Scope of appeal review and res judicata effects of conflicting fire liability judgments in commercial lease termination

Şedinţa publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 26 iunie 2012, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa: să constate încetat de drept contractul de închiriere încheiat la data de 15 august 2006 între părţi, având ca obiect închirierea unui spaţiu comercial în clădirea C., încetare care a avut loc în data de 26 iunie 2009 ca urmare a distrugerii bunului închiriat în urma incendiului ce a avut loc la clădirea C.; să oblige pârâta la plata sumei de 720.857,34 euro, echivalentul în RON a sumei de 3.217.186,3 RON, reprezentând prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a încetării contractului de închiriere din cauza neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor ce reveneau pârâtei în calitate de proprietar, prejudiciu format din: cheltuielile efectuate de reclamantă în legătură cu amenajarea spaţiului închiriat din clădirea C.; beneficiul nerealizat de reclamantă începând cu data producerii incendiului până la mutarea efectivă în noul sediu din Calea x, sector 1 şi reluarea activităţii; cheltuieli efectuate de reclamantă cu amenajarea noilor birouri din Calea x, curăţarea, demontarea/montarea birourilor, refacerea panourilor de prezentare distruse ca urmare a incendiului, mutarea în noul spaţiu, etc.; plăţile făcute de reclamantă în perioada imediat următoare incendiului pentru plata onorariilor către avocaţi, pentru redactarea notificărilor, participarea la întâlniri şi toate serviciile de consultanţă prestate în relaţia cu pârâta, în vederea obţinerii accesului în spaţiu închiriat pentru ridicarea bunurilor ce le aparţineau, aceste plăţi efectuate fiind în legătură directă cu atitudinea culpabilă a pârâtei, care nu i-a permis accesul în spaţiu; solicitând totodată şi obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

La data de 13 noiembrie 2012 reclamanta îşi precizează acţiunea în sensul că încetarea contractului de închiriere încheiat la data de 15 august 2006 a intervenit în temeiul prevederilor art. 7.1 (i), coroborat cu art. 7.1 (iv), răspunderea pârâtei fiind astfel o răspundere contractuală pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract, respectiv aceea de a obliga reclamanta la folosinţa liniştită şi utilă a spaţiilor închiriate (art. 5.4 lit. a), aşa cum a menţionat şi în cererea de chemare în judecată.

Prin această precizare reclamanta arată că temeiul acţiunii sale este răspunderea contractuală.

La data de 18 septembrie 2012, D. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei.

Prin sentinţa civilă nr. 5017 din 17 octombrie 2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei de interes şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiate; a admis în parte acţiunea şi a constatat încetat de drept contractul de închiriere încheiat la 15 iunie 2006, la data de 27 iunie 2009; a respins al doilea capăt de cerere privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, ca neîntemeiat; a admis în parte cererea de intervenţie accesorie, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.496,08 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 155.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a compensat în parte aceste cheltuieli, obligând reclamanta să plătească pârâtei diferenţa de 135.503,92 RON.

Împotriva acestei sentinţe formulează apel reclamanta, apel care a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 956 din 24 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a.

Reclamanta apelantă S.C. A. S.R.L. formulează recurs împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă prin decizia civilă nr. 1431 din 10 octombrie 2017 admiţând recursul, casând decizia atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

A fost respins ca nefondat recursul declarat de către recurenta reclamantă împotriva încheierii din 1 iunie 2016.

Rejudecând apelul, urmare a casării dispuse de către Înalta Curte, prin decizia civilă nr. 1105A din 21 septembrie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă admite apelul, dispunându-se schimbarea în parte a sentinţei de la fond în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 118.456 RON cu titlu de despăgubiri; au fost compensate parţial cheltuielile de judecată de la fond, fiind obligată reclamanta la plata diferenţei de 125.814,8 RON; în apel a fost obligată intimata pârâtă la plata cheltuielilor de judecată din această fază procesuală; au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. 1865, în considerarea cărora a procedat la rejudecarea apelului analizând temeinicia celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată în limitele stabile prin decizia de casare, respectiv cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 720.857,34 euro, în echivalent RON, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a încetării contractului de închiriere.

Pornind de la îndrumările instanţei de recurs, potrivit interpretării sale, instanţa de apel, în rejudecare, a analizat temeinicia pretenţiilor apelantei reclamante în limitele prejudiciului constând în cheltuielile efectuate de către aceasta în legătură cu amenajarea spaţiului închiriat din clădirea M.B.C., cu privire la care instanţa de casare a reţinut că nu există niciun argument al primei instanţe care să fi intrat în puterea de lucru judecat.

De asemenea, instanţa de apel a analizat temeiul pretenţiilor reclamantei ca fiind răspunderea civilă contractuală şi nu răspunderea pentru vicii.

Instanţa de apel a considerat că ceea ce a condus la casarea deciziei din apel a fost omisiunea instanţei de a examina în mod efectiv o probă esenţială administrată de apelantă, corelativ cu valorificarea unor probe invocate de intimată, ce au condus la răsturnarea prezumţiei de culpă a acesteia.

Astfel, se reţine că prin decizia de casare s-a stabilit că instanţa de apel era obligată să analizeze valoarea probatorie a statuărilor din sentinţa civilă nr. 17 din 17 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2014 şi decizia nr. 3593 din 13 noiembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respinsă în mod irevocabil acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale nr. 188 din 5 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2012 şi să se pronunţe cu privire la opozabilitatea efectelor acesteia faţă de intimata-pârâtă B., care a fost parte în litigiul arbitral.

Întrucât intimata-pârâtă B. a fost parte în acest litigiu arbitral, litigiu prin care a fost obligată la plata unor despăgubiri faţă de un alt chiriaş, urmare a producerii aceluiaşi incendiu la clădire, cele statuate de tribunalul arbitral cu privire la cauza incendiului, reţine instanţa de apel, i se opune cu titlu de prezumţie legală absolută, în condiţiile art. 1202 alin. (1) C. civ., fără a se mai putea face dovada contrară.

Concluzionează instanţa de apel în sensul că toate celelalte înscrisuri invocate de intimata-pârâtă în susţinerea inexistenţei unei culpe în producerea incidentului, nu pot fi avute în vedere în sensul dovedirii în contra a ceea ce s-a reţinut cu putere de lucru judecat în dosarul arbitral.

Cât priveşte soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2011, ce a avut ca obiect o altă acţiune în pretenţii a unui chiriaş împotriva proprietarului clădirii, curtea de apel a avut în vedere că litigiul a fost soluţionat irevocabil ulterior litigiului ce a făcut obiectul dosarului arbitral, prin decizia civilă nr. 713 din 4 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Întrucât apelanta-reclamantă nu a fost parte în acest dosar, această hotărâre nu îi este opozabilă, ea putând face dovada contrară celor reţinute de instanţe în considerente, în sensul că incendiul a fost declanşat de o descărcare electrică ce nu poate fi imputată proprietarului clădirii, fiind un caz de forţă majoră. Or, prin depunerea sentinţei arbitrale nr. 188 din 5 decembrie 2013 pronunţată în dosarul nr. x/2012, opozabilă intimatei-pârâte întrucât a fost parte în acel litigiu, apelanta-reclamantă a făcut dovada contrară.

Concluzionând, curtea de apel reţine că în prezenta cauză se impun cu putere de lucru judecat statuările tribunalului arbitral în sensul că incendiul nu a fost provocat de trăsnet, ci de o defecţiune a reclamei luminoase amplasate pe clădire, imputabilă proprietarului clădirii.

Pornind de la această statuare cu privire la cauza incendiului, instanţa de apel a apreciat că apelanta-reclamantă a făcut dovada că disfuncţionalităţile intervenite ulterior producerii incendiului îi sunt imputabile intimatei-pârâte, favorizând dezvoltarea şi propagarea incendiului, cu cauzalitate directă asupra dimensiunii prejudiciului.

Instanţa de apel constată că încălcarea culpabilă de către intimata-pârâtă a obligaţiei legale şi contractuale de a asigura folosinţa liniştită şi utilă a spaţiului a fost probată, devenind astfel incidente prevederile art. 1082 C. civ. care stabilesc dreptul apelantei-reclamante la despăgubiri.

În evaluarea despăgubirilor instanţa de apel a avut în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză şi a stabilit că reclamantei i se cuvine, cu titlu de prejudiciu, doar valoarea investiţiei rămasă de amortizat, nu şi amenajările realizate până la momentul producerii incendiului întrucât aceasta a beneficiat de ele până la acel moment.

Împotriva deciziei civile nr. 1105A din 21 septembrie 2020 formulează recurs atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât şi pârâta S.C. B. S.R.L.

Reclamanta formulează recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 7 septembrie 2020.

Prin recursul formulat, reclamanta solicită, în principal, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului său, cu consecinţa schimbării sentinţei primei instanţe şi a admiterii acţiunii, în sensul obligării pârâtei B. la plata sumei de 69.812 euro, echivalentul a 339.167,64 RON, cu cheltuieli de judecată.

Într-un prim subsidiar, recurenta-reclamantă solicită casarea în parte a deciziei, strict în privinţa valorii prejudiciului stabilit de către instanţa de apel şi, în rejudecare, admiterea apelului său şi schimbarea sentinţei în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 69.812 euro, în echivalent RON, cu cheltuieli de judecată.

Într-un ultim subsidiar, recurenta-reclamantă solicită casarea în tot a încheierii din 7 septembrie 2020 şi, respectiv, în parte, a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele de recurs invocate de către recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. sunt, în esenţă următoarele:

Primul motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care vizează încălcarea şi aplicarea greşită a legii, recurenta subsumând acestui motiv două critici de nelegalitate: aplicarea greşită a normelor legale ce reglementează efectul devolutiv al apelului şi principiul disponibilităţii, precum şi aplicarea greşită a normelor de drept substanţial prevăzute de art. 969 - 970 C. civ.

Dezvoltând prima critică de nelegalitate, recurenta-reclamantă invocă faptul că limitele în care aceasta a înţeles să învestească instanţa de apel sub aspectul prejudiciului produs au fost determinate încă din primă instanţă, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum şi prin proba cu expertiză administrată, fiind deopotrivă reiterate şi în apel. Ca urmare, susţine recurenta sunt greşite susţinerile instanţei de apel prin care arată că apelanta-reclamantă nu a formulat critici, prin apelul declarat, cu privire la pretenţiile reprezentând contravaloarea amenajărilor aduse spaţiului, respectiv valoarea investiţiei rămasă de amortizat reţinute de prima instanţă.

Recurenta-reclamantă arată că a formulat apel împotriva întregii soluţii dispuse de prima instanţă, deci inclusiv sub aspectul prejudiciului stabilit de către aceasta, apelul având un caracter devolutiv în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, putând fi readuse în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept ce au făcut obiectul dezbaterilor la prima instanţă, încălcându-se astfel atât principiul disponibilităţii prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., cât şi normele ce reglementează efectul devolutiv al apelului.

Cea de-a doua critică de nelegalitate şi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a normelor de drept substanţial prevăzute de art. 969 - 970 C. civ.

Recurenta consideră că interpretarea dată de instanţa de apel prejudiciului ca prejudiciu reprezentând valoarea investiţiei rămase neamortizate, întrucât în situaţia derulării în condiţii normale a contractului de închiriere, îmbunătăţirile aduse de către reclamantă ar fi rămas încorporate spaţiului, fără posibilitatea de a fi recuperate, este contrară prevederilor art. 969 - 970 C. civ. care stabilesc, pe de-o parte, forţa obligatorie a contractului şi, pe de altă parte, principiul reparării integrale a prejudiciului ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale.

Un alt motiv de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi vizează nemotivarea deciziei instanţei de apel în sensul că aceasta conţine motive străine de natura pricinii, din perspectiva argumentelor reclamantei cu privire la valoarea prejudiciului ce trebuia acoperit.

În opinia recurentei, considerentele deciziei ignoră motivele de apel formulate de aceasta cu privire la plata despăgubirilor, nu conţine motivele pentru care instanţa de apel nu a luat în considerare argumentele pentru care instanţa nu a reţinut criticile reclamantei din motivele de apel formulate. Mai mult, considerentele instanţei de apel în sensul că apelanta-reclamantă nu a formulat critici sub acest aspect, sunt străine de natura pricinii, în condiţiile în care apelul promovat a cuprins critici de natura celor la care instanţa de apel a făcut referire.

Cel de-al treilea motiv de recurs este prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi cuprinde critici aduse încheierii din 7 septembrie 2020 în sensul încălcării de către aceasta a normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, prin încheierea din 7 septembrie 2020 instanţa de apel a dispus respingerea probei cu expertiză, considerând că nu este utilă cauzei, respectiv că litigiul poate fi soluţionat în baza probelor deja aflate la dosarul cauzei.

Recurenta consideră că soluţia de respingere a probei nu este motivată, instanţa de apel încălcând totodată şi dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. referitoare la rolul său activ.

În opinia recurentei, în situaţia în care mijloacele de probă produse de către una dintre părţi vizează lămurirea unor aspecte de fapt de natură tehnică, probele produse trebuie administrate.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L., prin cererea de recurs formulată, solicită, în principal, casarea în totalitate a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel.

În subsidiar se solicită modificarea deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerii sentinţei instanţei de fond.

Un prim motiv de recurs invocat de către recurenta-pârâtă este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi se referă la nesocotirea de către instanţa de apel a prevederilor privind relativitatea şi opozabilitatea hotărârilor invocate în cauză.

Susţine recurenta pârâtă faptul că aspectele reţinute cu privire la forţa probatorie şi puterea de lucru judecat a hotărârii arbitrale sunt nelegale, instanţa de apel interpretând superficial raporturile dintre părţi şi poziţia părţilor din prezenta cauză.

Astfel, în raporturile dintre părţi se naşte o prezumţie cu caracter absolut unde dovada contrară nu mai este permisă întrucât potrivit art. 1202 alin. (2) C. civ., o parte nu mai are dreptul de a reclama în judecată ceea ce s-a tranşat deja.

Din punct de vedere al terţilor, hotărârea care sub aspect probatoriu are valoarea unei prezumţii, nu poate fi decât o prezumţie relativă, supusă dovezii contrare.

Instanţa de apel a interpretat în mod eronat prevederile art. 1202 alin. (1) C. civ., concluzionând că din moment ce B. a fost parte în dosarul arbitral nu mai putea face dovada contrară, lipsind de orice efecte situaţia juridică stabilită prin hotărârea definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2011 doar pentru că aceasta era favorabilă B., situaţie care nu are nicio justificare.

Recurenta arată şi faptul că unul din motivele pentru care s-a decis iniţial rejudecarea apelului a fost că instanţa nu analizat conţinutul şi efectele ambelor hotărâri judecătoreşti invocate în cauză, reţinându-se faptul că instanţa a înlăturat nejustificat hotărârea arbitrală, luând în considerare doar efectele hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2011.

Cu toate acestea, arată recurenta pârâtă, în rejudecarea apelului, instanţa procedează în aceeaşi modalitate considerată greşită de către instanţa de recurs.

Cel de-al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi vizează interpretarea greşită de către instanţa de apel a forţei probatorii a soluţiei pronunţate în dosarul nr. x/2011.

Astfel, recurenta pârâtă consideră că a făcut dovada fundamentului susţinerilor sale privind incidenţa unui caz de forţă majoră, făcând dovada contrară celor consemnate în hotărârea arbitrală invocată de recurenta reclamantă prin prezentarea soluţiei pronunţate în dosarul nr. x/2011.

Un alt motiv de recurs este încadrat de către recurenta pârâtă în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi vizează nemotivarea deciziei atacate, instanţa de apel prezentând o motivare incompletă, concluzionând extrem de general şi total nejustificat că B. nu ar fi combătut disfuncţionalităţile constatate de specialişti independenţi de poziţia părţilor. În ciuda susţinerilor şi probelor prezentate de B., instanţa de apel nu le-a analizat pe fiecare în parte şi a concluzionat superficial că documentele se referă doar la obţinerea tuturor documentelor de prevenire şi de stingere a incendiilor, prevăzute de lege.

Recurenta pârâtă critică hotărârea atacată şi sub aspectul modalităţii în care au fost acordate cheltuielile de judecată, referindu-se la o greşită aplicare a prevederilor legale în această materie, respectiv art. 274 C. proc. civ.

Ambele părţi au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului părţii adverse.

Recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente.

În ceea ce priveşte recursul reclamantei S.C. A. S.R.L. va fi reţinut de către Înalta Curte motivul de recurs privind încălcarea de către instanţă a normelor legale ce reglementează efectul devolutiv al apelului şi principiul disponibilităţii, critici care însă vor fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. având în vedere faptul că sunt relevate încălcări ale normelor de procedură care privesc desfăşurarea procesului. Nesocotirea legii de drept procesual, astfel cum a fost relevată de către recurenta reclamantă în cererea de recurs, nu poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât acest motiv a fost limitat la încălcarea sau aplicarea normelor de drept material.

Potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greşită a motivelor de recurs oferă posibilitatea instanţei de judecată, în măsura în care dezvoltarea lor permite, să realizeze o încadrare într-unul din motivele prevăzute de art. 304, instanţa dând eficienţă acestor dispoziţii legale prin încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa de fond, respectiv Tribunalul Bucureşti, a dispus admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, respectiv primul capăt al cererii referitor la constatarea încetării de drept a contractului de închiriere încheiat de către părţi. În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt al cererii şi care viza obligarea pârâtei la plata prejudiciului produs, instanţa l-a respins.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel (şi aici ne referim la primul ciclu procesual) reclamanta solicitând schimbarea în parte în sensul admiterii şi celui de-al doilea capăt de cerere privind repararea prejudiciului pretins.

Apelul a fost respins de către Curtea de Apel Bucureşti.

Reclamanta formulează recurs, admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 1431 din 10 octombrie 2017, dispunându-se casarea în totalitate a deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Criticile din recurs au vizat cu precădere respingerea celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, fiind formulate critici care au vizat atât aspecte de ordin procesual, cât şi aspecte de aplicare greşită a normelor de drept substanţial.

Deşi reţine în mod corect, cu titlu preliminar, faptul că dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, stabilind limitele rejudecării apelului, respectiv temeinicia celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, instanţa de apel ajunge la o concluzie greşită.

Astfel, instanţa de apel reţine că în rejudecarea apelului temeinicia pretenţiilor apelantei-reclamante va fi analizată în limitele prejudiciului constând în cheltuielile efectuate de aceasta în legătură cu amenajarea spaţului închiriat din clădirea C., cu privire la care instanţa de casare a reţinut că nu există niciun argument al primei instanţe care să fi intrat în puterea de lucru judecat.

De asemenea, în mod greşit, instanţa de apel reţine că prejudiciul care trebuie reparat constă în valoarea investiţiei rămasă de amortizat pornind şi de la faptul că prin căile de atac exercitate de apelanta-reclamantă, aceasta nu a formulat critici sub acest aspect.

Aceste considerente sunt greşite atâta vreme cât reclamanta A. a formulat apel împotriva întregii soluţii dispuse de către prima instanţă, deci inclusiv sub aspectul neacordării prejudiciului solicitat, prejudiciu indicat ca fiind în valoare totală de 720.857,34 euro, în echivalent 3.217.186,3 RON, arătându-se şi compunerea acestuia (a) cheltuieli efectuate de către A. în vederea amenajării spaţiului închiriat, (b) beneficiul nerealizat de aceasta începând cu data producerii incendiului şi până la mutarea sa efectivă în noul sediu, (c) cheltuielile ocazionate de demersurile întreprinse de societate ca urmare a incendiului produs.

Limitele în care recurenta reclamantă a înţeles să învestească instanţa de apel, sub aspectul prejudiciului produs, au fost determinate încă din primă instanţă, prejudiciu cu privire la care a depus dovezi şi a solicitat instanţelor încuviinţarea de dovezi suplimentare.

Apelul are un caracter devolutiv în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel fiind obligată să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel, în rejudecare, trebuia să analizeze cererea de apel astfel cum a fost formulată în primul ciclu procesual, cu toate limitele stabilite de către apelantă, respectiv analizarea prejudiciului, atât sub aspectul temeiniciei, cât şi sub aspectul cuantumului, astfel cum, a fost indicat prin cererea de chemare în judecată şi ulterior reluat prin apelul formulat.

Instanţa de casare, prin dezlegările date, nu a stabilit alte limite sub aspectul rejudecării apelului.

Concluzionând, Înalta Curte constată că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv normele care reglementează efectul devolutiv al apelului şi principiul disponibilităţii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte va analiza în continuare şi motivul de recurs care va determina casarea deciziei atacate, însă dintr-o altă perspectivă, motiv de recurs invocat de către recurenta-pârâtă B. S.R.L.

Recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea statuărilor din hotărârea arbitrală, respectiv nesocotirea de către instanţa de apel a prevederilor privind relativitatea şi opozabilitatea hotărârilor, critici încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar vor fi analizate şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil este necesar a indica cele două hotărâri invocate de către părţi şi reţinute de către instanţa de apel, hotărâri care au fost pronunţate în litigii cu obiecte asemănătoare celui din prezentul dosar, respectiv acţiuni formulate de alţi chiriaşi care au încheiat contracte de locaţiune cu recurenta pârâtă B. şi care, la rândul lor, au fost afectaţi de acelaşi incendiu produs.

Astfel, prima cererea de chemare în judecată a format obiectul dosarului nr. x/2011 fiind înregistrată la data de 8 iunie 2011, soluţionată prin sentinţa civilă nr. 960 din 12 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, menţinută prin decizia civilă nr. 713 din 4 martie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În acest litigiu acţiunea chiriaşului a fost respinsă, stabilindu-se că proprietarul clădirii - B. S.R.L. nu are nicio culpă în producerea incendiului, acesta datorându-se unui caz de forţă majoră (descărcarea electrică).

Cel de-al doilea litigiu s-a desfăşurat în faţa instanţei de arbitraj, cauza fiind fiind înregistrată la 14 decembrie 2012 pe rolul C. civ..I.R.

Prin sentinţa arbitrală nr. 188 din 5 decembrie 2013 pronunţată în dosarul nr. x/2012, irevocabilă prin respingerea acţiunii în anulare şi a recursului declarat împotriva acesteia, proprietarul clădirii - B., a fost obligat la despăgubiri către chiriaşul său, reţinându-se că incendiul s-a datorat culpei proprietarului şi nu unui caz de forţă majoră (descărcarea electrică).

Încercând să se conformeze deciziei de casare care a stabilit că instanţa era obligată să analizeze valoarea probatorie a statuărilor din hotărârea arbitrală şi să se pronunţe cu privire la opozabilitatea efectelor acesteia faţă de intimata-pârâtă B., care a fost parte în litigiul arbitral, instanţa de apel concluzionează că, întrucât intimata-pârâtă B. a fost parte în litigiul arbitral, cele statuate de tribunalul arbitral cu privire la cauza incendiului i se opun cu titlu de prezumţie legală absolută, fără a mai putea face dovada contrară, incendiul nefiind provocat de trăsnet, ci de o defecţiune a reclamei luminoase amplasată pe clădire, imputabilă proprietarului clădirii (B.).

În rejudecare, instanţa de apel procedează în aceeaşi modalitate considerată greşită de către instanţa de recurs în primul ciclu procesual, dând eficienţă doar efectelor hotărârii arbitrale, înlăturând total efectele hotărârii pronunţate în primul dosar - nr. x/2011 finalizat prin decizia civilă nr. 713 din 4 martie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Întrucât apelanta reclamantă nu a fost parte în dosarul nr. x/2011, decizia pronunţată nu îi este opozabilă, ea putând face dovada contrară celor reţinute de instanţă în sensul că incendiul s-a datorat unui caz de forţă majoră, dovadă contrară care însă a fost făcută prin depunerea sentinţei arbitrale, opozabilă intimatei-pârâte întrucât a fost parte în litigiu de astă dată, astfel încât dovada contrară a fost făcută: incendiul s-a produs dintr-o cauză imputabilă proprietarului clădirii.

Raţionamentul juridic al instanţei de apel se limitează la a da eficienţă doar uneia dintre cele două hotărâri, deşi în ambele litigii recurenta-pârâtă B. a fost parte, opozabilitatea acestor hotărâri fiind analizată doar parţial.

În raporturile dintre părţi se naşte o prezumţie cu caracter absolut unde dovada contrară nu mai este permisă întrucât potrivit art. 1202 alin. (2) C. civ. o parte nu mai are dreptul de a reclama în judecată ceea ce s-a tranşat deja.

Din punctul de vedere al terţilor însă, hotărârea care sub aspect probatoriu are valoarea unei prezumţii, conform art. 1200 pct. 4 C. civ., nu poate fi decât o prezumţie relativă supusă dovezii contrare.

În prezenta cauză recurenta reclamantă, terţ faţă de cele două litigii purtate anterior de către recurenta-pârâtă, invocă o hotărâre împotriva uneia dintre părţile acelui litigiu, situaţie în care nu se mai poate aplica distincţia dintre tipul prezumţiei incidente, fiind necesar a se examina izvorul dreptului fiecăreia dintre părţi.

Simpla susţinere că recurenta reclamantă nu a fost parte în dosarul nr. x/2011 nu înseamnă că hotărârea pronunţată în acea cauză nu îi este opozabilă însă ca fapt juridic, aceasta trebuind să facă proba contrară a celor statuate în această hotărâre.

Procedând în această manieră, în sensul că a dat eficienţă doar efectelor hotărârii arbitrale, înlăturând total efectele hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2011, prin decizia pronunţată instanţa de apel a nesocotit în esenţă hotărârea instanţei de recurs, obligatorie pentru judecătorii fondului, potrivit art. 315 C. proc. civ., critică de nelegalitate ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Nesocotirea de către instanţa de apel a prevederilor privind relativitatea şi opozabilitatea hotărârilor pronunţate în cele două litigii determină şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Faţă de cele mai sus reţinute, Înalta Curte va admite ambele recursuri şi va dispune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în vederea stabilirii pe deplin a situaţiei de fapt.

Cu ocazia rejudecării instanţa de apel va analiza cererea de apel în limitele stabilite de către reclamantă prin această cerere (cel de-al doilea capăt de cerere) şi potrivit cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată la data de 13 noiembrie 2012 în faţa instanţei de fond (precizarea se referă la temeiul juridic al acţiunii - răspunderea civilă contractuală).

De asemenea, instanţa de apel, pentru stabilirea prejudiciului pretins, faţă de existenţa celor două hotărâri cu efecte contrare, va trebui să examineze dreptul preexistent căruia fiecare hotărâre i-a dat recunoaştere şi în funcţie de aceasta să se stabilească preferabilitatea celor două drepturi aflate în conflict, ţinând evident seama şi de celelalte probe administrate în cauză.

Celelalte motive de recurs invocate în cererile de recurs nu vor mai fi analizate având în vedere faptul că s-a dispus casarea pentru stabilirea situaţiei de fapt, criticile vizând în principal probatoriul administrat care urmează a fi reapreciat de către instanţa de apel în rejudecare.

În temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului în aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1105A din 21 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 martie 2021.