sediile D. înseamnă că este nulă clauza privind dobânda variabilă atât în privinţa cuantumului cât şi în privinţa mecanismului de determinare.

Rezultă din motivarea instanţei că reclamanţii vor fi obligaţi la o negociere în cadrul căreia "criteriile clare şi precise de variabilitate" a dobânzii vor conduce exclusiv la majorare şi nu ar putea conduce la micşorare, iar negocierea va începe de la o marjă fixă de 7,4 % pe toţi anii, deşi voinţa părţilor a fost ca aceasta să se plătească doar pe primul an.

Referitor la comisionul de acordare şi de administrare, instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit normele de drept material constând în art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Arătându-se prin clauza contractuală expresă că aceste comisioane sunt variabile în funcţie de evoluţia pieţei financiar-bancare este evident că banca şi-a rezervat dreptul de a modifica valoarea oricând unilateral, fără nici un motiv justificat cuprins în contract.

În chiar ziua semnării contractului în care s-a stipulat că valoarea comisionului de acordare este de 1,80% flat, recurenţii consumatori au fost puşi să semneze un act adiţional prin care, fără nici un fel de justificare, comisionul de acordare a creditului s-a modificat prin majorare de la 1,80% flat la 2.80% flat.

Comisionul de administrare este instituit printr-o modalitate abuzivă şi pentru că este calculat pe întreaga durată de restituire a creditului la valoarea iniţială a creditului.

Pentru operaţiunile descrise în motivarea instanţei de apel, banca percepe dobânda, adică preţul folosinţei banilor împrumutaţi.

În contractul de credit încheiat nu există nici o clauză care să stipuleze că recurenţii consumatori au dreptul iar banca obligaţia să-i notifice în scris în caz de neplată ori despre vreo modificare unilaterală a dobânzii.

Este nelegală motivarea potrivit căreia comisioanele fac parte din costul total al creditului şi că din această perspectivă în lumina art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu s-ar putea efectua verificarea caracterului abuziv sau nu al costului contractului.

Recurenţii-reclamanţi nu au cerut să se analizeze justeţea preţului, respectiv că acesta este mai mic sau mai mare decât ar fi trebuit.

Se solicită admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei civile atacate, rejudecarea cauzei pe fond şi obligarea pârâtei D. S.A. să restituie reclamanţilor dobânda pe care a încasat-o efectiv după primul an de contract, în integralitatea sa ori cel puţin diferenţa dintre dobânda efectiv încasată după primul an şi o dobândă de 1,5 p.p. (1,5% pe an), la care se adaugă dobânda legală aferentă de la data încasării şi până la data restituirii efective. De asemenea, respingerea apelului D. S.A. împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti.

Reclamanţii A., B. şi C. au declarat recurs şi împotriva încheierii nr. 110 A din 23 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, considerând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Argumentele instanţei de apel sunt nelegale.

Din moment ce dobânda fixă curentă este înlocuită prin voinţa părţilor de o dobândă curentă variabilă compusă din "dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile D. + 1,5 p.p." în mod evident sensul sintagmei "Obligă pârâta să plătească reclamanţilor suma reprezentând diferenţa dintre dobânda încasată efectiv şi dobânda de 7,4% pe an, …" nu poate fi decât "obligă pârâta să restituie diferenţa dintre dobânda încasată efectiv şi dobânda de 7,4% pe an, reprezentând dobânda încasată pentru primul an…". Aceasta nu înseamnă că după primul an contractul rămâne fără dobândă, ci că banca are dreptul la o dobândă de maxim 1,5 p.p. urmând ca pentru o eventuală diferenţă să stabilească prin negociere cu reclamanţii un alt cuantum al dobânzii, în funcţie de un criteriu transparent, inteligibil, neabuziv.

G. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile referitoare la obligarea pârâtei să plătească reclamanţilor suma reprezentând diferenţa dintre dobânda încasată efectiv şi dobânda de 7,4% pe an sunt neîntemeiate.

În cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8.

S-a reţinut de către instanţa de apel în mod corect faptul că, în realitate, clauzele criticate nu instituie dobânda, ci mecanismul de majorare al acesteia. Acest aspect şi modul în care este stabilit acest mecanism poate fi supus verificării din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Ceea ce a fost constatat abuziv şi declarat nul nu este însăşi clauza ce stipulează dobânda variabilă; nulitatea absolută vizează doar sintagma "în funcţie de dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile băncii".

Critica recurenţilor vizează faptul că instanţa de apel a reţinut că ceea ce se poate restitui este diferenţa dintre dobânda iniţială - 7,4% - şi cea majorată în baza clauzei declarate abuzive, întrucât, ca urmare a constatării caracterului abuziv al criteriului în funcţie de care banca a procedat la mărirea dobânzii, acesta este eliminat din convenţie, astfel încât majorarea operată nu are temei contractual.

Această critică este nefondată pentru că nu se poate considera că banca are obligaţia să plătească toată dobânda încasată efectiv mai puţin dobânda percepută pe primul an contractual, neexistând o astfel de reglementare legală şi nici o clauză contractuală.

Declarându-se ca fiind nulă şi abuzivă clauza contractuală referitoare la criteriul utilizat de bancă pentru a creşte dobânda nu înseamnă, aşa cum susţin recurenţii, că după primul an contractual dobânda este de 1,5 p.p., respectiv 1,5% an pentru că nu mai există dobândă variabilă. Clauza privind caracterul variabil al dobânzii nu a fost declarată abuzivă şi nulă. Aşa fiind, dobânda conform înţelegerii părţilor rămâne variabilă, iar părţile vor trebui să stabilească, ca rezultat al negocierii, criterii precise, clare în funcţie de care dobânda variază.

De altfel, CJUE a reţinut în cauza C-269/19 că în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, aceasta trebuie să permită realizarea a două obiective: pe de o parte, instanţa trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părţi pe care aplicarea unei clauze abuzive în privinţa consumatorului ar fi pus-o în pericol; pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze.

Or, Directiva 93/13 nu urmăreşte să prevadă soluţii uniforme în ceea ce priveşte consecinţele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Astfel, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie, în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13.

Instanţa naţională este obligată să aplice, în măsura posibilului, dreptul său intern astfel încât să fie deduse toate consecinţele care decurg din constatarea caracterului abuziv al clauzei pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligaţii pentru consumator.

Curtea a subliniat că, competenţele instanţei nu se pot extinde dincolo de ceea ce este strict necesar pentru a restabili echilibrul contractual dintre părţile la contract şi pentru a proteja astfel consumatorul de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care le-ar putea provoca anularea contractului de împrumut.

Instanţa nu poate interveni prin modificarea clauzelor contractuale, părţile fiind acelea care vor stabili prin negociere, criterii clare, precise în funcţie de care dobânda variază.

În ceea ce priveşte obligaţia de a restitui dobânda încasată în mod corect s-a reţinut că aceasta este dată de suma rezultată din diferenţa dintre dobânda iniţială stabilită prin contract - 7,4% - şi cea mărită de bancă în temeiul criteriului referitor la dobânda de referinţă variabilă (11,4%, 9,373%, etc.). Instanţa a avut în vedere dobânda stabilită prin înţelegerea părţilor, respectiv dobânda iniţială inserată în contract, întrucât nu se poate reţine că după al doilea an contractual, nu mai există dobândă, iar împrumutul este cu titlu gratuit.

În cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., decizia recurată nu conţine motive contradictorii, iar prin încheierea din 23 noiembrie 2018, instanţa de apel a arătat în mod explicit de ce nu pot fi primite alegaţiile consumatorilor referitoare la sumele ce trebuie restituite de către bancă şi care reprezintă dobânda încasată în mod nelegal, odată ce s-a stabilit caracterul abuziv şi nul al criteriului "în funcţie de dobânda de referinţă variabilă", precum şi orice clauze contractuale care permit pârâtei D. S.A. modificarea unilaterală a dobânzii de referinţă variabilă.

În cauză nu sunt întrunite nici cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a încălcat şi nu a aplicat greşit nici o normă de drept material. Au fost aplicate în mod corect dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi ale vechiul C. civ. în privinţa dobânzii ce urmează a fi restituită de bancă reclamanţilor.

Referitor la criticile privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare, Înalta Curte apreciază că acestea sunt fondate, în cauză fiind întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor Directivei 93/13 CEE:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

În ce priveşte caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de acordare credit, precum şi comisionul de administrare, Înalta Curte reţine că acestea nu au fost negociate de părţile în litigiu, ci au avut un caracter preformulat.

Referitor la condiţia lipsei negocierii directe a clauzelor, instanţa reţine şi că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre aceste fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenţilor-reclamanţi le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esenţiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenţei unei negocieri, ci doar în sensul că acestora le-au fost aduse la cunoştinţă condiţiile contractuale practicate de bancă.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria acestuia să prezinte probe în acest sens. Ceea ce impune legea este ca profesionistul să probeze că a existat o negociere reală şi efectivă a clauzei supusă discuţiei, împrejurarea că anumite clauze ar fi fost negociate neimplicând în mod necesar ca şi celelalte clauze au fost tratate în acelaşi mod.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanţa trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale şi nu din deducţiile părţilor sau ale judecătorului.

Comisionul de acordare nu a fost definit şi s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat raţiunea stabilirii sale, fie şi într-o manieră generică, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a apreciat că existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale.

Potrivit hotărârii Curţii pronunţate în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Aşadar, instanţa de apel trebuia să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de acordare, precum şi comisionului de administrare.

Faptul că orice bancă desfăşoară activităţi de acordare de credite şi monitorizare a situaţiei creditului reprezintă firescul activităţii bancare, iar pârâta nu a arătat de ce pentru creditul acordat, alături de dobândă, care reprezintă tocmai preţul pentru acordarea creditului, a perceput şi comisioane: comisionul de acordare şi comisionul de administrare, acesta din urmă calculat la soldul total al creditului, deşi pe parcursul derulării contractului, parte din credit este achitat.

Faptul că acest comision de administrare trebuie suportat de consumator nu face decât să conducă la concluzia că aceste clauze creează, contrar bunei-credinţe, un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorilor care nu au avut posibilitatea de a cunoaşte ce servicii presta banca lunar în schimbul acestui comision.

Faţă de aceste considerente, potrivit dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti va fi admis, va fi casată în parte decizia recurată şi cauza va fi trimisă spre rejudecarea apelului declarat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti numai în ceea ce priveşte comisionul de administrare şi comisionul de acordare; se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei; va fi respins recursul declarat de reclamanţi împotriva încheierii din 23 noiembrie 2018, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1112 A din 24 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de apelanta-pârâtă D. împotriva sentinţei nr. 7842 din 12.12.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, numai în ceea ce priveşte comisionul de administrare şi comisionul de acordare.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva încheierii nr. 110 A din 23 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 1 aprilie 2021.