Borrowers’ appeal on abusive CHF rate and currency-risk clauses admitted, appellate ruling quashed and remanded; processing-fee decision upheld.

Şedinţa publică din data de 05 mai 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 14 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei să constate caracterul abuziv al clauzelor 3.1.2, 3.2, 3.3 şi 3.7 din convenţia de credit nr. x din 18 iulie 2008 care vizează modificarea unilaterală, nelegală, a dobânzii pentru perioada 18.07.2008 - 17.09.2010, să constate, pe cale de consecinţă, caracterul fix, egal al ratelor lunare achitate în perioada 18.07.2008-17.09.2010, să constate caracterul abuziv al clauzelor 1.1 lit. d) şi 3.12 din convenţia de credit anterior arătată, clauze ce stabilesc obligaţia împrumutaţilor de a achita un comision de procesare, să dispună, ca o consecinţă a nulităţii clauzelor de la pct. 1 şi 3, restituirea sumelor de bani achitate în mod nejustificat, să constate caracterul abuziv al clauzelor 4.1, 4.6 teza finală şi 5.9 teza finală din acelaşi contract, în baza cărora riscul valutar este suportat în totalitate de către împrumutaţi, să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei de credit, să dispună, ca o consecinţă a admiterii ultimelor două pretenţii, restituirea sumelor de bani achitate în mod nejustificat, să dispună obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale pentru sumele achitate în mod nejustificat cu titlu de dobândă, comision de diferenţă de curs valutar, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi ale O.G. nr. 21/1992.

Prin sentinţa civilă nr. 15584/2016 din 22 septembrie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la 24 octombrie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 1255 din 25 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 1.1 lit. d) şi 3.12 din contractul de credit nr. x din 18 iulie 2008; a obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamanţi a sumei de 1.540 CHF, percepute cu titlu de comision de procesare, precum şi a dobânzii legale la această sumă de la data încasării şi până la data restituirii; a respins restul pretenţiilor ca neîntemeiate.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la 30 octombrie 2018, sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 158 din 4 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei primei instanţe; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care schimbat-o în parte, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs în termen legal, prin care au solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel, întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de completare a probatoriului transmisă la dosarul cauzei, a pronunţat o hotărâre care cuprinde motive străine de natura cauzei, a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi a pronunţat o decizie cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au menţionat că, prin cererea de apel, au solicitat instanţei de apel să reevalueze sentinţa primei instanţe sub aspectul temeiniciei considerentelor prezentate în respingerea cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit care transferă riscul valutar în totalitate la consumatori.

Se mai arată că, deşi instanţa de fond a acceptat argumentele aduse în susţinerea cererii de constatare a caracterului abuziv al respectivelor clauze, potrivit cărora, banca nu a informat reclamanţii cu privire la riscurile variaţiei cursului valutar şi nu a prezentat posibilele variaţii ale cursurilor de schimb, lipsind caracterul clar şi inteligibil al clauzelor deoarece reclamanţilor nu li s-a oferit posibilitatea să evalueze consecinţele economice potenţial semnificative ale riscului valutar asupra obligaţiilor lor financiare, cu toate acestea, prima instanţă a considerat că intimata-pârâtă a acţionat în limitele bunei-credinţe şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de constatare a caracterului abuziv a clauzelor de risc valutar.

Recurenţii afirmă că, pentru a evidenţia mult mai bine faptul că banca a acţionat, în realitate, cu rea-credinţă, au adresat instanţei de apel o cerere de completare probatoriu, prin care au solicitat obligarea apelantei-pârâte să depună la dosarul cauzei materialele publicitare folosite în campania de marketing pentru promovarea noului produs bancar constând în creditarea CHF, materiale folosite anterior semnării contractului de credit în anul 2008.

Cu toate acestea, instanţa nu a analizat cererea şi, pe cale de consecinţă, nu s-a pronunţat asupra acesteia.

În aceste condiţii, autorii recursului au subliniat că instanţa de apel nu a prezentat motivele de fapt şi de drept pentru care a fost înlăturată cererea de completare a probatoriului, fiind astfel nesocotite dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Pe fondul cererii de apel formulate, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe motive referitoare la principiul nominalismului monetar, argumente care sunt străine de obiectul cererii de chemare în judecată.

În egală măsură, autorii recursului au susţinut că instanţa de apel a apreciat că nu este aplicabilă teoria impreviziunii, deşi aceasta nu fusese invocată prin cererea de chemare în judecată.

Legat de acest aspect, recurenţii subliniază faptul că, prin acţiunea introdusă, aceştia nu au solicitat conversia creditului din CHF în RON, astfel încât, în opinia recurenţilor, considerentul instanţei de judecată, potrivit căruia, toate aspectele invocate de apelanţii-reclamanţi în susţinerea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar reprezintă, în realitate, critici împotriva textului de lege ce consacră principiul nominalismului (considerent aflat la pagina 10 din decizie), este o concluzie falsă, care probează o evaluare superficială a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.

Date fiind considerentele instanţei de apel, recurenţii afirmă faptul că, deşi majoritatea cererilor de chemare în judecată care s-au axat pe riscul valutar în contractele de credit conţineau şi capătul de cerere de conversie a creditelor, aceştia nu au dorit să îşi întemeieze cererea pe principiul nominalismului monetar, ci eforturile au fost canalizate pentru a se demonstra contextul în care a fost introdusă pe piaţă creditarea în CHF ca produs nou bancar şi pe demonstrarea relei-credinţe a băncii în etapa precontractuală a încheierii contractului de credit, în special prin neîndeplinirea obligaţiei de informare asupra riscului valutar, cumulat cu transferarea întregului risc la consumator.

Aşadar, se afirmă că, în niciun moment nu a fost adusă în discuţie conversia creditului din CHF în RON, fapt care ar fi îndreptăţit instanţa de apel să invoce considerente legate de principiul nominalismului monetar.

Mai mult, susţinând faptul că nu au prezentat în niciun moment argumente care să vizeze distincţia dintre norme supletive şi cele imperative sub aspectul aplicării art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, astfel cum instanţa de apel reţine la pagina 10 din decizie, recurenţii apreciază că aceasta reprezintă încă o dovadă că motivarea instanţei de apel este străină de conţinutul cererii de apel, prezentând considerente neadaptate speţei de faţă.

În aceste condiţii, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, aplicarea greşită şi în detrimentul reclamanţilor a principiului nominalismului monetar, a permis instanţei de judecată să respingă cererea de apel fără a face o analiză, în concret, a caracterului abuziv al clauzelor privind riscul valutar, instanţa neprocedând la analiza argumentelor prezentate în susţinerea cererii de apel şi a cererii de chemare în judecată, întemeindu-şi soluţia de respingere a apelului lor pe motive străine de natura pricinii.

Cu privire la soluţia de admitere a apelului băncii referitor la comisionul de procesare, recurenţii au arătat că instanţa de apel a schimbat hotărârea instanţei de fond prin respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată. Având în vedere că instanţa de fond a reţinut caracterul abuziv al comisionului de procesare, recurenţii consideră că motivarea instanţei de apel este nu numai insuficientă, ci şi în contradicţie cu normele legale aplicabile, respectiv cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Mai mult, se afirmă că instanţa şi-a depăşit atribuţiile judecătoreşti prin aceea că a permis întregirea clauzelor contractuale cu argumentele prezentate de intimata-pârâtă în timpul procesului.

În acest sens, se arată că respectiva clauză contractuală criticată nu cuprinde motivele pentru care comisionul este perceput, contractul neconţinând vreo definiţie a comisionului de procesare şi nefăcând vreo referire la faptul că acesta este perceput pentru contravaloarea operaţiunilor efectuate de către unitatea bancară pentru procesarea cererii şi verificarea condiţiilor pentru acordarea creditului, astfel cum prezintă instanţa.

În final, autorii recursului au subliniat că dobânda contractuală acoperă toate costurile băncii, motiv pentru care perceperea comisionului de procesare este nejustificată.

Recurenţii-reclamanţi nu au indicat în drept motivele de casare pe care se întemeiază recursul.

În apărare, intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare la 17 mai 2019, cu nerespectarea termenului legal, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21 ianuarie 2020, s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus un punct de vedere la raport.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (6) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte o va respinge pentru următoarele motive:

Cu toate că recurenţii nu au încadrat în drept motivele de casare pe care se întemeiază recursul, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

În concret, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. criticile referitoare la neanalizarea şi nepronunţarea instanţei de apel asupra cererii de completare a probatoriului.

Totodată, criticile referitoare la existenţa unor motive străine de natura pricinii sau motivarea insuficientă se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Constatând că recurenţii-reclamanţi nu au formulat critici omisso medio şi că acestea pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Acţiunea introductivă are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit dedus judecăţii.

Pentru a constata pretinsul caracter abuziv al clauzelor evocate de reclamanţi, prima instanţă a procedat la analiza respectivelor clauze reclamate ca fiind abuzive prin prisma cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În urma verificării cerinţelor prevăzute de dispoziţiile legale mai sus amintite, prima instanţă de fond a reţinut că doar clauza de la art. 1.1 lit. a) din contract, privind obligaţia împrumutatului de a achita un comision de procesare în cuantum de 1540 CHF, este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât, în cuprinsul contractului, nu a fost menţionat scopul pentru care era perceput comisionul de acordare/de procesare. Mai mult decât atât, prima instanţa a considerat că respectiva clauză tot şi-ar fi păstrat caracterul abuziv, chiar dacă scopul ar fi fost în mod explicit prevăzut, în considerarea cuantumul comisionului, apreciat a fi disproporţionat de mare în raport de cheltuielile aferente activităţii prestate de bancă.

Cât priveşte reaua-credinţă a băncii, prima instanţă a reţinut faptul că reclamanţii nu au probat această condiţie, astfel încât, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cererea reclamanţilor privind stabilizarea cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului de credit a fost apreciată ca nefondată.

Pentru a dovedi reaua-credinţă a pârâtei, în apel, reclamanţii au cerut în scris completarea probatoriului, prin cererea înregistrată la 01.02.2019, solicitând, prin intermediul instanţei, obligarea apelantei-pârâte la depunerea unor documente considerate edificatoare, constând în materialele publicitare folosite în campaniile de marketing lansate pentru promovarea creditării în moneda CHF, materiale folosite anterior semnării contractului de credit în anul 2008.

Având în vedere că, în calea extraordinară de atac, autorii recursului au formulat o primă critică a deciziei instanţei de apel din această perspectivă, instanţa supremă constată că instanţa de prim control judiciar a ignorat cu desăvârşire dreptul de care au uzat recurenţii în apel, critica recurenţilor reclamanţi fiind, astfel, pe deplin întemeiată.

Aşadar, prin nepronunţarea asupra cererii de completare a probatoriului, formulată de apelanţii-reclamanţi, instanţa de apel a încălcat nu numai dreptul la apărare al apelanţilor-reclamanţi prevăzut de art. 13 C. proc. civ., ci şi principiul contradictorialităţii statuat la art. 14 din acelaşi act normativ, relevante fiind, în acest sens, dispoziţiile art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., potrivit cărora instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate.

Având în vedere şi că motivarea deciziei nu corespunde exigenţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în sensul că nu cuprinde motivele pentru care, în mod implicit, a fost înlăturată cererea de completare a probatoriului în apel, Înalta Curte constată incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Procedând la analiza celeilalte critici aduse deciziei, instanţa supremă constată că argumentele instanţei de apel pentru soluţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor 4.1, 4.6 teza finală şi 5.9 teza finală din contract, precum şi stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, sunt fundamental diferite de cele reţinute de prima instanţă.

Astfel, prima instanţă a respins ca nefondată solicitarea reclamanţilor privind stabilizarea cursului de schimb CHF-RON de la momentul semnării contractului, procedând la analiza condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru caracterul abuziv al clauzelor contractuale şi reţinând că nu este îndeplinită cerinţa relei-credinţe a băncii.

În schimb, instanţa de apel a reţinut, din oficiu, pentru a respinge apelul reclamanţilor, incidenţa unei cauze de excludere de la controlul caracterului abuziv, prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, fără însă a pune în discuţia părţilor acest aspect şi fără a da posibilitatea apelanţilor-reclamanţi să formuleze apărări cu privire la această cauză de excludere.

Astfel, instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii prevăzut de art. 14 C. proc. civ., relevante fiind dispoziţiile art. 14 alin. (4) şi (6), potrivit cărora părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu, iar instanţa nu îşi poate întemeia hotărârea pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care nu au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

În ceea ce priveşte clauza ce reglementează comisionul de procesare/de acordare, nu pot fi primite criticile recurenţilor-reclamanţi, întrucât nu pot fi identificate încălcări ale legii.

În primul rând, trebuie reamintit că, prin Hotărârea C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), s-a statuat că "articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori,[…], care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

De asemenea, "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală […], referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă".

Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii, din care rezultă că instanţa naţională trebuie să examineze dacă există contraprestaţie pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Aşadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menţionate reprezintă o chestiune de temeinicie, excedând controlului de legalitate specific recursului.

Constatând, aşadar, incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 497 teza I raportat la art. 493 alin. (6) din acelaşi act normativ, va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 158 din 4 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va casa în parte şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel numai cu privire la apelul reclamanţilor, cu menţinerea dispoziţiilor deciziei atacate privind admiterea apelului pârâtei referitor la comisionul de acordare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă C. S.A.

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 158 din 4 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în parte decizia nr. 158 din 4 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel numai cu privire la apelul reclamanţilor.

Menţine dispoziţiile deciziei atacate privind admiterea apelului pârâtei referitor la comisionul de acordare.

Definitivă.

Dată în camera de consiliu, azi, 5 mai 2020 şi pronunţată prin punerea la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.