Traffic accident injury damages: Exclusion of statutory interest under specific RCA penalty regime and limits of extraordinary appeal review on factual re-evaluation

Şedinţa publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 31.07.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti -

Secţia a VI-a Civilă, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenientul forţat C., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 10.494 RON, reprezentând daune materiale şi a sumei de 950.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul material si moral provocat prin accidentul rutier din 29.04.2017, soldat cu vătămarea corporală gravă a reclamantei, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată de la data producerii accidentului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 568/04.03.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 118 RON, cu titlu de daune materiale şi a sumei de 50.000 RON, reprezentând daune morale; a respins ca nefondat capătul de cerere referitor la plata dobânzii legale şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanta, cât şi pârâta au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 326/24.03.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă şi a admis în parte apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 672,13 RON, reprezentând daune materiale şi a sumei de 80.000 RON, cu titlu de daune morale; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta - reclamantă a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei în parte şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, a susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a reţinut că au fost depuse la dosarul tribunalului înscrisuri în dovedirea daunelor materiale, însă a apreciat că nu toate înscrisurile au fost invocate prin motivele de apel.

În opinia recurentei, aceste argumente sunt eronate, de vreme ce a criticat în apel modalitatea de stabilire si acordare a daunelor materiale prin prisma existenţei unor dovezi certe cu privire la prejudiciul material suferit de ea ca urmare a producerii accidentului.

A mai arătat recurenta că şi în ceea ce priveşte motivul de apel vizând dobânda legală curtea de apel a pronunţat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii.

În acest sens, a susţinut că, deşi a constatat că există un temei legal al obligativităţii acordării dobânzii legale ca urmare a săvârşirii faptei ilicite, respectiv art. 22 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, curtea de apel a reţinut că intimata nu ar datora aceste dobânzi legale, întrucât prejudiciul nu este cert.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 1385 C. civ., potrivit căruia prejudiciul trebuie reparat integral.

În acest context, a arătat că instanţa de apel a reţinut prejudiciul complex determinat de evenimentul rutier din data de 29.04.2017, soldat cu punerea în primejdie a vieţii şi vătămarea corporală gravă si ireversibilă a recurentei, dar şi legătura de cauzalitate dintre acesta şi evenimentul rutier, aşa cum este relevată de expertiza medico-legală efectuată în faţa primei instanţe.

În continuare, recurenta a prezentat consecinţele accidentului rutier asupra sănătăţii, familiei şi modului său de viaţă, precum şi probele administrate în faţa instanţelor de fond în dovedirea acestora şi a susţinut că ambele instanţe au cenzurat cheltuielile solicitate cu titlu de daune materiale în mod nelegal, atât timp cât bonurile fiscale, chitanţele şi facturile depuse la dosar au legătură directă cu accidentul auto, astfel că, în aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, se impunea acordarea lor în cuantumul solicitat prin acţiune.

A subliniat recurenta că totalul cheltuielilor minime dovedite cu înscrisuri este în cuantum de 3.400,47 RON, iar celelalte, până la concurenţa sumei de 10.494 RON, urmau a fi probate prin administrarea probei testimoniale, probă care a fost respinsă în mod nelegal de instanţa de apel, cu încălcarea art. 476 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, a arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere dovezile de plată existente la dosar, din care rezultă cheltuielile efectuate cu persoanele care au îngrijit-o pe recurentă şi pe fetiţa acesteia.

Tot cu încălcarea art. 1385 C. civ. a susţinut că au fost acordate şi daunele morale, al căror cuantum a apreciat că este foarte mic, raportat la jurisprudenţă, fiind inferior chiar şi sumei oferite de asigurător anterior declanşării litigiului - 20.000 euro.

Nerespectarea principiului reparaţiei integrale a prejudiciului este evidentă în opinia recurentei, atât timp cât punerea vieţii sale în primejdie este cea mai elocventă dovadă a întinderii, gravităţii şi profunzimii prejudiciului moral şi fizic suferit de recurentă.

În acest context, a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere adevărata întindere a prejudiciului suferit de recurentă, nu a analizat consecinţele pe plan fizic si psihic şi în timp a segmentării intestinului, a fracturii osului stern, a fracturii claviculei, a imposibilităţii de a mai efectua efort fizic şi de a procrea.

Or, o analiză temeinică a acestor consecinţe extrem de grave, aflate în legătură de cauzalitate evidentă cu accidentul, ar fi determinat cu siguranţă instanţa să cuantifice daunele morale la un nivel net superior celui acordat prin hotărâre, însăşi practica instanţei supreme fiind constantă în a acorda daune morale într-un cuantum mult mai mare decât cel care a fost acordat de instanţele de fond.

A subliniat recurenta că, raportat la art. 1349 alin. (2) şi art. 1385 alin. (1) C. civ., intimata este obligată să repare întreg prejudiciul pe care l-a suferit, atât timp cât în cauză sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, statuate de art. 1357 şi urm. C. civ.

În acest sens, a arătat că a suferit un grav accident de circulaţie, expertiza medico-legală, care a fost ignorată de instanţă, conchizând că, în lipsa unei intervenţii chirurgicale rapide, ar fi decedat. Plecând de la aceasta premisă şi având în vedere lunile chinuitoare care au urmat imediat după producerea accidentului, ce conturează un prejudiciu de ordin psihic si fizic incomensurabil, a apreciat că, a cuantifica un astfel de prejudiciu la suma de 80. 000 RON este o adevărata atingere adusă unor valori umane, este o ofensă adusă suferinţelor îndurate şi pe care încă le îndură recurenta.

Tot în mod nelegal a apreciat recurenta că a fost respins şi capătul de cerere vizând plata dobânzii legale.

Potrivit recurentei, conform principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, statuat de art. 1385 C. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 1381 alin. (2) C. civ., conform căruia dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, se impunea obligarea intimatei la plata dobânzii legale de la data săvârşirii faptei ilicite. De la acea dată se naşte dreptul la despăgubire, inclusiv la plata dobânzii legale, în acest sens fiind şi doctrina.

Prin urmare, a apreciat că în mod nelegal a apreciat instanţa de apel că intimata nu poate fi obligată la dobânda legala, cu motivarea că prejudiciul nu este cert, deşi dobândise acest caracter din ziua cauzării acestuia.

La 27.08.2020 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Părţile şi-au exprimat acordul ca, în măsura în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluţionat de completul de filtru.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine următoarele:

În mod prioritar, Înalta Curte subliniază că limitele controlului exercitat în recurs sunt determinate numai de criticile de nelegalitate prezentate de recurentă, deoarece calea de atac dedusă judecăţii are caracter extraordinar şi este lipsită de valenţe devolutive; ca atare, în măsura în care, pentru a examina o pretinsă greşită aplicare a legii, recurenta solicită reevaluarea materialului probator şi a situaţiei de fapt stabilite în baza acestuia, asemenea critici nu vor fi luate în analiză de instanţa supremă.

Prin memoriul de recurs, recurenta a indicat în mod expres motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii şi când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii cu privire la două aspecte.

Astfel, a arătat că instanţa de apel a reţinut că au fost depuse la dosarul tribunalului înscrisuri în dovedirea daunelor materiale, însă a apreciat că nu toate înscrisurile au fost invocate prin motivele de apel şi, deşi a constatat că există un temei legal al obligativităţii acordării dobânzii legale ca urmare a săvârşirii faptei ilicite, respectiv art. 22 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, a reţinut în mod contradictoriu că intimata nu ar datora aceste dobânzi legale, întrucât prejudiciul nu este cert.

Cu privire la pretinsele motive contradictorii ale deciziei atacate, invocate de recurentă, instanţa supremă apreciază, principial, că teza a II-a a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. presupune existenţa unei contradicţii între considerente, care să aibă drept consecinţă adoptarea a două sau mai multor soluţii diferite ori existenţa unei contradicţii între soluţia care se prefigurează din parcurgerea considerentelor şi cea reţinută în dispozitiv.

Niciuna din aceste două situaţii nu se identifică în cauză.

În realitate, cu privire la primul aspect, recurenta critică penultimul paragraf de la pagina 10 din decizia atacată, prin care curtea de apel a reţinut că "se observă aici că la dosar s-au depus şi nişte înscrisuri având o dată mult mai apropiată de cea a accidentului (03.05.2017), şi anume cele de la dosar apel, dar la acestea nu s-a făcut referire în cererea de apel, nefiind incluse între cele 44 de documente enumerate, astfel că Curtea va răspunde strict criticilor formulate în apel."

Nu se poate reţine însă că acest paragraf din considerentele deciziei recurate cuprinde motive contradictorii.

Astfel, după ce a subliniat că va analiza apelul strict prin prisma criticilor invocate de apelantă, iar în privinţa daunelor materiale pretins probate prin înscrisuri, limitele stabilite implicit de apelantă şi cu privire la care are loc devoluţiunea în faţa instanţei de apel sunt cele cu privire la prejudiciul material detaliat prin cele 44 de documente enumerate în cuprinsul cererii de apel, prin paragraful criticat de recurentă, curtea de apel nu face altceva decât să constate că înscrisurile aflate la dosar nu se încadrează în cele expres indicate prin memoriul de apel.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat cu privire la acest aspect, astfel că nu pot fi primite criticile recurentei vizând motivarea contradictorie.

De asemenea, instanţa supremă constată că instanţa de prim control judiciar a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat şi în ceea ce priveşte soluţia de respingere a capătului de cerere vizând acordarea dobânzii legale.

Recurenta a susţinut că, deşi a constatat că există un temei legal al obligativităţii acordării dobânzii legale ca urmare a săvârşirii faptei ilicite, respectiv art. 22 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, curtea de apel a reţinut că intimata nu ar datora aceste dobânzi legale, întrucât prejudiciul nu este cert.

Înalta Curte constată însă că, în contra celor susţinute de autoarea căii de atac, instanţa de apel nu a reţinut că art. 22 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 (în realitate art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 - n.r.) reprezintă temeiul legal al acordării dobânzii legale ci, dimpotrivă, că "art. 22 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto stabileşte cât se poate de clar că sancţiunea pentru asigurătorul RCA care nu îşi îndeplineşte în termen integral obligaţiile de plată constă în obligarea la penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere; or, faţă de principiul de drept specialia generalibus derogant rezultă că, atât timp cât legiuitorul a stabilit o sancţiune specifică (penalităţile la care s-a făcut referire), nu se mai aplică sancţiunea generală a dobânzii legale pentru neplata la termen a sumelor datorate."

Prin urmare, considerentele instanţei de apel sunt clare şi necontradictorii şi cu privire la acest aspect.

Aşa fiind, criticile invocate de recurentă nu fundamentează motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 1385 C. civ., potrivit căruia prejudiciul trebuie reparat integral.

Argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc însă doar o reevaluare a situaţiei de fapt stabilite de instanţa devolutivă prin prisma materialului probator; astfel, recurenta a susţinut că ambele instanţe devolutive au cenzurat cheltuielile solicitate cu titlu de daune materiale în mod nelegal, atât timp cât bonurile fiscale, chitanţele şi facturile depuse la dosar au legătură directă cu accidentul auto, astfel că, în aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, se impunea acordarea lor în cuantumul solicitat prin acţiune, că instanţa de apel nu a avut în vedere adevărata întindere a prejudiciului moral suferit, nu a analizat consecinţele pe plan fizic si psihic şi în timp a segmentării intestinului, a fracturii osului stern, a fracturii claviculei, a imposibilităţii de a mai efectua efort fizic şi de a procrea, dar şi că a ignorat expertiza medico-legală.

Or, aceste susţineri trimit la elemente ataşate situaţiei de fapt, care nu pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta a criticat modul de administrare sau interpretare a probelor şi modul de soluţionare a litigiului în raport cu situaţia de fapt, exprimându-şi de fapt nemulţumirea cu privire la cuantumul daunelor materiale şi morale acordate.

Prin criticile formulate, recurenta urmăreşte, în realitate, să provoace un control de fond, de netemeinicie, atât timp cât analiza de detaliu a deciziei atacate relevă că instanţa de apel a analizat toate probele administrate, atât cu privire la prejudiciul material, cât şi cu privire la cel moral.

Astfel, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad devolutiv.

Recurenta a mai reclamant încălcarea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că deşi autoarea căii de atac a înţeles să circumscrie această critică motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea normelor de drept material, având în vedere că ea priveşte încălcarea unei norme de procedură, poate fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că totalul cheltuielilor minime dovedite cu înscrisuri este în cuantum de 3.400,47 RON, iar celelalte, până la concurenţa sumei de 10.494 RON, urmau a fi probate prin administrarea probei testimoniale, probă care a fost respinsă în mod nelegal de instanţa de apel, cu încălcarea art. 476 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept."

Analiza actelor dosarului relevă că, prin încheierea din 10.03.2020, curtea de apel a respins motivat cererea de încuviinţare a probei testimoniale, reţinând că nu se impune reaudierea martorilor ascultaţi în faţa primei instanţe, declaraţiile acestora regăsindu-se la dosarul tribunalului, iar în ceea ce îi priveşte pe martorii propuşi în apel, a motivat că soţul reclamantei nu poate fi audiat în calitate de martor, întrucât se opun dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în considerarea poziţiei exprimate de pârâtă, iar audierea martorei D. nu este utilă soluţionării cauzei, raportat la probatoriul deja administrat.

Dincolo de faptul că recurenta nu a formulat nicio critică concretă cu privire la argumentele expuse de curtea de apel în motivarea respingerii cererii de încuviinţare a probei testimoniale, instanţa supremă constată că o astfel de critică poate viza cel mult netemeinicia deciziei atacate, întrucât aprecierile instanţei devolutive cu privire la utilitatea unei probe nu pot forma obiectul controlului de nelegalitate.

A mai susţinut autoarea căii de atac că potrivit principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, statuat de art. 1385 C. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 1381 alin. (2) C. civ., conform căruia dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, se impunea obligarea intimatei la plata dobânzii legale de la data săvârşirii faptei ilicite.

Recurenta a reiterat critica din apel cu privire la acest aspect, fără a arăta, în concret, cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că raportat la principiul de drept specialia generalibus derogant, în speţă sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, potrivit cărora sancţiunea pentru asigurătorul care nu îşi îndeplineşte în termen obligaţiile de plată constă în obligarea la penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, astfel că nu se mai aplică sancţiunea generală a dobânzii legale pentru neplata la termen a sumelor datorate

Or, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar şi dezlegarea dată speţei prin interpretarea şi aplicarea normelor de drept material.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătoreşti recurate, iar nu doar reiterarea susţinerilor părţilor de la judecata în instanţa de prim control judiciar devolutiv, astfel că, în măsura în care recursul reprezintă o reiterare a opiniei părţii, iar nu o critică concretă a dezlegărilor de drept oferite în apel, motivele nu pot fi examinate, deoarece nu presupun cenzurarea deciziei din apel.

Aceasta, deoarece recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care priveşte analiza măsurii în care criticile aduse de recurentă prin motivele de recurs hotărârii instanţei anterioare se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 326/24.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 martie 2021.