Delictual liability for bank-credited funds without written contracts and the prohibition of re-litigating penal-adjacent civil claims under res judicata

Şedinţa publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30.07.2003 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, astfel cum a fost precizată, reclamanta A. S.A., în faliment, reprezentată prin Lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.900.000.000 RON, la care se adaugă dobânda legală aferentă, atât cât va curge aceasta până la data stingerii datoriei prin plată.

În motivarea cererii, a arătat că a fost creditat contul pârâtei deschis la A. S.A., din sursele băncii, cu suma de 6.900.000.000 RON, acordată cu titlu de credit, în lipsa unor cereri de credit, contracte de credit etc.

A arătat reclamanta că pârâta şi-a însuşit şi a utilizat în interes propriu sumele primite în cont, dispunând băncii efectuarea de plăţi, în care scop a emis ordine de plată către Oficiul pentru Recuperarea Creditelor Bancare.

Potrivit reclamantei, faptele delictuale în urma cărora pârâta a obţinut 6.900.000.000 RON, fără cauză legitimă, i-au produs un prejudiciu ce trebuie recuperat.

Prin sentinţa civilă nr. 1063/22.04.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că raportat la art. 2, 3 şi 5 din Legea nr. 71/2011, precum şi la art. 2 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, în speţă sunt incidente dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi ale C. proc. civ. de la 1865 şi că instanta a fost învestită cu o actiune in raspundere civila delictuala, potrivit art. 998-999 C. civ.

De asemenea, a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 79/SIND/16.04.2002, Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ a dispus începerea procedurii falimentului împotriva debitoarei A. S.A., în temeiul Legii nr. 83/1998.

A constatat prima instanţă că pârâta a încheiat cu reclamanta în cursul anului 2001 cinci contracte de credit, iar cele trei contracte menţionate prin cererea de chemare în judecată au fost operate, aşa cum rezultă şi din plângerea penală nr. 651/31.05.2003, de C. (fost preşedinte al bancii), cu garanţii colaterale constituite de D..

În continuare, tribunalul a reţinut că deşi reclamanta recunoaşte că din extrasele de cont eliberate de bancă rezultă că sumele de bani au fost puse la dispoziţia pârâtei sub formă de credite, menţionându-se numerele contractelor de credit - nr. 99, 126 şi 146, susţine că în condiţiile în care nu au fost găsite contractele de credit în formă materială, nu se poate afirma că banca a acordat societăţii pârâte credite, ci că s-a realizat o alimentare a contului acesteia fără documente.

Cu privire la acest aspect, prima instanţă a apreciat că reclamanta îşi invocă propria turpitudine şi a subliniat că inexistenţa contractelor în sensul de instrumentum nu semnifică inexistenta operatiunii, în sensul de negotium, atât timmp cât ambele părţi au înregistrat aceste contracte în evidenţele contabile.

Pe de altă parte, tribunalul a constatat că reclamanta nu contestă cuantumul sumelor restituite de pârâtă, ci forţa probantă a extraselor de cont emise chiar de ea, care, aşa cum rezultă din actele dosarului, fac referire la documente şi confirmă stingerea unei obligaţii a pârâtei prin plată.

În acest context, prima instanţă a reţinut că toate sumele încasate cu titlu de credit si restituite ulterior au fost înregistrate în contabilitatea pârâtei, în condiţiile Legii nr. 82/1991, dar şi că reclamanta nu a demonstrat întrunirea conditiilor angajării raspunderii civile delictuale a pârâtei, în condiţiile în care angajaţii reclamantei au fost condamnati de instanţele penale în mod definitiv, iar cu privire la cei ai pârâtei -administrator E., s-a dispus clasarea.

A conchis tribunal că atât timp cât din actele dosarului rezultă că reclamanta a fost prejudiciată prin faptele prepusilor săi, iar toate creditele au fost integral rambursate de pârâtă la începutul lunii iunie 2003, pretenţia reclamantei de restituire a sumelor împrumutate potrivit contractelor nr. x/21.05.2001, y/20.06.2001 şi 146/20.07.2001 este nejustificată, având drept rezultat o diminuare fără temei a patrimoniului pârâtei şi o îmbogatire fără just temei a patrimoniului reclamantei, care a primit sumele acordate cu titlu de credit plus dobanda.

Împotriva acestei sentinţe, A. S.A., reprezentată de lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, a declarat apel, iar S.C. B. S.A. a formulat o cerere de aderare la apel, solicitând, în esenţă, respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 1673/A/18.11.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondate atât apelul principal, cât şi cererea de aderare la apel.

Pentru a decide astfel, insgtanţa de apel a reţinut că, raportat la dispoziţiile art. 79 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 58/1998, în vigoare la data operaţiunilor de creditare, forma scrisă a contractului de credit era prevăzută ad validitatem.

Notând că reclamanta nu a învestit instanţa şi cu un capăt de cerere având ca obiect nulitatea absolută a contractelor de credit pentru lipsa formei scrise, deşi a învederat că nu au fost încheiate contracte în formă scrisă şi din acest motiv au fost invocate dispoziţiile răspunderii civile delictuale şi nu răspunderea contractuală, curtea de apel a reţinut că nulitatea, chiar şi cea absolută, nu poate opera de drept, ci trebuie constatată de o instanţă, ca urmare a formulării de către una din părţi a acestei solicitări.

Totodată, a reţinut că răspunderea civilă delictuală este subsidiară răspunderii contractuale, astfel că, în condiţiile în care între părţi există un contract, chiar şi lovit de vicii care îi afectează valabilitatea, însă nu s-a constatat nulitatea absolută a acestuia, o acţiune în răspunderea civilă delictuală este inadmisibilă.

În altă ordine de idei, curtea de apel a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, reţinând, în esenţă, că fapta învederată de reclamantă, respectiv folosirea în interes propriu a sumelor de bani cu care a fost creditat contul societăţii pârâte, nu este o faptă prin care să se fi încălcat normele imperative ale dreptului subiectiv, fiind firesc ca un împrumutat, indiferent de forma în care a fost încheiat contractul, să poată dispune de sumele cu care a fost creditat contul său.

În plus, a reţinut că potrivit raportului de expertiză contabilă, depus la dosar chiar de către reclamantă, sumele ce au făcut obiectul operaţiunilor de creditare au fost rambursate către bancă din contul lui D., având ca specificaţie rambursare credit S.C. B. S.A., că reclamanta nu a negat că au fost rambursate sumele solicitate prin cererea de chemare în judecată, ci a învederat că operaţiunile de rambursare au fost efectuate scriptural de către prepuşii băncii, fără documente justificative, folosindu-se de alte resurse ale băncii, însă nu a făcut nicio dovadă a celor afirmate, dar şi că, odată ce a acceptat primirea plăţii în contul de credit al pârâtei, înregistrând în acest mod şi stingerea datoriei, reclamanta nu mai poate invoca propria turpitudine pentru a cere să se constate nelegalitatea efectuării şi acceptării plăţii.

Totodată, instanţa de prim control judiciar a reţinut că în dosarul penal nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus clasarea în ceea ce priveşte faptele administratorului societăţii pârâte, astfel cum învederează chiar apelanta-reclamantă. Este adevărat că această împrejurare nu poate exclude de plano angajarea răspunderii civile delictuale într-un proces civil, însă pentru aceasta reclamanta trebuia să facă dovada unei fapte ilicite a pârâtei, a vinovăţiei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Curtea de apel a apreciat că nu poate analiza incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 1633 din noul C. civ., invocate prin cererea de apel, întrucât aceste dispoziţii legale nu au fost invocate şi în faţa primei instanţe şi nici nu sunt incidente în cauză, faţă de data săvârşirii pretinselor fapte, anul 2001.

Cu privire la cererea de aderare la apel formulată de pârâtă, instanţa de prim control judiciar a notat că pârâta a solicitat, în esenţă, respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, întrucât reclamanta a formulat o plângere penală împotriva administratorului societăţii pârâte şi s-a constituit parte civilă, solicitând inclusiv recuperarea sumelor de bani ce au făcut obiectul contractelor de credit nr. x/21.05.2001, y/20.06.2001 şi 146/20.07.2001 şi, fără a mai aştepta soluţia în dosarul penal, a introdus şi cererea de chemare în judecată la instanţa civilă, iar prima instanţă nu s-a pronunţat pe excepţia electa una via non datur recursus ad alteram.

Curtea de apel a constatat că prin decizi penală nr. 424/A/22.03.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2010, inculpatul C., fostul preşedinte al reclamantei, a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată, prevăzută de art. 295 C. pen. cu referire la art. 302 C. pen., iar inculpaţii au fost obligaţi şi la repararea prejudiciului cauzat A..

Totodată, a notat că în dosarul penal nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus clasarea în ceea ce priveşte faptele administratorului societăţii pârâte.

A apreciat curtea de apel că constituirea de parte vătămată în procesul penal nu exclude încercarea de recuperare a prejudiciului printr-o acţiune civilă îndreptată împotriva aceloraşi persoane sau a altor persoane care sunt considerate responsabile de producerea prejudiciului. În ipoteza în care se aprecia că soluţia din prezentul dosar este influenţată de soluţionarea laturii civile sau penale a procesului penal se putea solicita suspendarea judecăţii dosarului civil, ceea ce în speţă s-a şi întâmplat. Împrejurarea că potrivit art. 19 din C. proc. civ. persoana vătămata care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civila acţiune pentru repararea pagubei materiale si a daunelor morale pricinuite prin infracţiune nu exclude o acţiune civilă a persoanei care s-a constituit parte civilă în procesul penal şi nu a recuperat integral prejudiciul.

Or, deşi s-a pronunţat o decizie de condamnare prin care inculpaţii au fost obligaţi şi la repararea prejudiciului, nu s-a făcut dovada că prejudiciul cauzat a fost efectiv recuperat. Câtă vreme prejudiciul nu a fost recuperat, reclamanta are posibilitatea şi interesul de a se îndrepta şi împotriva altor persoane pe care le consideră responsabile de producerea prejudiciului, răspunderea civilă delictuală fiind solidară.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. S.A., reprezentată prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare şi recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. au declarat recurs.

Prin memoriul său de recurs, A. S.A., reprezentată prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, a solicitat casarea în tot a deciziei atacate.

În motivare, a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, că instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădii neîndoielnic al acestuia şi că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii; a invocat astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că deşi a probat starea de fapt delictuală, instanţa de apel, urmare a unei interpretări eronate a probatoriului administrat, a reţinut motive străine de natura cauzei, cu atât mai puţin caracterul ilicit al faptelor reclamate, ce au constat din operaţiuni de alimentare ilicită a contului S.C. B. S.R.L. cu suma de 6.900.000.000 RON vechi, pe care pârâta a utilizat-o în interes propriu, fără justă cauză.

În acest context, a arătat că a dovedit că operaţiunile de alimentare a contului S.C. B. S.R.L. au fost introduse fraudulos în sistemul informatic al băncii, ca fiind operaţiuni de creditare, deşi erau efectuate în lipsa documentaţiei prevăzute de Legea nr. 58/1996 şi a unor contracte de credit încheiate în formă scrisă.

De asemenea, recurenta a susţinut că în mod eronar a reţinut curtea de apel că nu a învestit instanţa cu un capăt de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de credit pentru lipsa formei scrise, în condiţiile în care forma scrisă este cerută ad validitatem.

A mai arătat autoarea căii de atac că instanţa de apel nu a reţinut concluziile expertizei judiciare efectuate în dosarul de urmărire penală, în sensul că operaţiunile reclamate au fost înregistrate fraudulos în beneficiul intimatei-pârâte.

Raportat la art. 1169 C. civ., a precizat că pârâta, deşi susţine, nu a probat în fata instanţei că sumele de bani primite în cont prin aşa-zisele creditări de cont au avut la bază contracte de credit.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea reclamată şi probată, apreciind în mod nefondat că pârâta a făcut dovada rambursării sumelor, iar reclamanta nu a făcut proba caracterului fictiv al acestor operaţiuni.

A subliniat autoarea căii de atac că instanţa de apel nu a realizat o conexiune a probelor administrate, pe care le-a interpretat insuficient, schimbând astfel natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acţiunii sale.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, faţă de caracteristicile speţei, răspunderea nu poate fi decât una civilă delictuală.

În acest context, a susţinut că fără a analiza fiecare condiţie a angajării răspunderii civile delictuale, curtea de apel a reţinut nefondat că nu se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite, a vinovăţiei pârâtei şi a prejudiciului, din moment ce sumele solicitate prin acţiune au fost restituite.

În continuare, autoarea căii de atac a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că fapta ilicită există şi a fost săvârşită cu vinovăţie de pârâtă, subliniind că participarea intimatei-pârâte la delapidarea patrimoniului A. prin însuşirea fără drept a sumelor transferate în cont în mod fraudulos, dovedesc reaua-credinta a intimatei parate şi că acceptarea de către intimata-pârâtă a rambursării sumelor obţinute frudulos tot din sursele băncii, nu din sursele proprii, reprezintă, de asemenea, o faptă ilicită, prejudiciul creat rămânând în patrimoniul A..

În acest context, a evocat dispoziţiile art. 1633 din noul C. civ., potrivit cărora prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii.

De asemenea, autoarea căii de atac a subliniat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., potrivit cărora orice persoană este responsabilă nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.

Potrivit acestei recurente, există o legătură de cuzalitate între fapta ilicită a pârâtei, constând în neglijenţa în verificarea corectitudinii şi a sumelor de bani cu care i-a fost creditat în mod ilicit contul şi însuşirea ilegală a acestora prin efectuarea de plăţi şi ieşirea din patrimoniul băncii a sumei de bani respective, cu consecinţa producerii unui prejudiciu semnificativ.

În ceea ce priveşte vinovăţia, recurenta a arătat că pârâta este o persoană juridică cu deplină capacitate de exerciţiu, care, prin administrator, a cunoscut creditarea ilicită a contului său cu sume necuvenite şi a ordonat plăţi din acele sume, deşi avea obligaţia de a sesiza banca cu privire la înregistrarea ilegală în contul său a acelor sume necuvenite şi de a le restitui ori de a nu la utiliza.

De altfel, a arătat că prin expertiza judiciară contabilă produsă şi omologată în dosarul penal nr. x/2010 s-a constatat că A. a rămas prejudiciată cu suma de de 6.900.000.000 RON vechi şi dobânda aferenta, că pentru ascunderea fraudei prejudiciul a fost transferat spre alte surse proprii si atrase ale băncii şi că pârâta este beneficiara reală a sumei de bani sus-menţionate, delapidate din bancă, fiind astfel justificată în fapt şi în drept acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

Prin cererea sa de recurs, recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a arătat că demersul său vizează exclusiv soluţia de respingere a cererii de aderare la apel, prin care a invocat excepţia electa una via non datur recursus ad alteram.

Această recurentă şi-a întemeiat în drept cererea pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamând încălcarea de către instanţa de apel a art. 19 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune.

În continuare, autoarea căii de atac a prezentat evoluţia raportului juridic procesual şi a subliniat că reclamanta a introdus prezenta acţiune după ce s-a constituit parte civilă în procesul penal, utilizând concomitent atât acţiunea civilă în cadrul procesului penal, cât şi acţiunea civilă, la instanţele civile.

A susţinut recurenta că reclamanta nu s-a constituit ca parte vătămată în procesul penal ci ca parte civilă, prin plângerea adresată organelor penale la 31.05.2003, în condiţiile art. 15 C. proc. civ., cu toate efectele prevăzute de art. 19 C. proc. civ.

De asemenea, a susţinut că reclamanta şi-a recuperat integral prejudiciul în cadrul dosarului penal, recuperarea efectivă a acestuia fiind doar o problemă de executare, esenţială fiind, indiferent de caracterul solidar al răspunderii civile delictuale, obligarea definitivă şi irevocabilă a persoanelor vinovate la repararea integrală a prejudiciului.

La 26.02.2021, respectiv la 04.03.2021 părţile au depus la dosar întâmpinări.

Analizând decizia atacată din perspectiva motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă, instanţa supremă reţine că autoarea căii de atac a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., potrivit cărora modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În mod prioritar, Înalta Curte subliniază că limitele controlului exercitat în recurs sunt determinate numai de criticile de nelegalitate prezentate de recurentă, deoarece calea de atac dedusă judecăţii are caracter extraordinar şi este lipsită de valenţe devolutive; ca atare, în măsura în care, pentru a examina o pretinsă greşită aplicare a legii, recurenta solicită reevaluarea materialului probator, asemenea critici nu vor fi luate în analiză de instanţa supremă.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că deşi a probat starea de fapt delictuală, instanţa de apel, urmare a unei interpretări eronate a probatoriului administrat a reţinut motive străine de natura cauzei, că în mod greşit a reţinut curtea de apel că nu a învestit instanţa cu un capăt de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de credit pentru lipsa formei scrise, în condiţiile în care forma scrisă este cerută ad validitatem, că instanţa de apel nu a reţinut concluziile expertizei judiciare efectuate în dosarul de urmărire penală, în sensul că operaţiunile reclamate au fost înregistrate fraudulos în beneficiul intimatei-pârâte, că pârâta, deşi susţine, nu a probat în fata instanţei că sumele de bani primite în cont prin aşa-zisele creditări de cont au avut la bază contracte de credit şi că instanţa de apel a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea reclamată şi probată, apreciind în mod nefondat că pârâta a făcut dovada rambursării sumelor, iar reclamanta nu a făcut proba caracterului fictiv al acestor operaţiuni.

În analiza motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte reţine că garantarea dreptului la un proces civil echitabil include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv şi consistent al argumentelor părţilor.

Aşadar, obligaţia de motivare impune o apreciere ataşată de natura cauzei şi de circumstanţele sale, motivarea unei hotărâri fiind înţeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părţi, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Examinarea de detaliu a deciziei atacate conduce Înalta Curte spre concluzia că instanţa de apel a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat.

Astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, dincolo de faptul că reclamanta nu a învestit instanţa şi cu un capăt de cerere având ca obiect nulitatea absolută a contractelor de credit pentru lipsa formei scrise, iar răspunderea civilă delictuală este subsidiară răspunderii contractuale, probatoriul administrat în cauză nu relevă îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, respectiv existenţa faptei ilicite săvârşite cu vinovăţie, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel, urmare a unei interpretări eronate a probatoriului administrat, a reţinut motive străine de natura cauzei.

Separat de faptul că autoarea căii de atac nu a arătat care sunt motivele străine de natura cauzei reţinute de curtea de apel, instanţa supremă constată că, prin criticile formulate, recurenta urmăreşte, în realitate, să provoace un control de fond, de netemeinicie, atât timp cât analiza deciziei atacate relevă că instanţa de apel a analizat faptele imputate pârâtei, reţinând, în baza probatoriului administrat, precum şi a propriului raţionament juridic, că acestea nu pot constitui temei al angajării răspunderii civile delictuale a acesteia.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a realizat o conexiune a probelor administrate, pe care le-a interpretat insuficient, schimbând astfel natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acţiunii sale.

Înalta Curte subliniază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancţionează doar schimbarea naturii sau înţelesului lămurit ori vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii.

În acest context, se impune a se atrage atenţia părţilor că aspectele legate de interpretarea probatoriului nu fac obiect al examinării instanţei supreme, a cărei analiză este limitată, aşa cum s-a arătat şi în precedent, doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de netemeinicie, recursul fiind o cale de atac nedevolutivă.

Aşa fiind, acest motiv de recurs a fost doar formal invocat, de vreme ce autoarea căii de atac a invocat interpretarea insuficientă a probelor administrate în cauză şi schimbarea naturii juridice şi a înţelesului vădit lămurit al acţiunii, iar nu ale actului juridic dedus judecăţii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că fără a analiza fiecare condiţie a angajării răspunderii civile delictuale, curtea de apel a reţinut nefondat că nu se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite, a vinovăţiei pârâtei şi a prejudiciului, din moment ce sumele solicitate prin acţiune au fost restituite.

Dincolo de faptul că, în contra celor susţinute de autoarea căii de atac, curtea de apel a analizat îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, instanţa supremă constată că argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reevaluare a situaţiei de fapt stabilite de instanţa devolutivă prin prisma materialului probator. Astfel, recurenta a susţinut că participarea intimatei-pârâte la delapidarea patrimoniului A. prin însuşirea fără drept a sumelor transferate în cont în mod fraudulos dovedeşte reaua-credinta a acesteia şi că acceptarea de către intimata-pârâtă a rambursării sumelor obţinute frudulos tot din sursele băncii, nu din sursele proprii, reprezintă, de asemenea, o faptă ilicită, prejudiciul creat rămânând în patrimoniul A., că există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei, constând în neglijenţa în verificarea corectitudinii şi a sumelor de bani cu care i-a fost creditat în mod ilicit contul şi însuşirea ilegală a acestora prin efectuarea de plăţi şi ieşirea din patrimoniul băncii a sumei de bani respective, cu consecinţa producerii unui prejudiciu semnificativ şi că pârâta este o persoană juridică cu deplină capacitate de exerciţiu, care, prin administrator, a cunoscut creditarea ilicită a contului său cu sume necuvenite şi a ordonat plăţi din acele sume, deşi avea obligaţia de a sesiza banca cu privire la înregistrarea ilegală în contul său a acelor sume necuvenite şi de a le restitui ori de a nu la utiliza.

Or, aceste susţineri trimit la elemente ataşate situaţiei de fapt, care nu pot fi analizate de instanţa de recurs a cărei examinare este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Sub pretextul încălcării dispoziţiilor art. 998 şi 999 C. civ., recurenta-reclamantă a criticat, în realitate, modul de administrare sau interpretare a probelor şi modul de soluţionare a litigiului în raport cu situaţia de fapt.

Prin criticile formulate, recurenta urmăreşte, în realitate, să provoace un control de fond, de netemeinicie, atât timp cât analiza deciziei atacate relevă că instanţa de apel a analizat faptele imputate pârâtei, reţinând, în baza probatoriului administrat, precum şi a propriului raţionament juridic, că acestea nu pot constitui temei al angajării răspunderii.

Astfel, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad devolutiv.

Deşi reclamă încălcarea dispoziţiilor art. 1633 din noul C. civ., care stipulează că prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii şi ale art. 998 şi 999 C. civ., potrivit cărora orice persoană este responsabilă nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa, analiza deciziei atacate şi a memoriului de recurs relevă că, în calea extraordinară de atac, autoarea acesteia susţine doar un punct de vedere diferit asupra stării de fapt, iar nu o încălcare concretă a legii.

Instanţa supremă subliniază că suita textelor de lege prezentate de recurentă nu are relevanţă în această etapă procesuală, decât în măsura în care aceasta precizează în ce a constat încălcarea lor în apel. Simpla enunţare şi citare a unor dispoziţii legale nu echivalează cu încălcarea normelor de drept material în apel, atât timp cât recurenta nu aduce critici concrete considerentelor deciziei atacate potrivit cărora art. 1633 din noul C. civ. nu sunt incidente în cauză, raportat la principiul de drept tempus regit actum şi nici nu au fost invocate în faţa primei instanţe, iar din perspectiva art. 998 şi 999 C. civ. critică doar situaţia de fapt reţinută de curtea de apel, în sensul că faptele imputate pârâtei nu sunt unele ilicite, de natură a atrage răspunderea sa civilă delictuală.

Aşa fiind, recursul declarat de această recurentă urmează să fie respins ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă, instanţa supremă constată că acesta vizează doar soluţia de respingere a cererii de aderare la apel, prin care s-a invocat excepţia electa una via non datur recursus ad alteram.

Principiul electa una via non datur recursus ad alteram se opune ca partea civilă din procesul penal, beneficiară deja a unei hotărâri favorabile prin soluţionarea laturii civile, să încerce să obţină o nouă hotărâre împotriva unei alte persoane, prin care să urmărească repararea aceluiaşi prejudiciu.

În acest sens, normele de drept procesual penal nu îngăduie ca acţiunea în procesul civil să fie pornită decât dacă instanţa penală a lăsat nesoluţionată latura civilă sau atunci când, după pronunţarea hotărârii penale, noi pagube materiale sau prejudicii morale s-au ivit ori au fost descoperite.

Instanţa supremă constată că, într-adevăr, sumele pretinse prin acţiunea de faţă nu au caracter de noutate, ci sunt incluse în cea care a format obiectul judecăţii laturii civile în procesul penal, după cum s-a reţinut şi de instanţa de apel.

Cu toate acestea, constată că S.C. B. S.A. a fost atrasă în procesul penal nu pentru răspunderea pentru fapta proprie, ci ca parte responsabilă civilmente, în baza raportului juridic de prepuşenie, cercetarea penală vizând pe administratorul acesteia -E..

În cadrul prezentului litigiu, reclamanta urmăreşte însă angajarea răspunderii pentru fapta pretins ilicită, dar săvârşită de S.C. B. S.A., nu de prepusul acesteia.

Cum în procesul penal nu s-a cercetat fapta proprie a S.C. B. S.A., nu se poate invoca deci autoritatea de lucru judecat.

Separat de acest aspect, în condiţiile în care instanţele devolutive au respins ca nefondată acţiunea, nu se întrevede nici folosul practic urmărit de această recurentă.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează modificarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A., reprezentată prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare şi de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1673/A/18.11. 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 martie 2021.