Unfair competition: scope of *ne ultra petita* in appellate review of prohibition orders against digital ride-hailing platforms

Şedinţa publică din data de 31 martie 2021

Conform art. 499 C. proc. civ., în care se stabileşte că, prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare, în examinarea recursurilor cu care a fost învestită, constată următoarele:

1. Prin sentinţa civilă nr. 1192/27.06.2018, Tribunalul Specializat Cluj a hotărât următoarele:

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. şi a respins, în consecinţă, acţiunea formulată de această reclamantă.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenientei Federaţia "Confederaţia Operatorilor şi Transportatorilor Autorizaţi din România şi a respins cererea de intervenţie principală a acestei părţi, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor S.C. B. S.R.L. şi C.. în raport cu capătul din cererea de intervenţie principală privind obligarea pârâtelor la încetarea funcţionării aplicaţiei B., formulat de a intervenienţii D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC. şi DDD., pe care l-a respins ca fiind formulat în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active referitoare la intervenienţii principali şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor în raport de celelalte capete ale cererii de intervenţie, precum şi a lipsei de interes, invocate de pârâte cu privire la cererea de intervenţie principală.

A admis în parte cererea de intervenţie principală formulată de intervenienţi principali, dispunând încetarea şi interzicerea practicilor de concurenţă neloială desfăşurate de pârâtele S.C. B. S.R.L. şi C.., constând în furnizarea de servicii în domeniul transportului, implicând transportul de persoane fără deţinerea autorizaţiilor legale, pe raza Municipiului Cluj-Napoca.

A dispus publicarea dispozitivului hotărârii într-un ziar de largă circulaţie, pe cheltuiala pârâtelor.

A obligat pârâtele la plata în favoarea intervenienţilor a sumei de 60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

2. Împotriva acestei sentinţe au declarant apel reclamanta A. şi pârâtele S.C. B. S.R.L. şi C.. au declarat apel, acestea din urmă atacând cu apel şi încheierea din data de 20.02.2018, prin care a fost încuviinţată în principiu cererea de intervenţie principală a intervenienţilor personae fizice.

Prin decizia civilă nr. 239/25.04.2019, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a decis următoarele:

A respins apelul declarat de A. împotriva sentinţei primei instanţe;

A respins apelul declarat de S.C. B. S.R.L. şi C.. împotriva încheierii pronunţate la data de 20.02.2018;

A admis apelul declarat de S.C. B. S.R.L. şi C.. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a anulat-o şi, procedând la rejudecarea cauzei:

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenienţilor principali E., I., J., P., Q., U., BB., EE., GG., II., JJ., NN., OO., SS., UU., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC. şi DDD. şi, în consecinţă, a respins cererea de intervenţie formulată de aceştia ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă;

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.. şi, în consecinţă, a respins cererea de intervenţie principală formulată de intervenienţii D., F., G., H., K., L., M., N., O., R., S., T., V., W., X., Y., Z., AA., CC., DD., FF., HH., KK., LL., MM., PP., QQ., RR., TT., VV., WW., XX., în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;

- a admis în parte cererea de intervenţie principală formulată de intervenienţii D., F., G., H., K., L., M., N., O., R., S., T., V., W., X., Y., Z., AA., CC., DD., FF., HH., KK., LL., MM., PP., QQ., RR., TT., VV., WW. şi XX. şi, în consecinţă, a dispus încetarea şi interzicerea practicilor de concurenţă neloială desfăşurate de pârâta S.C. B. S.R.L. constând în furnizarea de servicii de suport referitoare la verificarea documentaţiei prezentate de furnizori şi a stării autovehiculului, precum şi în sesiuni de informare a furnizorilor care doresc să utilizeze aplicaţia B., toate în legătură cu furnizarea de servicii de transport pe raza Municipiului Cluj-Napoca

- a dispus publicarea dispozitivului hotărârii într-un ziar de largă circulaţie, pe cheltuiala pârâtei.

3. Împotriva acestei decizii, A., D., F., G., H., K., L., M., N., O., R., S., T., V., W., X., Y., Z., AA., CC., DD., FF., HH., II., JJ., KK., LL., MM., PP., QQ., RR., TT., VV. şi WW., XX. au declarat recurs, iar S.C. B. S.R.L. şi C. au declarat recurs incident.

Autorii recursului principal au solicitat casarea în parte a hotărârii atacate, în ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale a reclamantei şi lipsei calităţii procesuale pasive a C.., precum şi în privinţa capătului doi al cererii principale şi al cererii de intervenţie şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în aceste limite.

În motivare, au susţinut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, invocând motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, au arătat că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că A. nu are calitate procesuală activă în promovarea unei acţiuni în concurenţă neloială pentru apărarea intereselor taximetriştilor, apreciind că nu există o normă de principiu care să reglementeze legitimarea procesuală activă a persoanelor sau entităţilor care nu justifică un interes personal, dar care acţionează pentru apărarea drepturilor sau intereselor altor persoane.

În opinia acestor recurenţi, curtea de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 36 şi 37 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 privind concurenta neloială, potrivit cărora "orice persoană care are un interes legitim se poate adresa direct instanţelor de judecată competente pentru încetarea şi interzicerea practicilor de concurenţă neloială, pentru acoperirea prejudiciilor patrimoniale şi morale suferite ca urmare a unei practici de concurenţa neloială, fără a fi necesară parcurgerea vreunei formalităţi în faţa Consiliului Concurenţei".

În continuare, a evocat regulile de interpretare a actelor normative, a redat conţinutul art. 37 C. proc. civ. şi pe cel al art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 şi au subliniat că din coroborarea acestora reiese că, deşi în cazul taximetriştilor nu există un text de lege care să prevadă expres dreptul unei asociaţii constituite conform legii la protejarea intereselor acestora, câtă vreme legiuitorul a utilizat, cu titlu general, expresia "orice persoană", aceasta nu are caracter limitativ, cum în mod eronat a reţinut curtea de apel.

Potrivit recurenţilor, referindu-se la "orice persoană", art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 a recunoscut dreptul oricărei persoane fizice sau juridice (societate cu răspundere limitată sau organizaţie non profit) de a promova o acţiune în concurenţă neloială, chiar dacă nu există un alt text de lege care să prevadă dreptul unei asociaţii ce protejează drepturile taximetriştilor să promoveze demersuri judiciare în acest sens.

În acest context, au arătat că membrii asociaţiei nu ar fi avut posibilitatea de a se constitui o organizaţie sindicală, ci doar într-o asociaţie, întrucât ocupaţia de taximetrist nu mai apare în Nomenclatorul meseriilor.

O altă critică formulată de aceşti recurenţi subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate vizează admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei C., cu motivarea că nu s-a făcut dovada că această societate ar fi avut o conduită de natură a intra în raporturi de concurenţă neloială cu operatorii de transport în regim taxi.

Potrivit recurenţilor, în mod eronat a admis instanţa de apel această excepţie, în condiţiile în care s-a dovedit prin probatoriul administrat în cauză că aplicaţia B. funcţionează cu ajutorul mai multor societăţi comerciale a căror activitate este interdependentă.

În acest sens, au subliniat că strategia adoptată de apelante constă în derutarea instanţei şi a autorităţilor din România, tocmai pentru a nu putea verifica societatea care încasează preţul aferent transportului perceput de la client şi au prezentat pe larg probele care infirmă susţinerile pârâtelor şi relevă faptul că serviciul de transport realizat prin platforma IT - B. poate avea loc numai prin intermediul companiilor din trust, inclusiv C., cu care au fost semnate contracte la momentul promovării acţiunii şi cererii de intervenţie, neavând importanţă dacă pe parcursul acestui litigiu compania şi-a schimbat strategia pentru a se sustrage de la obligaţiile legale care îi reveneau pentru a desfăşura activitatea de transport prin intermediul aplicaţiei.

Au subliniat recurenţii că pe facturile pe care le emite compania apar C. si B., neputându-se susţine contrariul sau afirma că nu s-a probat că prima are vreo atribuţie în ceea ce priveşte activitatea şi serviciile furnizate prin intermediul platformei IT.

Or, răspunderea juridică pentru săvârşirea faptelor de concurenţă neloială aparţine tuturor companiilor care participă la prestarea serviciilor care au legătură cu platforma informatică denumită generic B..

De asemenea, au susţinut recurenţii că se poate angaja răspunderea pentru faptele de concurenţă neloială pentru fiecare dintre aceste companii, chiar dacă în prezent nu mai sunt în vigoare contractele încheiate între C. si partenerii B., subliniind că doar după intentarea litigiului s-a schimbat strategia de dezvoltare a trustului, modificându-se contractele pe numele companiei B., care nu era parte în proces.

În final, au susţinut că probatoriul administrat în cauză relevă că o anumită paletă de acţiuni, ce se circumscriu activităţii complexe prestate de grupul B. prin intermediul aplicaţiei omonime, a fost delegată societăţii C. şi societăţii înmatriculate în România, acestei societăţi revenindu-i responsabilitatea de a gestiona partea de recrutare a furnizorilor de servicii de transport, prin verificarea îndeplinirii de către aceştia a condiţiilor necesare pentru a derula respectivele servicii şi prin consilierea lor cu privire la aspectele care privesc raporturile contractuale pe care le generează utilizarea aplicaţiei. Din analiza conţinutul contractului depus în probaţiune, încheiat între C. şi partenerii B., rezultă şi că această societate este afiliată companiei B., definiţia termenului afiliat probând susţinerile din acţiune şi din cererea de intervenţie.

Instanţa a omis să aibă în vedere că intimatele au recunoscut prin întâmpinările formulate în cauză faptul că C. a intrat doar în relaţii contractuale cu furnizorii, nefiind gestionarul sau cel care se ocupă de funcţionarea aplicaţiei B. în România şi că ambele intimate se ocupă doar cu activităţi de marketing şi suport a aplicaţiei pe teritoriul român.

Raportat la cele arătate mai sus, au apreciat recurenţii că dincolo de faptul că atribuţiile detaliate ale acestora (ex: atribuţii de marketing şi suport) sunt de natură să justifice prin ele însele calitatea procesuală pasivă, împrejurarea că B. a decis recent să încheie contractele cu entităţi identificabile fiscal, dar şi faptul că nu s-a dovedit că în prezent nu se mai încheie niciun contract cu C. fac ca argumentele privind lipsa calităţii procesuale pasive să fie lipsite de temei legal.

Prin recursul lor incident, S.C. B. S.R.L. şi C. au solicitat casarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii şi cererii de intervenţie, în principal ca lipsite de interes, iar în subsidiar, respingerea cererii de intervenţie ca inadmisibilă şi a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, au prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi au susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, dar şi a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Pe cale de excepţie, aceste recurente au invocat lipsa de interes a cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie, ca urmare a intrării în vigoare, la 25.06.2019, a O.U.G. nr. 49/2019 care reglementează organizarea, autorizarea şi controlul activităţilor de transport alternativ cu autoturism şi conducător auto intermediate prin platforme digitale, mai exact activitatea desfăşurată prin platforma B..

Urmare a intrării în vigoare a acestui text de lege, recurentele apreciază că nu se mai poate susţine, pentru viitor, că B. ar desfăşura vreo activitate de transport public fără a deţine autorizaţiile prevăzute de Legea nr. 38/2003, deoarece serviciul B. este reglementat de acest nou act normativ.

Prin urmare, chiar in ipoteza în care instanţa de judecată ar aprecia că prevederile Legii nr. 38/2003 ar fi fost aplicabile, admiterea cererii de chemare în judecată, şi, implicit, interzicerea B. de a mai furniza servicii fără a deţine autorizaţiile cerute de Legea nr. 38/2003 nu le-ar procura reclamanţilor niciun folos practic.

Aceasta, întrucât o astfel de interdicţie nu ar produce niciun fel de consecinţe juridice, atâta vreme cât B. şi-ar putea continua activitatea în temeiul O.U.G. nr. 49/2019, indiferent de admiterea sau nu a cererii de chemare în judecată, motiv pentru care interesul reclamanţilor nu mai este actual.

Or, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes, iar potrivit art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Pe fondul recursului, s-a susţinut că în mod nelegal a admis în principiu instanţa de apel cererea de intervenţie principală, în condiţiile în care intervenienţii nu au pretins drepturi împotriva ambelor părţi din proces.

Au subliniat recurentele că este nelegală interpretarea curţii de apel în sensul că "împrejurarea că aceste drepturi nu sunt opuse şi reclamantei, ci doar pârâtelor chemate în judecată, nu conduce ta inadmisibilitatea cererii de intervenţie voluntară principală, întrucât specificul acestei proceduri judiciare - în care cererea introductiva este formulată de o asociaţie în temeiul art. 37 C. proc. civ. în vederea ocrotirii drepturilor şi intereselor unor persoane care ulterior devin intervenienţi - justifică formularea acestor pretenţii de către intervenienţi, care susţin drepturi subiective proprii, identice cu cete invocate de reclamantă".

Aceasta, întrucât condiţia impusă de art. 61 alin. (2) C. proc. civ. de a formula cererea de intervenţie împotriva ambelor părţi din proces este imperativă, fără a se distinge după cum reclamantul sau intervenientul au sau nu calitate/legitimare procesuală activă.

O altă critică formulată de aceste recurente vizează încălcarea de către instanţa de prim control judiciar a principiului disponibilităţii, statuat de art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În acest sens, au arătat că prin cererea de chemare în judecată intervenienţii au solicitat interzicerea a două tipuri de acte de concurenţă neloiala: furnizarea de servicii de transport public, contra cost, de persoane cu un autoturism, fără a deţine autorizaţiile prevăzute de lege şi funcţionării aplicaţiei B., precum şi încetarea şi interzicerea oricărei aplicaţii sau oricărui alt suport sau sistem tehnologic sau informatic pentru a presta serviciul de transport public, contra cost, de persoane cu un autoturism.

Cu toate acestea, prin hotărârea recurată, Curtea de Apel Cluj a dispus, printre altele, încetarea şi interzicerea practicilor de concurenţă neloială desfăşurată de pârâta S.C. B. S.R.L. constând în furnizarea serviciilor de suport referitoare la verificarea documentaţiei prezentate de furnizori si a stării autovehiculului, precum si în sesiuni de informare a furnizorilor care doresc să utilizeze aplicaţia B., toate în legătură cu furnizarea de servicii de transport pe raza Municipiului Cluj-Napoca.

Potrivit recurentelor, în mod nelegal a adăugat curtea de apel un nou capăt de cerere în acţiunea intervenienţilor, respectiv interzicerea actelor de concurentă neloială constând în furnizarea de servicii de suport în legătură cu aplicaţia B., o astfel de solicitare nefăcând obiectul cererii de intervenţie.

Au subliniat recurentele că ceea ce este relevant, sub aspectul încălcării principiului disponibilităţii, este obiectul cererii de chemare în judecată, iar nu temeiul juridic al acesteia. Prin urmare, faptul că instanţa a fost învestită cu o acţiune în concurenţă neloială nu înseamnă că aceasta ar putea să constate alte tipuri de acte de concurenţă neloială săvârşite de pârât, chiar în conexiune cu cele solicitate prin cererea de chemare în judecată, atâta vreme cât instanţa nu a fost învestită de reclamant cu analiza şi sancţionarea acestor alte tipuri de acte de concurenţă neloială.

Au mai susţinut autorii căii de atac că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că activitatea B. intră sub incidenţa art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003, care reglementează servicii de transport piblic, atât timp cât C.J.U.E. a reţinut că furnizorii B. nu prestează serviciile de transport public avute în vedere de acest text de lege.

Curtea de apel a apreciat însă în mod eronat că utilizarea sintagmei "non public urban transport" nu ar exclude caracterul public al transportului efectuat de furnizorii B.. Aceasta, deşi C.J.U.E. nu are în vedere servicii de transport necolectiv, ci chiar de faptul că serviciile B. ar reprezenta servicii de transport urban care nu este public. Prin urmare, serviciul B., chiar calificat de C.J.U.E. drept un serviciu din domeniul transporturilor, este un serviciu nereglementat de legislaţia română.

Mai mult decât atât, au arătat că raţionamentul nelegal al instanţei rezultă inclusiv din adoptarea O.U.G. nr. 49/2019 privind activităţile de transport alternativ cu autoturism şi conducător auto, care nu face decât să confirme că activitatea B. nu putea fi încadrată în dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003.

Aşa fiind, apreciind că activitatea B. se încadrează în dispoziţiile legale privind transportul public de persoane, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003 şi a art. 20 alin. (2) din O.G. nr. 19/1997 şi a încălcat în mod direct chiar decizia prin care C.J.U.E. a reţinut în mod expres că Furnizorii B. realizează o activitate de transport necolectiv/nepublic.

Recurentele au reclamat şi încălcarea de către curtea de apel a art. 2 din Legea nr. 11/1991, prin raportare la art. 58 din T.F.U.E., potrivit căruia "libera circulaţie a serviciilor în domeniul transporturilor este reglementată de dispoziţiile din titlul privind transporturile" şi la principiul proporţionalităţii.

În acest context, au susţinut că C.J.U.E. a stabilit că, în lipsa existenţei unor norme comune adoptate la nivelul Uniunii, în conformitate cu dispoziţiile art. 91 alin. (1) din Tratat, Statele Membre pot reglementa serviciile B.. Această reglementare însă nu poate avea loc decât cu respectarea normelor generale ale T.F.U.E. Prin urmare, C.J.U.E. a statuat că, din cauza faptului că la nivelul U.E. nu au fost adoptate norme comune cu privire la libera circulaţie a B., dreptul B. prevăzut de art. 58 alin. (1) T.F.U.E. este garantat astfel cum este interpretat prin prisma normelor generale ale Uniunii Europene.

De aceea, serviciul B. poate fi reglementat de către Statele Membre, însă numai cu respectarea art. 58 alin. (1) T.F.U.E. interpretat prin prisma normelor generale. În situaţia în care o astfel de reglementare nu ar respecta aspectele de mai sus, ea ar fi evident contrară dreptului Uniunii Europene.

Au subliniat recurentele că unul dintre principiile generale ale dreptului Uniunii Europene prin prisma căruia se interpretează respectarea art. 58 alin. (1) din T.F.U.E. este principiul proporţionalităţii, principiu fundamental al dreptului Uniunii Europene, consacrat în Tratatul privind Uniunea Europeană ("T.U.E.").

Astfel în art. 5 alin. (4) din T.U.E. se precizează că "în temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Instituţiile Uniunii aplică principiul proporţionalităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii".

Principiul proporţionalităţii nu este însă aplicabil numai faţă de măsurile luate la nivelul Uniunii Europene, ci şi faţă de măsurile luate de statele membre ale Uniunii ("Statele Membre"), lucru care rezultă cu evidenţă atât din doctrină cât şi din jurisprudenţa C.J.U.E.

În continuare, au evocat jurisprudenţa C.J.U.E. cu privire la acest aspect şi a subliniat că impunerea obligaţiei ca furnizorii B. (şoferii) să obţină autorizaţiile prevăzute de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003 coroborată cu limitarea numărului de autorizaţii în localităţile din ţară este o măsură care restrânge în mod absolut posibilitatea B. de a-şi presta serviciul pe teritoriul României, creând dezavantaje disproporţionate în raport cu scopul urmărit.

Prin urmare, această măsură este contrară principiului proporţionalităţii prevăzut de dreptul Uniunii Europene, existând numeroase măsuri mai puţin restrictive prin care ar putea fi atins obiectivul avut în vedere de această normă juridică. În măsura în care s-ar interpreta că dispoziţia naţională anterioară ar fi obligat B. să se autorizeze ca o companie de taxi, coroborată cu numărul limitat de autorizaţii, nu face altceva decât sa protejeze în mod neconcurenţial serviciul de taximetrie clasic.

Deşi curtea de apel a recunoscut că în cauză este aplicabil art. 58 din T.F.U.E. şi principiul proporţionalităţii, a apreciat în mod nelegal că acest principiu nu ar fi încălcat în cauză.

În opinia recurentelor, instanţa de apel nu a aplicat în realitate principiul proporţionalităţii, ci doar a verificat dacă B. respectă sau nu condiţiile impuse de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003.

Or, conform jurisprudenţei C.J.U.E., instanţa trebuia să verifice, în concret, dacă există o măsură mai puţin restrictivă decât interzicerea B. pentru a atinge obiectivele de siguranţă publică, cum ar fi reglementarea activităţii şi impunerea îndeplinirii unor condiţii de către furnizorii B., în legătură cu calificările acestora sau chiar impunerea îndeplinirii de către aceştia a aceloraşi condiţii precum cele solicitate taximetriştilor, însă prin asigurarea unui acces efectiv la respectivele autorizaţii.

Aşa fiind, nelegalitatea deciziei recurate este confirmată chiar de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 49/2019 privind activităţile de transport alternativ cu autoturism si conducător auto, prin care activitatea B. a fost reglementată, aceasta dovedind fără putinţă de tăgadă faptul că obiectivele urmărite pot fi atinse printr-o măsură mai puţin restrictivă.

Au mai susţinut recurentele că în mod nelegal a reţinut curtea de apel că a săvârşit o faptă ilicită. În acest sens, au arătat că, pentru a constata existenţa faptei de concurenţă neloială, instanţa de apel a avut în vedere încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003.

Cum reclamanţii au solicitat numai interzicerea activităţilor B. pentru viitor, o astfel de cerere trebuia respinsă ca neîntemeiată, având în vedere că pentru viitor are o bază legală în temeiul căreia poate continua desfăşurarea activităţii - O.U.G. nr. 49/2019.

Astfel, ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 49/2019, pentru viitor, instanţa de judecată nu ar putea interzice activitatea B. decât dacă s-ar constata încălcarea prevederilor acestui act normativ. Or instanţa de judecată nu a fost învestită cu o astfel de solicitare.

În al doilea rând, au arătat că în preambulul O.U.G. nr. 49/2019 se prevede că adoptarea acesteia a fost necesară ca urmare a deciziei C.J.U.E. din cauza C-434/15 şi a obligaţiei statelor membre de a reglementa servicii alternative, precum B..

Din interpretarea acestor statuări reiese că astfel de servicii alternative nu intrau în sfera de aplicare a art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003, motiv pentru care nu există o faptă ilicită, împrejurare ce conduce la inexistenţa oricărei practici de concurenţă neloială, motiv pentru care se impunea respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În altă ordine de idei, au arătat recurenta că potrivit Legii nr. 38/2003, prestarea de servicii de transport public fără a deţine autorizaţie valabilă constituie contravenţie.

Conform art. 15 alin. (2) din Constituţie, "legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".

Prin urmare, în situaţia în care o nouă lege intră în vigoare şi aceasta prevede că un anumit act nu mai reprezintă contravenţie, această nouă lege este aplicabilă atât pentru viitor, cât şi pentru trecut, în temeiul art. 15 alin. (2) din Constituţie, chiar dacă actul/fapta respectivă este anterioară intrării în vigoare a noii legi.

Aşadar, chiar dacă instanţa ar aprecia că activitatea B. ar fi fost nelegală înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 49/2019, în temeiul principiului legii contravenţionale mai favorabile, activitatea respectivă nu mai poate fi considerată ca fiind contravenţie şi nici faptă ilicită.

Tot în legătură cu aplicarea legii în timp, au arătat că pretinsele activităţi ale B. reprezintă acte continue, astfel că legea de la momentul epuizării activităţii se aplică tuturor actelor respective.

Aşa fiind, O.U.G. nr. 49/2019 este aplicabilă atât activităţilor desfăşurate de B. înainte de intrarea sa în vigoare, cât şi celor desfăşurate după intrarea în vigoare, înlăturând de la aplicare Legea nr. 38/2003.

De asemenea, recurentele au susţinut că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel existenţa faptei de concurenţă neloială, atâta vreme cât în cauză nu a fost administrat un probatoriu adecvat care să demonstreze existenţa unui prejudiciu cert suferit de intimaţi, deşi, potrivit C. civ., în materie delictuală prejudiciul nu se prezumă, ci trebuie dovedit.

În speţă, instanţa de judecată a reţinut că din încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 38/2003 ar rezulta un prejudiciu automat, aspect contrazis de reglementările la nivel local din Municipiul Cluj-Napoca, care fixează un tarif maximal de 2,25 RON/km pe timp de zi şi 3 RON/km pe timp de noapte. Aceste reglementări interzic ca o companie de taximetrie din Cluj sa perceapă un tarif superior celor stabilite prin lege, dar nu interzic perceperea unui tarif inferior, motiv pentru care ele nu pot fi avute în vedere la cuantificarea prejudiciului.

În ceea ce priveşte tarifele practicate de B., a arătat că lipsa vreunui prejudiciu rezultă chiar din cuprinsul cererii de chemare în judecată, prin care s-a recunoscut că practică un tarif de 1,45 RON/km, adică mai mare decât cel practicat în general în Bucureşti (1,39 RON/km). Această împrejurare demonstrează tocmai că tariful mai mic pe care îl solicită furnizorii în Cluj-Napoca nu este rezultatul nerespectării dispoziţiilor legale, deoarece, dacă acest lucru ar fi fost adevărat, furnizorii B. ar fi cerut un tarif mult mai mic şi în Bucureşti.

De altfel, nici teza intervenienţilor potrivit căreia furnizorii B. ar practica preturi mai mici nu a fost dovedită, în cauză prin declaraţiile martorilor reţinându-se că tarifele sunt dinamice, de cele mai multe ori contravaloarea unei curse fiind mai scumpă pentru beneficiar în cazul în care deplasarea are loc cu un furnizor B..

Au arătat recurentele că prima instanţă a reţinut că B. ar deturna o parte din clientela serviciilor de taxi, fără însă a indica elementele care dovedesc existenţa unei astfel de deturnări ca urmare a pretinselor practici de concurenţă neloială.

Potrivit art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, este interzisă practica de deturnare a clientelei (ca fiind o formă de concurenţă neloială) numai în ipoteza în care aceasta s-ar face în modalitatea reglementată, adică "deturnarea clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual salariat/reprezentant al sau ori de către orice altă persoană prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecţiei acestora şi a căror dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi". Altfel, deturnarea clientelei prin practicarea unor preţuri mai mici nu reprezintă un act/fapt de concurenţă neloială. Pentru ca instanţa de judecată să reţină existenţa unei deturnări a clientelei unor companii de taxi, ar fi trebuit să se demonstreze o astfel de pierdere a clientelei intervenienţilor şi legătura de cauzalitate. Altfel spus, pentru ca prejudiciul să fi fost demonstrat, ar fi trebuit ca din înscrisurile depuse la dosarul cauzei sau din administrarea unei expertize să rezulte că numărul curselor şoferilor de taxi ar fi scăzut după apariţia serviciilor prestate de furnizorii B., pentru a putea justifica pierderea clientelei de către companiile de taximetrie. Chiar şi aşa, simpla reducere a volumului de activitate a operatorilor de taxi nu poate fi determinat exclusiv de intrarea pe piaţa din România a aplicaţiei B..

De asemenea, au susţinut recurentele că, potrivit doctrinei, prejudiciul nu se prezumă, ci trebuie dovedit, iar pentru a se putea obţine repararea prejudiciului acesta trebuie să fie cert şi nereparat încă.

Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţilor de evaluare. Or, simpla faptă ilicită, char reţinută de instanţa de apel, nu implică automat existenţa unui prejudiciu, ci acesta trebuie la rândul său dovedit.

În final, au arătat recurentele că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel în sarcina B. existenţa unei fapte de concurenţă neloială, fără să îi fie dovedită reaua-credinţă.

Au subliniat sub acest aspect că B. nu a săvârşit acte de concurenţă cu rea-credinţă, adică cu scopul de a face concurenţă neloială şoferilor de taxi, ci cu acela al exercitării dreptului la libera prestare a serviciilor, care nu poate fi restrâns decât prin intermediul unor măsuri proporţionale. Or impunerea obligaţiei ca B. să obţină autorizaţiile prevăzute de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003 coroborată cu limitarea numărului de autorizaţii în Municipiul Cluj-Napoca este o măsură care restrânge în mod absolut posibilitatea B. de a-şi presta serviciile pe teritoriul României.

Recursul principal a fost depus la Curtea de Apel Cluj, cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 C. proc. civ.

Recursul incident a fost depus la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 16.03.2020.

La 16.03.2020, S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în susţinerea căreia a arătat că motivele invocate nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În cauză a fost efectuată procedura de filtrare a recursurilor, fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a acestora, raport comunicat părţilor.

În şedinţa completului de filtru din 20 ianuarie 2021, excepţia inadmisibilităţii recursului principal a fost calificată, în raport cu conţinutul său, ca excepţie a nulităţii, fiind respinsă, iar recursurile au fost declarate admisibile, fiind stabilit termen pentru dezbaterea acestora, cu citarea părţilor.

4. Examinând recursurile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va răspunde cu prioritate motivelor de casare dezvoltate de recurenţii care au promovat recursul principal, având în vedere şi relaţia procesuală în care se află cu acesta recursul incident, conform dispoziţiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile în recurs, conform art. 491 C. proc. civ.

Se cuvine subliniat, într-un prim considerent, că recurenţii au solicitat casarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. şi cea a lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei C.., precum şi admiterea celui de-al doilea capăt de cerere stabilit prin cererea principală şi în cererea de intervenţie principală a recurenţilor-intervenienţi, constând în obligarea, deopotrivă, şi a intimatei C.. la încetarea şi interzicerea practicilor de concurenţă neloială constând în furnizarea de servicii de transport public de persoane cu un autoturism, contra cost, fără a deţine autorizaţiile prevăzute de lege, pe raza municipiului Cluj-Napoca; au arătat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a romelor de drept material, motiv de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu toate acestea, motivele de casare au vizat exclusiv modalitatea de soluţionare, în apel, a celor două excepţii de fond, iar dintre acestea, în măsura în care instanţa de apel a menţinut sentinţa în privinţa soluţiei date excepţiei referitoare la calitatea procesuală activă a reclamantei A., se impune precizarea că intervenienţii nu au atacat hotărârea primei instanţe, astfel că, în această privinţă, recursul intervenienţilor este exercitat cu încălcarea dispoziţiilor art. 459 alin. (1) C. proc. civ.

Trecând peste aceste observaţii peliminare, Înalta Curte arată că un prim motiv al recursului principal care poate fi examinat, în limitele arătate mai sus, vizează critica recurentei A. referitoare la aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 36 şi art. 37 C. proc. civ., necorelate cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 privind concurenţa neloială, dispoziţii în raport cu care legea recunoaşte legitimare procesuală activă pentru constatarea actelor sau faptelor de concurenţă neloială oricărei persoane care are un interes legitim.

Arată că generalitatea formulării legii, conform textului de lege arătat, impune generalitatea aplicării sale, iar nu restrângerea sa, cum greşit a aplicat legea instanţa de apel, cu încălcarea principiului de intrepretare ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus - unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. În acest sens, referirea la art. 37 C. proc. civ. este greşită, în opinia recurentei, deoarece instanţa de apel a operat o restrângere nepermisă a aplicării normei de drept material, statuând că reclamanta nu are un interes personal legitim pentru promovarea acţiunii specifice.

A mai susţinut recurenta că sunt încălcate şi dispoziţiile art. 978 C. civ. de la 1864, în care se arată că o clauză primitoare de două înţelesuri se interpretează în sensul în care poate produce efecte, iar nu în cel în care ar fi lipită de acestea, dar şi argumentele de interpretare prin analogie şi prin reducere la absurd. S-a susţinut, aşadar, că legea recunoaşte asociaţiei, ca entitate reprezentativă a intereselor taximetriştilor, dreptul de a acţiona pentru sancţionarea faptelor de concurenţă neloială, de vreme ce Legea nr. 11/1991 permite acţiunea "oricărei persoane", fără nicio limitare.

Aceste critici nu sunt fondate.

Înalta Curte arară că nu pot fi examinate, din perspectiva oferită de recurentă, dispoziţiile art. 978 C. civ.. de la 1864, în primul rând pentru că aceste norme nu au incidenţă în cauză, având în vedere dispoziţiile art. 6 C. civ. şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, privind C. civ., atâta vreme cât activitatea imputată pârâtelor a debutat în anul 2016, iar în al doilea rând pentru că norma evocată de recurentă se referă exclusiv la o regulă de interpretarea a contractelor, iar nu a legii.

Se mai cuvine subliniat că instanţa de apel, justificând soluţia dată apelului reclamantei, a avut în vedere dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991, arătând că, în sensul acestei dispoziţii de drept material, interesul legitim trebuie justificat de titularul acţiunii, parte în raportul de drept material, care afirmă un prejudiciu aflat în corelaţie cu practicile neloiale săvârşite de cealaltă parte.

Aceste statuări sunt corecte, deoarece Legea nr. 11/1991 nu selectează, în privinţa legitimării procesuale active, numai cerinţa interesului legitim, excluzând celelalte cerinţe impuse acestuia ca şi condiţie de fond a titularului acţiunii judiciare. Aceste dispoziţii nu sunt incompatibile şi nu presupun exclusivitate, în sensul că în acest caz este necesară dovedirea tuturor componentelor interesului, astfel cum sunt enumerate de dispoziţiile procedurale.

Legea nr. 11/1991, stabilind că acţiunea în declararea faptelor de concurenţă neloială se formulează de către cel care justifică un interes legitim, impune în art. 7 alin. (1) verificarea scopului demersului judiciar, care trebuie să derive, în acest caz, din concurenţa neloială şi să fie justificat pe raportul de concurenţă, astfel cum legea îl delimitează şi reglementează.

Interesul legitim specific acţiunii în constatarea şi sancţionarea faptelor de concurenţă neloială presupune, aşadar, demonstrarea - pe lângă necesitatea îndeplinirii condiţiilor concomitente, a caracterului său direct, personal şi actual - faptului că reclamantul îl afirmă în contextul reglementat de legea privind combaterea concurenţei neloiale şi că are conţinutul economic pe care acest cadru normativ îl protejează.

Nu în ultimul rând, împrejurarea că art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 statuează că orice persoană care are interes legitim poate formula acţiunea specific reglementată de această lege, se referă, extrapolând domeniul art. 33 C. proc. civ., nu atât la exerciţiul dreptului la acţiune, cât mai ales la relaţia sa cu fundamentul pretenţiei afirmate, deoarece vizează chiar analiza acestui fundament. Astfel, cerinţa interesului legitim, în acest caz, subînţelege primordial că acesta trebuie să nu contravină legii, dar şi că este corelat dreptului subiectiv civil afirmat ori cu situaţia juridică legală pentru a cărei realizare parcurgerea procedurii judiciară este necesară.

Ca urmare, instanţa de apel a stabilit corect că afirmarea interesului legitim nu este o condiţie exclusivă pentru caracterizarea calităţii procesuale şi că, în realitate, acesta aparţine membrilor A., persoane care pot afirma existenţa unui prejudiciu prin activitatea imputată pârâtelor.

Din acest punct de vedere au fost corect evaluate dispoziţiile legale, iar normele juridice au fost corect interpretate, fără a putea fi reţinute ca ignorate principiile interpretării legii de drept material arătate de recurentă.

În acest context instanţa de apel a aplicat corect şi dispoziţiile art. 37 C. proc. civ. statuând că nu se recunoaşte prin lege o legitimare procesuală, în mod special, în persoana asociaţiei pentru ca aceasta să acţioneze în conservarea intereselor individuale ale membrilor săi.

Înalta Curte confirmă astfel raţionamentul instanţei de apel şi arată că, în lipsa interesului caracterizat juridic al A. de a acţiona, aceasta trebuia să legitimeze demersul sau judiciar în temeiul unei dispoziţii legale, deoarece însăşi norma procesuală exclude posibilitatea unei interpretări prin analogie, cum propune recurenta; de aceea, sunt lipsite de fundament argumentele recurentei care arată că, neputându-se reprezenta la nivel sindical, singura entitate reprezentativă a taximetriştilor este asociaţia constituită în condiţiile O.G. nr. 26/2000, deoarece acestea au numai un nivel circumstanţial şi nu deduc interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel. Articolul 37 C. proc. civ. expune o soluţie legislativă dincolo de orice echivoc şi impune ca legitimarea procesuală să derive dintr-o normă legală expresă în cazul acţiunilor promovate printr-o entitate reprezentativă.

Prin urmare, acest prim motiv de casare este neîntemeiat şi va fi înlăturat.

O a doua critică a recursului deduce instanţei de control judiciar verificarea aplicării legii în apel cu privire la modalitatea în care modalitatea în care a fost soluţionată excepţia lispei calităţii procesuale pasive a pârâtei C..

În cadrul acestui motiv de recurs recurenţii au subliniat că decizia instanţei de apel s-a fundamentat pe lipsa dovezilor de natură să caracterizeze că această pârâtă a intrat în raporturi de concurenţă neloială cu operatorii de transport în regim de taxi, subliniind că aceste raporturi juridice au fost dovedite, de vreme ce aplicaţia B. funcţionează prin activitatea interdependentă a mai multor societăţi comerciale. Recurenţii au invocat depunerea mai multor înscrisuri în probaţiune, din care rezultă cu evidenţă că activitatea C.. este interdependentă cu activitatea S.C. B. S.R.L., cea dintâi fiind o companie, la rândul său, a trustului şi fiind lipsit de relevanţă că pe parcursul litigiului compania şi-a schimbat strategia, pentru a se sustrage de la obligaţiile legale pe care le avea pentru desfăşurarea activităţilor de transport.

S-a imputat instanţei de apel că s-a dat valoare greşită probelor şi au fost aplicate greşit prezumţiile judiciare, în fapt C.. având calitate procesuală pasivă în raportul juridic litigios.

În continuare, recurenţii au propus o reevaluare a probatoriului, aptă să justifice o concluzie diferită celei statuate în evocarea fondului în apel.

Examinând acest motiv al recursului, Înalta Curte reaminteşte părţilor că recursul urmăreşte să supună instanţei supreme, conform art. 483 C. proc. civ., examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În acest context, dată fiind natura extraordinară a căii de atac a recursului, în acord cu principiul legalităţii căilor de atac, motivele de casare sunt delimitate de lege în mod exhaustiv, de aceea, criticile formulate trebuie - prin interpretarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ. - să fie integrate şi încadrate în motivele de casare enumerate de lege.

Din acest puncte de vedere, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care constituie temeiul recursului principal, trebuie să corespundă fundamentării căii de atac nu doar prin enunţarea lui, ci şi printr-o argumentare adecvată care să arate instanţei de control judiciar norma de drept material care a fost interpretată ori aplicată greşit.

Or, dincolo de împrejurarea că recurenţii nu identifică o normă de drept material încălcată în apel cu prilejul examinării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a C.., pentru a putea fi examinată conformitatea cu regulile de drept a deciziei, Înalta Curte arată că dezvoltarea motivului de recurs deduce instanţei de control verificarea modalităţii în care instanţa de apel a statuat asupra situaţiei de fapt care a fundamentat soluţia dată excepţiei, a modului în care a interpretat probele administrate şi a concluzionat pe baza acestora şi a prezumţiilor judiciare.

Excedează, aşadar, controlul de legalitate această categorie de critici, iar acestea nu pot fi examinate de instanţa de recurs, deoarece sunt integrate netemeiniciei, iar nu nelegalităţii hotărârii - care poate fi examinată în recurs; stabilirea faptelor pe baza probelor administrate reprezintă o operaţiune necesar premergătoare aplicării normelor de drept în soluţionarea aspectelor litigioase deduse judecăţii, cu privire la care judecătorul de fond al cauzei are o marjă de apreciere lăsată de lege în competenţa sa deplină, în acord cu reguli procedurale precise şi, de altfel, în cauză necontestate.

În concluzie, constatând că acest motiv de recurs vizează reanalizarea probatoriului, deci netemeinicia hotărârii recurate, Înalta Curte arată că el nu poate fi integrat motivelor de nelegalitate, astfel că nu va fi examinat.

Pentru aceste considerente, se impune respingerea recursului principal, iar potrivit art. 491 raportat la art. 472 C. proc. civ., instanţa va păşi la examinarea recursului incident.

Prin acest recurs S.C. B. S.R.L. şi C.. au solicitat casarea deciziei atacate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această cale de atac.

Vor fi examinate cu prioritate motivele de casare al căror efect impune, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5, sancţiunea nulităţii hotărârii atacate. Între acestea, motivul de casare referitor la lipsa interesului intervenienţilor în promovarea cererii, chiar fondat pe dispoziţii de drept procesual, este subsecvent celor referitoare la greşita soluţionare a chestiunii referitoare la admisibilitatea cererii de intervenţie principală şi încălcarea principiului disponibilităţii, aceste aspecte având prioritate, întrucât vizează lămurirea cadrului procesual în raport cu care interesul urmează să fie evaluat.

Astfel, un prim motiv al recursului incident a vizat aplicarea greşită în apel a dispoziţiilor art. 61 alin. (2) C. proc. civ., deoarece conform acestei dispoziţii, în măsura în care intervenientul pretinde pentru sine în tot sau în parte dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta, intervenţia voluntară, pentru a fi admisibilă, trebuie formulată împotriva ambelor părţi din proces.

Au susţinut recurentele că doar formal s-a apreciat că intervenienţii şi-au îndreptat cererea şi împotriva reclamantei, atâta vreme cât dreptul afirmat de aceştia nu era solicitat în contradictoriu cu A., iar instanţa de apel a valorificat excesiv această formalitate, doar pentru a considera că una dintre condiţiile procesuale de admisibilitate a intervenţiei principale este îndeplinită.

Acest motiv de casare nu este întemeiat.

Din examenul cererilor formulate, rezultă că prin cererea de chemare în judecată A., legitimându-şi acţiunea pe împrejurarea că reprezintă interesele economice, sociale şi profesionale colective ale taximetriştilor şi operatorilor în regim de taxi din Transilvania, a solicitat instanţei sancţionarea pârâtelor pentru fapte de concurenţă neloială şi, între altele, obligarea pârâtelor la despăgubiri. Acţiunea s-a justificat pe premisa unei acţiuni colective, în scopul ocrotirii unui interes de grup, reclamata opunând constant că acţionează " în folosul fiecărui membru în parte, al fiecărui taximetrist sau al fiecărei societăţi ca are ca obiect de activitate servicii de taximetrie".

La rândul său, cererea de intervenţie principală, cu excepţia capătului de cerere indemnitar, a avut acelaşi petit, intervenienţii formulând aceleaşi pretenţii pentru ei, deducând, aşadar, judecăţii acelaşi drept.

În acest caz, deducându-se instanţei de judecată aceeaşi pretenţie, acelaşi drept subiectiv, întemeiat pe aceeaşi cauză juridică, legea concepe că dreptul solicitat de terţ trebuie opus ambelor părţi iniţiale ale procesului, în măsura în care instanţa de judecată va trebui să stabilească, pe cale judiciară existenţa dreptului, dar şi pe titularul său, pentru a pronunţa hotărârea de condamnare.

Chiar dacă iniţial cererea de intervenţie principală a fost promovată numai în contradictoriu cu S.C. B. S.R.L. şi C.., în măsura în care pârâţii au opus instanţei de judecată inadmisibilitatea cererii din perspectiva determinării defectuoase a cadrului procesual prin configurarea cererii de intervenţie, a intervenit o modificare a acestei cereri, în sensul în care terţii au arătat că formulează această cerere şi în contradictoriu cu reclamanta. Această modificare a fost permisă de prima instanţă, neregularitatea invocată a fost acoperită, iar admisibilitatea în principiu a intervenţiei a fost dezbătută şi încuviinţată în contradictoriu cu ambele părţi ale procesului, reclamant şi pârât.

Recurenţii critică totuşi admisibilitatea acestei cereri, arătând că modificarea cererii de intervenţie a fost formală, realizată doar în scop procesual, pentru a obstacula obiecţiunea de inadmisibilitate criticată.

Critica din recurs este, însă, lipsită de fundament, iar recurenţii se întemeiază pe o stare reminiscentă, atâta vreme cât modificarea cererii de intervenţie a fost încuviinţată, această măsură procesuală nu a fost criticată, aşa încât la data dezbaterii admisibilităţii în principiu a intervenţiei aceasta a avut configuraţia procesuală pe care chiar pârâtele, recurentele de astăzi, o afirmă.

Prin urmare, în acest recurs nu se mai poate analiza această critică, de vreme ce modificarea cadrului procesual s-a produs, fără rezerve, încă în faţa primei instanţe, iar încuviinţarea intervenţiei s-a realizat chiar în parametrii prefiguraţi de recurente, adică în contradictoriu cu ambele părţi litigante, astfel încât acest prim motiv de recurs va fi înlăturat.

Printr-un al doilea motiv al recursului incident S.C. B. S.R.L. şi C.. arată că admiterea parţială a cererii de intervenţie principală s-a făcut cu încălcarea principiului disponibilităţii, în măsura în care s-a dispus obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la interzicerea furnizării serviciilor de suport referitoare la verificarea documentaţiei prezentate de furnizori şi stării autovehiculului, precum şi în sesiuni de informare a furnizorilor care doresc să utilizeze aplicaţia B., toate în legătură cu furnizarea de servicii de transport pe raza municipiului Cluj-Napoca.

Arată, în acest context, recurentele că cel de-al doilea petit al cererii de intervenţie principală nici nu a făcut obiectul apelului, astfel că limitele acestuia erau, ca efect al apelului pârâtelor, numai cel referitor la obligarea încetării actelor de concurenţă constând în furnizarea de servicii de transport public, contra cost, de persoane cu un autoturism, fără a deţine autorizaţiile prevăzute de lege, astfel încât dispoziţia adoptată prin decizia finală de instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Această critică este fondată.

Esenţial, Înalta Curte reţine, examinând concomitent cererea de intervenţie principală şi sentinţa civilă nr. 1192/27.06.2018 pronunţată în cauză de Tribunalul Specializat Cluj, că cererea de intervenţie principală a avut şi menţinut pe tot parcursul procesual două capete de cerere: - primul, referitor la obligarea pârâtelor la încetarea funcţionării aplicaţiei B., precum şi încetarea şi interzicerea oricărei aplicaţii sau orice suport tehnologic sau informatic pentru a presta serviciul de transport public, contra cost, de persoane, cu un autoturism, pe raza municipiului Cluj-Napoca, - al doilea, referitor la obligarea pârâtelor la încetarea şi interzicerea practicilor de concurenţă neloială constând în furnizarea de servicii de transport public, contra cost, de persoane cu un autoturism, fără a deţine autorizaţiile prevăzute de lege, în principal pe teritoriul României şi în subsidiar pe raza municipiului Cluj-Napoca.

La rândul său, soluţionând cauza prin sentinţa arătată, instanţa a respins, pe baza excepţiilor procesuale, cererea de chemare în judecată a reclamantei A. şi cererea de intervenţie formulată de Confederaţia Operatorilor şi Transportatorilor Autorizaţi din România, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor cu privire la cererea formulată de operatorii de transport în regim de taxi, referitoare la încetarea şi interzicerea oricărei aplicaţii sau orice suport tehnologic sau informatic pentru a presta serviciul de transport public, contra cost, de persoane, cu un autoturism, respingând acest capăt de cerere, în consecinţă şi a admis numai în parte cererea de intervenţie a acestor părţi, dispunând obligarea pârâtelor la încetarea şi interzicerea practicilor de concurenţă neloială constând în furnizarea de servicii de transport public, contra cost, de persoane cu un autoturism, fără a deţine autorizaţiile prevăzute de lege pe raza municipiului Cluj-Napoca, precum şi publicarea dispozitivului hotărârii într-un ziar de largă circulaţie.

Operatorii de transport în regim de taxi a căror unică cerere a fost găsită întemeiată în parte, nu au apelat sentinţa, partea de condamnare a sentinţei fiind însă atacată de pârâte. A fost, de asemenea atacată sentinţa de către reclamantă, însă numai cu privire la soluţia dată cererii principale.

Rezultă, aşadar, că hotărârea de respingere a primului capăt al cererii de intervenţie principală formulată de către operatorii de transport în regim de taxi, prin efectul neapelării, intră în puterea lucrului judecat, conform art. 430 raportat la art. 634 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., iar această parte a hotărârii a devenit definitivă.

Era supusă devoluţiunii în apel, raportat la cererea de intervenţie, partea de hotărâre apelată de către pârâte, respectiv obligarea pârâtelor la încetarea şi interzicerea practicilor de concurenţă neloială constând în furnizarea de servicii de transport public, contra cost, de persoane cu un autoturism, fără a deţine autorizaţiile prevăzute de lege pe raza municipiului Cluj-Napoca, cu privire la care instanţa de apel trebuia să se pronunţe în limita acestui apel şi în condiţiile art. 477-478 C. proc. civ., adică în limitele expres ori implicit stabilite prin motivele de apel şi fără a se putea schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe.

Admiţând apelul pârâtelor împotriva sentinţei sus-arătate, curtea de apel a anulat sentinţa şi, rejudecând cauza, a stabilit că o parte dintre operatorii de transport în regim de taxi, autori ai cererii de intervenţie, nu au calitate procesuală activă, respingând cererea acestora, a admis în cauză excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.., respingând cererea de intervenţie îndreptată împotriva acestei pârâte şi a admis în parte intervenţia principală, obligând S.C. B. S.R.L. la interzicerea furnizării serviciilor de suport referitoare la verificarea documentaţiei prezentate de furnizori şi stării autovehiculului, precum şi în sesiuni de informare a furnizorilor care doresc să utilizeze aplicaţia B., toate în legătură cu furnizarea de servicii de transport pe raza municipiului Cluj-Napoca.

Din analiza integrală a dispozitivului deciziei din apel transpare cu evidenţă anularea parţială a sentinţei, în ciuda unei neconcordanţe lingvistice, aşa cum este netăgăduit de părţile litigiului că instanţa de apel a procedat la o rejudecare exclusiv a cererii de intervenţie care a fost provocată de apelul pârâtelor şi că, în esenţă, dincolo de soluţiile date excepţiilor, în această rejudecare instanţa de apel trebuia să evalueze temeinicia capătului de cerere admis de către prima instanţă şi contestat de apelante.

Or, analiza comparativă a cererii de intervenţie şi a sentinţei, pe de o parte şi a dispozitivului deciziei din apel, pe de altă parte, analiză realizată din perspectiva obiectului cererii, relevă faptul că instanţa de apel a trasat pârâtei o obligaţie cu privire la care o cerere nu fusese formulată.

Întrucât nu există concordanţă între obligaţia pârâtelor la încetarea şi interzicerea practicilor de concurenţă neloială constând în furnizarea de servicii de transport public, contra cost, de persoane cu un autoturism, fără a deţine autorizaţiile prevăzute de lege pe raza municipiului Cluj-Napoca - solicitată de intervenienţi şi admisă de prima instanţă şi obligaţia impusă în apel în sarcina B. S.R.L. constând în interzicerea furnizării serviciilor de suport referitoare la verificarea documentaţiei prezentate de furnizori şi stării autovehiculului, precum şi în sesiuni de informare a furnizorilor care doresc să utilizeze aplicaţia B., toate în legătură cu furnizarea de servicii de transport pe raza municipiului Cluj-Napoca. Or, în măsura în care instanţa de apel nu arată în mod explicit că reconfigurarea obligaţiei stabilite este echivalentă conţinutului pretenţiei iniţiale, iar acesta diferenţă transpare în mod substanţial, rezultă că instanţa de apel s-a pronunţat în afara limitelor învestirii.

Acordând, aşadar, ceea ce nu s-a cerut şi în afara limitelor sesizate prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de apel, instanţa de apel a schimbat cadrul procesual, contrar dispoziţiei stabilite expres prin art. 478 alin. (1) C. proc. civ. şi încălcând dispoziţiile art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Această încălcare a normelor procesuale afectează nu doar securitatea raporturilor juridice deja stabilite, chiar provizoriu, prin hotărârea primei instanţe, ci chiar caracterul echitabil al procedurii, creând părţilor o nesiguranţă asupra limitelor în care pretenţiile lor au fost analizate în mod previzibil.

Încălcarea sesizată a normelor de procedură atrage anularea deciziei în limitele arătate şi impune o reanalizare a apelului în aceste limite, referitoare la temeinicia şi legalitatea obligaţiei stabilite prin dispozitivul hotărârii pronunţate de prima instanţă, în acord cu limitele obiective stabilite prin cererea de intrevenţie, ca expresie a dreptului părţii de a deduce instanţei de judecată o pretenţie delimitată potrivit voinţei particulare.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte arată că toate celelalte aspecte sesizate de recurente prin recursul incident intră în subsecventa chestiunii anterior reţinute.

În măsura în care anularea deciziei se impune ca efect al încălcării normelor de procedură arătate, este necesară rejudecarea apelului în limitele stabilite prin aceste considerente şi cu respectarea devoluţiunii sesizate prin cererea de apel formulată de pârâte.

În tot acest context, vor fi verificate atât condiţia interesului intervenienţilor în promovarea şi soluţionarea cererii rămase în litigiu, în condiţiile intrării în vigoare a O.U.G. nr. 49/2019 privind activităţile de transport alternativ cu autoturism şi conducător auto, aprobată prin Legea nr. 204/2019 şi în condiţiile în care cererea intervenienţilor urmăreşte, pentru viitor, stabilirea interdicţiei B. S.R.L. de a furniza de servicii de transport public, contra cost, de persoane cu un autoturism, fără a deţine autorizaţiile prevăzute de lege pe raza municipiului Cluj-Napoca, cât şi dacă, în acord cu dispoziţiile legale evocate de către pârâte, acţiunile sale pot fi sancţionate ca fapte de concurenţă neloială.

Înalta Curte arată că acest examen nu poate fi realizat în această fază procesuală în măsura în care dezlegările criticate au vizat un alt obiect, diferit de pretenţia dedusă judecăţii, iar dezlegările date nu ar avea nicio utilitate în planul procesului şi nu pot reprezenta statuări asupra chestiunilor de drept, cu valoare concretă, pentru instanţa care rejudecă procesul.

De aceea, pentru toate considerentele arătate în această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul principal şi va admite recursul incident, casând în parte decizia atacată, trimiţând curţii de apel cauza pentru rejudecarea apelului declarat de C.. şi S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1192/27.06.2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj şi reevaluarea temeiniciei pretenţiilor formulate operatorii de transport în regim de taxi prin cererea de intervenţie principală, în limitele devoluţiunii impuse de regulile de procedură aplicabile în procedura de judecată a apelului şi de motivele de apel.

Totodată, cu prilejul rejudecării, instanţa de apel urmează să se pronunţe, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 şi următoarele C. proc. civ. şi asupra cererii accesorii a recurentelor S.C. B. S.R.L. şi C.., vizând acordarea cheltuielilor de judecată aferente recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. şi de recurenţii-intervenienţi N., R., V., Z., DD., HH., LL., PP., TT., XX., D., H., L., F., T., X., RR., VV., FF., JJ., M., Y., CC., KK., WW., G., K., O., S., W., AA., II., MM. şi QQ. împotriva deciziei civile nr. 239/25.04.2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Admite recursul incident declarat de recurentele-pârâte C.. şi S.C. B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează în parte decizia atacată şi trimite curţii de apel, spre o nouă judecată, apelul declarat de C.. şi S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1192/27.06.2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 martie 2021.